România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

CAMS -on roman inedit, , Moartea fericită“ Este vorba de n.unui roman al scriitorului, conceput şi realizat intre 1936 şi 1938 şi apărut abia acum la edi­tura Gallimard. Lucrarea, cuprinzînd multe elemente au­tobiografice, a fost prevăzută mai intii in trei părţi, apoi in două. Sunt folosite amintiri din copilărie şi din prima tinereţe, din viaţa familială tristă şi tandră în mizeria din Belcourt trecerea prin boală, descoperirea femeii, de­zamăgirea călătoriilor, bucuria întoarcerii. Moartea a­­pare în titluri peste tot: „Moartea fericită“; prima parte: „Moartea naturală“, partea a doua: „Moartea conştientă“, căci necesitatea de a sfîrşi este fatalitatea revoltătoare, şi trebuie să înveţi s-o înfrunţi. Natural, este tentant să vezi în acest prim roman, ter­minat dar condamnat, schiţa „Străinului“ care va apărea patru ani mai tîrziu Eroul „Morţii fericite“ se numeşte Mersault — nu prea departe de Meursault. Şi situaţia lui este asemănătoare; de asemenea, înmormîntarea mamei şi uciderea unui om se găsesc deja în primul roman. Dar morala „Morţii fericite“ nu are acelaşi sens pe care-l va avea „Străinul“. Mersault, care nu e un ucigaş întîm­­plător, ci a ucis în mod conştient, ca Raskolnikov, un bă­­trîn bogat, pentru a dispune de ceea ce-i apare ca o condiţie a fericirii, banii, va scăpa justiţiei, dar nu şi bolii mortale. El va descoperi astfel că fericirea nu de­pinde de bani, ci, dimpotrivă, află în ei o piedică, deoa­rece adevăratul lux e cel de a trăi intens fiecare mo­ment, ceea ce grija pentru proprietăţile materiale nu permite. Este mai puţin original şi nu atît de însemnat ca ceea ce avea să spună „Străinul“, iar figura lui Mersault nu are coerenţa şi forţa celei a lui Meursault: primul roman a fost, deci, sacrificat. Camus, nepublicînd „Moartea fe­ricită“, a condamnat un roman de o formă inutil somp­tuoasă, pentru a scrie un altul a cărui perfecţiune a fost obţinută printr-o simplitate ascetică şi care nu e decît potrivirea stilului la subiect, frumos exemplu în care re­cunoaștem pe marele artist. Sfîrșitul lui Mersault In ianuarie, înfloriră migdalii, în martie, se acope­­riră cu flori perii, piersicii și merii. In luna următoare, izvoarele se umflară imperceptibil, ca să revină apoi la debitul normal. La începutul lui mai fu cosit fînul, iar spre sfîrșit se recoltară orzul și ovăzul. Caisele erau deja umflate de vară. In iunie îşi făcură apariţia perele timpurii, o dată cu marea strîngere a recoltei. Izvoarele secau deja, iar căldura creştea. Dar sîngele pămîntului, secat prin aceste locuri, făcea să înflo­rească altundeva bumbacul, şi îndulcea primii stru­guri. Se stîrni un vînt puternic şi arzător care uscă pămînturile şi aprinse incendii aproape pretutindeni. Şi apoi, deodată, anul îşi legănă balanţa. Culesul vii­lor se sfîrşi în grabă. Ploaia mătură în averse pămîn­­tul, din septembrie pînă în noiembrie. O dată cu ea, de-abia încheiate muncile de vară, începură se­mănatul griului şi celelalte prime însămînţări, în timp ce izvoarele creşteau brusc ţîşnind în torente. La sfîrşi­tul anului, pe unele pămînturi încolţea deja griul, al­tele primind abia ultimele brazde. Ceva mai tîrziu, migdalii albiră iarăşi pe cerul rece şi albastru. Un nou an urma pe pămînt şi în cer. Tutunul fu plantat, viţa arată şi stropită cu sulf, arborii altoiţi. In aceeaşi lună s-au copt moş­­moanele. Şi iar cositul finului, recoltările şi arăturile de vară. La jumătatea anului, fructele mari, ze­moase şi lipindu-se de degete împodobeau mesele : smochine, piersici şi pere înghiţite lacom între două treierişuri. La următorul cules al viilor, cerul se acoperi. Venind dinspre nord, trecură stoluri negre şi tăcute de sturzi şi grauri. Pentru ele măslinele erau coapte îndeajuns. Fură culese puţin după tre­cerea lor. In pămîntul cleios, griul încolţi încă o dată. Mari aripi de nori, tot dinspre nord, trecură peste mare şi pămînt, periară apa de spumă şi o lăsară netedă şi lucioasă sub un cer de cristal. Timp de mai multe zile, serile sclipiră fulgere depărtate și mute. Se lăsă primul frig. Către această perioadă căzu la pat Mersault pentru prima oară. Crizele de pleurezie îl închiseră în ca­meră și-l ținură astfel timp de o lună. Cînd se ridică, ultimele pante din Chenoua se acoperiseră de pomi înfloriți coborînd spre mare. Nici o primăvară nu-1 găsise atît de sensibil. Și, în prima noapte de con­valescență, merse îndelung peste pămînturi pînă la colina plină de ruine unde dormea Tipasa. Intr-o liniște populată de zgomotele mătăsoase ale ceru­lui, noaptea era ca un lapte peste lume. Mersault păşea pe faleză, pătruns de meditaţia gravă a nopţii. Marea, ceva mai jos, şuiera încetişor. Apărea plină de lună şi catifelată, suplă şi netedă ca o jivină. In acel moment în care propria-i viaţă îi era atît de îndepărtată, singur, indiferent tuturor şi sieşi, lui Mersault i se păru că atinsese în sfîrşit ceea ce căuta şi că pacea care-l umplea se născuse dintr-o răb­dătoare părăsire de sine pe care o urmărise şi cîştigase cu ajutorul lumii afectuoase care-l nega fără mînie. Mergea uşor şi zgomotul propriilor paşi îi părea străin, familiar fără îndoială, dar la fel ca foşnetul animalelor strivind tufişurile de fistic, ca izbiturile mării sau ca pulsaţiile nopţii în profunzimea cerului. Şi tot la fel, îşi simţea corpul cu aceeaşi conştiinţă exterioară cu care simţea adierea caldă a nopţii de primăvară şi mirosul de sare şi de putred care se înălţa din mare. Goanele sale prin lume, pretenţia la fericire, rana îngrozitoare a lui Zagreus, plină de creier şi oase, orele blînde şi discrete de acasă în faţa lumii, speranţele şi zeii săi, toate acestea erau în faţa lui, dar ca o poveste preferată celorlalte, fără vreun motiv valabil, străină şi-n acelaşi timp tainic cunoscută, carte favorită care mîngîie şi con­firmă tot ce e mai profund în suflet, dar pe care a scris-o un altul. Pentru întîia oară, nu-şi simţea altă realitate decît cea a unei porniri spre aventuri, a unei dorinţe de sevă, a unui instinct înţelegător şi cordial al înrudirii lumii. Lipsit de mînie şi ură, nu regreta nimic. Aşezat pe o stîncă a cărei faţă ciuruită o simţea sub degete, privea marea înfo­­indu-se în tăcere sub lumina lunii. Se gîndea la Lu­­cienne, la obrazul pe care-l mîngîiase şi la căldura buzelor ei. Pe suprafaţa uniformă a apei, luna, ca un ulei, aşternea surîsuri lungi şi rătăcitoare, îşi ima­gina apa caldă ca o gură, şi moale, şi gata să se prăbuşească sub un bărbat. Mersault, mereu aşezat, simţi atunci cit de aproape este fericirea de lacrimi, întreagă în exaltarea mută, în care se ţes speranţa şi disperarea împletite de viaţa unui om. Conştient şi cu toate astea străin, măcinat de pasiune şi in­diferent, Mersault înţelegea că însăşi viaţa şi des­tinul său se împlineau aici şi că orice strădanie din partea lui, de acum încolo, va fi pentru a se împăca cu această fericire şi pentru a rezista ade­vărului ei teribil. Acum simţea nevoia să se scufunde în marea caldă, să se piardă ca să se regăsească, să înoate prin lună şi căldură, pentru ca tot ce rămînea în el din tre­cut să amuţească, şi să se nască cîntarea profundă a fericirii sale. Se dezbrăcă, coborî cîteva stînci şi intră în mare. Era caldă, ca un trup, fugară de-a lungul braţului, şi se lipea de picioare într-o îmbrăţişare in­sesizabilă şi mereu prezentă. Inotînd cu mişcări re­gulate, simţea cum muşchii spatelui îi ritmează îna­intarea. De fiecare dată, ridicînd braţul, arunca dea­supra mării imense stropi argintii înfăţişînd în zbor, în faţa cerului mut şi viu, seminţele splendide ale unei recoltări a fericirii. Apoi braţul recădea şi, ca un brăzdar puternic, ara, despicînd apele şi sorbind din ele un nou sprijin şi o speranţă întinerită. In spatele lui, bătaia picioarelor năştea un clocot de spumă însoţit de clipocitul apei, ciudat, d­ar în singurătatea şi liniştea nopţii. Simţindu-şi cadenţa şi vigoarea, era cuprins de exaltare, înainta mai repede şi curînd fu departe de coastă, singur în mijlocul nopţii şi al lumii. Se gîndi brusc la adîncimea de sub picioare şi se opri. Tot ce era acolo, sub el, îl atrăgea precum chipul unei lumi necunoscute, prelungirea acestei nopţi care-i redase lui însuşi, inima de apă şi de sare a unei vieţi încă neexplorate. Imediat respinse, într-o mare bucurie a trupului, tentaţia stîrnită, îşi spori forţele şi înotă mai departe. Minunat de ostenit, se întoarse spre mal. Tocmai atunci intră într-un curent rece şi fu silit să se oprească, clănţănind şi cu gesturi dezordonate. Surpriza pe care i-o făcea marea îl încînta : această gheaţă îi pătrundea mem­brele şi îl ardea ca dragostea unui zeu, cu o exaltare lucidă şi pasionată, lăsîndu-1 fără putere. Reveni ceva mai greu şi, pe mal, cu faţa spre cer şi spre mare, se îmbrăcă dîrdîind şi rîzînd de fericire. Pe cînd se întorcea, i se făcu rău. De pe poteca ce urca de la mal spre vilă, putea să vadă promon­toriul stîncos din față, trunchiurile line ale coloa­nelor și ruinelor. Decorul se răsturnă subit și Mer­sault își reveni sprijinit de o stîncă, pe jumătate prăvălit pe un tufiş de fistic, ale cărui frunze stri­vite își răspîndeau mirosul. Ajunse la vilă cu difi­cultate. Acelaşi corp care-1 transportase mai înainte pînă la limitele bucuriei îl arunca acum într-o dis­perare ce-i strîngea stomacul şi-i închidea ochii, îşi făcu un ceai. Luase o cratiţă murdară ca să în­călzească apa şi ceaiul ieşise gras pînă la greaţă. II bău totuşi, înainte de a se culca. Descălţîndu-se şi privind mîinile lui din care sîngele se retrăsese, observă unghiile de un roz intens, mărite, atît de curbate îneît acopereau extremităţile degetelor. Nicio­dată nu avusese astfel de unghii care dădeau mîinii un aspect chinuit şi nesănătos. îşi simţi pieptul strîns într-o menghină. Tuşi şi scuipă normal de cîteva ori, deşi păstra în gură un gust de sînge. In pat, fu cu­prins de frisoane. Le simţea ureînd de la extremi­tăţile corpului şi întîlnindu-se în umeri ca două firi­şoare de apă îngheţată, în timp ce dinţii îi clănţă­neau peste cearşafurile care-i păreau umede. Casa i se părea enormă, iar sunetele obişnuite pe care le auzea se depărtau la infinit, ca şi cum n-ar fi existat nici un perete să pună capăt rezonanţei. Auzea marea ca o rostogolire de apă şi pietriş, zbaterea nopţii pe după geamurile mari şi strigătul cîinilor de la ferme îndepărtate. I se făcu cald, aruncă păturile, apoi i se făcu frig şi se acoperi iar. Balansîndu-se între două su­ferinţe — somnolenţa ca şi neliniştea care-i alunga som­nul — îşi dădu deodată seama că e bolnav. Gîndul că ar putea chiar să moară în acest soi de inconştienţă, şi fără a fi în stare să privească înaintea lui, îl înspăimîntă. în sat, orologiul bisericii sună, dar el nu reuşi să distingă numărul de lovituri. Nu vroia să moară ca un bolnav. Lui, cel puţin, nu şi-ar fi dorit ca boala să fie ceea ce ea reprezintă adesea, o slăbire şi o trecere spre moarte. Ceea ce dorea el, inconştient încă, era în­­tîlnirea dintre viaţa sa plină de vlagă şi sănătate, şi moarte. Şi nu întîlnirea dintre moarte şi ceea ce era deja aproape moartea. Se ridică, îşi trase cu greu un fo­toliu lîngă fereastră şi se aşeză acoperindu-se cu păturile. In spatele perdelelor uşoare, prin locurile în care stofa nu era îngroşată de cute, zărea stelele. Respiră adînc şi strînse braţul fotoliului, potolin­­du-şi astfel tremurul mîinilor. încerca să-şi recîştige luciditatea. „Se poate“, gîndi el. In acelaşi timp îşi amintea de gazul lăsat aprins în bucătărie. „Se poate“, îşi repeta el. Luciditatea era şi ea o răbdare îndelun­gată. Totul putea fi cîştigat şi cucerit. Lovi cu pum­nul în braţele fotoliului. Nimeni nu se naşte puternic, slab sau voluntar. Puterea şi luciditatea se cuceresc. Destinul nu se află în om, ci îl înconjoară. Băgă de seamă că plîngea. O slăbiciune stranie, un fel de lașitate născută de boală, îl reda copilăriei și lacrimilor ei. Mîinile-i erau reci, iar sufletul stăpînit de un imens dezgust. Se gîndi la unghiile lui; sub claviculă îşi rostogoli ganglioni ce-i părură enormi. Afară, toată acea frumuseţe re­vărsată peste lume. El nu vroia să-şi părăsească plăcerea şi dorinţa de a trăi. îşi amintea de serile din Alger, în care spre cerul verde se înalţă zgo­motele oamenilor ieşind din fabrici la chemarea si­ 20 România literară

Next