România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Ascuns de parcul sălbatic, majordomul privea şirul căruţelor cu coviltir în care şatra veselă se îndrepta spre castel. Ţigăncile bătrîne se răsfăţau, grase, cu fustele lor înflorate, aşezate pe un maldăr de paie pe capră, iar copiii mai răsăriţi alergau înaintea cai­lor rîzînd şi făcînd tumbe. Ochiul bătrînului servitor căuta o fată tînără şi atră­gătoare şi trecea cu teamă de la o căruţă la alta. In sfîrşit, văzu că nici în ultima nu părea să fie, aşa că parcă i se luă o greutate de pe inimă. Ieşi pe sub tufele de iasomie sălbatică într-o cărare abia vizi­bilă. N-avea cine umbla pe aici. In tot castelul nu era nimeni decît el şi stăpînul său. Nu-1 putuse lasa singur pe tînărul şi ultimul vlăstar al marii familii ce stăpînea dintotdeauna acest castel, chiar dacă^ ştia că astfel îşi pierduse în veci speranţa de a-şi mîntui sufletul. Ieşi în aleea castanilor. Doar el mai ştia că aşa se numeşte acest loc părăginit în care creşteau arbuşti puternici şi bătrîni, cu ramurile cioturoase şi cîrli­­gate, la umbra unor coroane enorme şi a unor trun­chiuri pe care abia le puteau cuprinde doi bărbaţi voindi ţinindu-se de mînă. învăţase de cînd era mic fiecare colţişor al parcului ; ştia cum se numesc arborii, cine dintre străluciţii strămoşi ai palidului Reinhold îi plantase. N-avea de unde ghici părintele lui şi majordomul tatălui stăpînului său, că grădina de vis, mîndria castelului şi gloria celui care o îngri­jea, avea să devină în numai zece ani un loc de spaimă şi urît. Animale mari şi păsări cu glas cron­­cănitor se aciuiaseră în scorburile copacilor, florile fuseseră năpădite de buruieni şi parcă toţi pomii îm­­bătrîniseră brusc, îşi strîmbaserâ tulpina, îşi defor­maseră coroanele şi, mai mult decît atîta, o vegetaţie stranie şi viguroasă, un fel de liane se întindeau ca nişte funii verzi, încolăcind tulpinele şi sufocînd ier­burile şi florile, făcînd aproape imposibil mersul prin această pădure sălbatică, altădată parc geometric. Bătrîna slugă nu se avînta niciodată prea departe şi pentru a putea auzi dacă e chemat de stăpînul său, şi pentru că îl îngrozeau copacii şi culoarea verde, translucidă a lianelor ce parcă respirau şi parcă tre­ceau prin ele sîngele colorat bizar al unei inimi ne­bune. Niciodată nu putuse scăpa de impresia că, de fapt, pădurea aceasta respiră şi trăieşte, că pomii au viaţă şi arbuştii ascund ceva de el, că fiecare tufă se preface a fi ce este pînă trece el şi că imediat ce a in­trat în castel, în parc începe o altfel de existenţă, că totul se schimbă şi mişcă. Da, trebuia să iasă cît mai repede de aici, unde fuseseră pe vremuri, nu de mult apuse, boschete. Rein­­hold trebuia să apară din clipă în clipă în uşa mare a castelului pentru a porni în obişnuita lui plimbare din zorii zilei, înainte de a mînca, înainte de a-şi re­cunoaşte servitorul şi a-i răspunde la solemnul şi su­pusul salut. Intr-adevăr, îl văzu pe stăpînul său în halatul lung şi negru ca de preot, umblînd sigur şi ţeapăn ca un somnambul şi lăsînd impresia că nu vede nimic înaintea ochilor şi că va nimeri cu frun­tea în primul copac spre care tocmai se îndrepta. De ani de zile îl vedea dimineaţa, atît de devreme, încît abia au terminat de cîntat cocoşii departe, într-un sat, intrînd între lianele şi florile uriaşe ce luaseră în stăpînire parcul, îl vedea ridicînd atent şi agil picioa­rele goale şi trecînd peste tufe de scaieţi uriaşi. Gă­sea locurile prin care se putea trece cu o uşurinţă uimitoare, de parcă drumul s-ar fi deschis în faţa lui. La început îi urmărise paşii cu spaimă, tremurase să nu-l vadă înţepat de spinii puternici şi încolăcit de braţele ca nişte şerpi ai lianelor. Dar nu, ca şi cum călca pe un covor moale, fără să ia seama la vreo opreliște din calea lui, Reinhold se cufunda în întu­nericul parcului. Cînd revenea întreg, neatins, părea iluminat și fericit. Bătrînul servitor putea respira ușurat și își putea permite să vorbească de masa pe care tocmai voia s-o servească stăpînului său. — Să mă ierte preabunul stăpîn că nu m-am trezit înaintea sa și am dormit ca o slugă proastă, fără să simt că are nevoie de mine, spusese demult major­domul. — Dar nu m-am trezit de loc mai devreme. Abia am deschis ochii și sînt încă toropit. Asta se-ntimplase cu mult înainte de moartea celor trei surori ale lui Reinhold, frumoasele şi veselele castelane. Se întîmplase apoi să se abată nenorocirea peste castel şi ele fuseseră îngropate la abia o săptămînă una după alta. împrejurimile nu mai adăposteau de mult pe nimeni. Rude ale stăpînului său nu mai cunoştea, aşa că el singur fusese şi dricar, şi preot, şi gropar. Cele trei doamne îşi dormeau somnul de veci undeva în parc şi cu greu ar mai fi izbutit să fixeze exact locul. Cru­cile cioplite de el fuseseră rupte şi mîncate de ploaie, iar movilele scormonite de rădăcinile copacilor bă­trîni. Reinhold nu asistase la nici una dintre îngropă­ciuni. Majordomul se grăbea să apară la poarta castelu­lui înaintea ţiganilor. Să-i primească, să le permită să-şi aşeze corturile în una din părţile mai luminoase de lîngă castel. Poate voioşia lor, năzbîtiile copiilor vor aduce un zîmbet pe faţa palidului Reinhold. Cînd murise Adelaide, majordomul îi găsise trupul frumos aşezat, în rochie albă de bal, pe pat, între lu­minări aprinse și flori sălbatice răsfirate pe corsaj. O veghease o noapte. Mîinile moartei erau împreunate pe piept. El nu avusese ce să mai facă, decît, dimineaţa, să scoată din cămările pivniţei un sicriu, în care s-o aşe­ze pe frumoasa lui stăpînă şi să bată apoi cuiele. Oricîtă grijă avusese de somnul celorlalte două doam­ne şi mai ales de al palidului său stăpîn, tot se auzise zgomotul în tot castelul. Cuiele scîrţîiau lugu­bru în lemnul vechi, aproape putrezit, de cînd unul din stăpînii castelului poruncise să se facă atîtea sicrie cît să ajungă pînă la ultimul coborîtor al acestei fa­milii. Apoi purtase în brațe sicriul în pădurea sălbatică din jurul castelului. II așezase pe pămînt într-un loc parcă numai bine rămas neîmpînzit de plante pentru a ocroti somnul de veci al Adelaidei Săpase groapa în pămîntul reavăn pînă către prînz. Coborîse apoi cu grijă sicriul şi astupîndu-1 şi împlîntînd crucea se întoarse spre castelul învăluit de nori negri de ploaie, îl aşteptau celelalte două stăpîne şi palidul stăpîn. Erau încă vremurile voioşiei. Reinhold îşi ţinea fru­moasele surori pe genunchi ca pe nişte copile şi le Ion Serebreanu Vocalize (Poeme într-un vers) Clopot Cu-a soarelui frînghie mă spînzur cer, zvonindu-i! Vînătoare de lei Leu şinele, cu şinele vînător, la pîndă. Culorile De-a v-aţi ascuns în barba lui Dumnezeu se joacă. Noapte de dragoste Vai, noapte, după-o noapte de dragoste,­ai albit! Despovărat de moarte Din viitor, un flutur pe-aripi mi-aduce craniul. Cămilă Coloşi, lăuntric setea şi foamea îmi cresc gheburi. Narcis S-a aruncat seninul în mare să se-nece ! Cocori Blind Dumnezeu prefiră şiraguri de mătănii. Pasărea Măiastră Mi-am strîns aripa: faceţi-mi cuib întreg pămîntul. Lauri Sub frunţi, frunţi fără lauri ; şi lauri fără frunţi. Albind de aşteptare Albind m-aşteaptă casta Solweig, nescrisa filă. Poemul într-un vers E strimt, să-ncapă omul doar, fără nici o armă. L ___________I împodobea cu coronițe de flori culese în plimbările lui. Sala cea mare a castelului era plină de rîsete și voie bună. Reinhold alerga să-și prindă surioarele ce se ascundeau după draperii, abia respirînd pentru a nu se da de gol- Se apropia încet de stofa ce atîrna grea peste trupul subţire al uneia dintre surioarele lui şi se aşeza fără un gest sau o vorbă, înţepenit, atît de aproape, încît pieptul lui respira o dată cu cel as­cuns de draperie. Aştepta aşa, pînă cînd bătăile inimii sorei lui începeau să mişte încet perdeaua. Atunci Reinhold îmbrăţişa cu dragoste trupul mic înfăşurat în pluşul greu şi-l strîngea vreme îndelungată la piept, pînă cînd un suspin prelung îi spunea că sora lui e gata să leşine de atîta dragoste. Atunci îi dădea drumul şi se repezea în faldurile grele căutînd locul pe unde pătrunsese trupul mic. Uneori trecea destul timp pînă ce putea scoate dintre draperii pe draga lui soră aproape sufocată. Se jucau, mereu fericiţi, cule­­gîndu-şi unul altuia respiraţia fierbinte de pe buze, mîngîindu-şi părul, îmbrăţişîndu-şi talia. în fiecare zi altă soră era tovarăşa lui de joacă. E adevărat însă că cea mai dragă îi fusese Adelaide. Majordomul ieşi în sfîrşit dintre ultimii arbuşti care îl înţepară şi-i zgîriară mîinile. Era obişnuit cu asta. Mergea acum în acelaşi pas cu prima căruţă a con­voiului ţigănesc. Parcă nu erau decît babe cotoroanţe şi tăieţi bă­trîni alături de puradei cu buricele goale şi părul căzut pe umeri în inele. Nici o tînără fată nu părea să meargă cu ei. Reinhold era doar la cîţiva paşi de sluga sa. Mergea fără grijă şi efort în halatul negru, strălucitor ca al magilor şi traversa cu uşurinţă tulpinile crescute în răspăr şi încolăcite una în alta ca şi cum şi-ar fi pro­pus natura să facă un gard de netrecut din vlăstarele sale. Mîinile slabe ale castelanului aveau culoarea galbenă de ceară ca şi obrazul lui. Fruntea înaltă era senină, fără o cută, iar buzele frumoase și albe erau lipsite de zîmbet. Peste obrazul prelung vegheau ochii mari a căror flacără se stinsese- Un chip ca de mar­mură, ce se însoţea bizar cu sălbăticia naturală a pădurii. Apoi urmase Alba-Renate. Dimineaţa o văzuse odih­­nindu-se în braţele fratelui său, dormind suavă ca o floare obosită. Reinhold sta nemişcat pe un jilţ ca nu cumva să tulbure somnul dragei sale sore. Doamne, cită iubire şi cită duioşie se vedea pe chipul stăpînului. Un fior de groază trecuse prin trupul bătrînului major­dom. își iubea stăpînele cu acea dragoste supusă și mereu la pîndă a slugii. Nu-i plăcea să le vadă ador­mite, dar mai cu seamă i-ar fi fost peste puteri să suporte pecetea somnului pe chipul palid al lui Rein­hold. Urmase o noapte de furtună grozavă. Se auzeau pietre căzînd ca într-o avalanşă pe un munte. Erau ziduri ale castelului care aruncau din ele ceea ce nu puteau să mai păstreze. Pietre uriaşe se prăvăleau din turnuri. Spre dimineaţă căzu cu zgomot asurzitor şi tîng­uios chiar una dintre cupole. Terţa ardea în mina bătrînă şi credincioasă a slugii. Uşa Albei-Re­­nate fusese deschisă de o puternică răbufnire de vînt. Cu groază în singe, bătrînul primi în faţă fulgerele ce străbateau prin ferestrele deschise şi brăzdau odaia încrucişîndu-se deasupra patului femeii. Un zîmbet duios înţepenise pe buzele ei ce păreau încă vii și calde. Mîinile cu degete lungi și palide se încrucișau peste inima ce nu mai bătea. Furtuna izbucni afară și aproape toate luminările se stinseră. Vîntul învolbura poalele rochiei Albei- Renate și moarta părea că vrea să se ridice ca să de­pună un sărut pe fruntea palidă a fratelui ei pe care nu-l va mai putea bucura cu voioşia şi candoarea sufletului, cu frumuseţea şi gingăşia obrazului ei. Ziduri se dărîmau mereu şi poate că dacă dezlăn­ţuirea naturii n-ar fi încetat deodată, dimineaţa, caste­lul n-ar mai fi fost. în zori, în aerul umed şi dens, majordomul ducea în braţe sicriul uşor al celei de a doua surori şi stăpînă a sa. Frunzele copacilor se scuturau peste el într-un torent şi hainele îi atîrnau grele ca plumbul. Nu putea merge prea departe. în­cercă să rupă cîteva tufe ca să poată săpa groapa. De data­ aceasta lucrul îi ceru mult timp şi după oste­neală îndelungată își dădu seama că cerul se întune­că nu din pricina norilor, ci pentru că se lasă noaptea. A fost prima dată cînd și-a lăsat o zi întreagă stăpî­nul singur. Cu frică a traversat parcul spre castel, încercînd să facă tot ce putea pentru a infringe ob­stacolele vii ce-i şedeau în cale. Era noapte deplină cînd a pătruns în salon. Luminările erau stinse şi doar la focul din cămin văzu luminată faţa palidă şi buzele albe ale stăpînului său şi obrazul firav şi visă­tor al ultimei surori, suava Pamela. Se priveau ochi în ochi cu- o nemărginită dragoste și milă. Erau sin­guri. Majordomul n-a îndrăznit să facă nici un zgo­mot. Se simțea doborît de oboseală. Oasele păreau că dintr-o clipă în alta se vor îndoi, doborîndu-1 la pă­mînt. în fața lui, Reinhold și Pamela se priveau vi­sători, fără să audă, sau să vadă nici unul altceva decît privirile și răsuflarea celuilalt. Majordomul ajunse la poarta castelului și o deschise în fața căruţelor şatrei. Un bătrîn ţigan, cu părul îm­pletit în zeci de codițe ce-i atîrnau pe spate şi piept, ceru găzduire. Majordomul încuviință doar printr-un gest larg al mîinii. — Sper să aduceți cu voi veselia și gluma, spuse și se miră de sunetul glasului său. Nu-1 mai auzise de multă vreme. De cînd servise ultima oară masa lui Reinhold și Pamelei. Apoi ea murise. O găsise întinsă pe patul alb sub un strat de flori galbene și albastre, cu un zîmbet de fericire pe obraz. Sicriul scos din cămările pivniţei i se păru bătrînului prea greu pen­tru puterile sale. Simţea că nu-1 mai ţine în viaţă de­cît dragostea pentru stăpînul său, pentru nefericitul frate al surorilor îngropate, palidul bărbat cu fruntea rece şi buzele albe. — Poftiţi, poftiţi, e destul loc la castel pentru voi. N-aveţi nimic altceva de făcut, decît să rîdeţi şi să zburdaţi, ca Adelaide, ca Alba-Renate şi ca Pamela. Poftiţi, poftiţi, veţi petrece frumos cum ştiţi voi, veţi sta în jurul focului şi veţi spune poveşti cu strigoi ! Bătrînul ţigan rise gros cu o gură fără dinţi şi trecu prin aer un bici uşor care şficui spinarea unui cal. Era, într-adevăr, un convoi vesel. Copiii împînziră locurile ieşind de sub coviltire, de sub rochiile creţe puse una peste alta ale mamelor lor. Femeile îşi în­dreptau spinările şi îşi trozneau oasele obosite de atîta stat. In ajun îi plouase cu gheaţă și le omorîse un cal, iar ceilalţi abia se mai tîrau de flămînzi. Curtea castelului nu mai părea atît de răvăşită și 18 România literară

Next