România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

renelor. Intre gustul de absint, florile sălbatice printre ruine şi singurătatea căsuţelor înconjurate de chi­paroşi din Sahel, se ţesea imaginea unei vieţi în care frumuseţea şi fericirea împrumutau chipul disperă­rii, şi în care Patrice afla un fel de veşnicie trecă­toare. El nu vroia să părăsească toate acestea, şi nici ca tabloul să existe fără el. Plin de revoltă şi milă, văzu atunci obrazul lui Zagreus întors spre fereastră. Tuși îndelung. Respira greu. Se sufoca în veşmintele de noapte. Ii era frig. Ii era cald. Ardea de o furie imensă şi tulbure şi, cu pumnii strînşi, tot sîngele îi pulsa în lovituri mari sub craniu ; cu privirea golită, aştepta un alt frison ca să-l arunce iar în febra oarbă. Veni, redîndu-i unei lumi umede şi închise, în care pleoapele se coborîră şi amuţiră revolta animalului, pizmuindu-i setea şi foamea. Dar înainte de a adormi, avu vreme să vadă noaptea albind în spatele perdelelor şi să audă, o dată cu zorii şi trezirea lumii, o mare chemare de tandreţe şi speranţă, care-i risipea fără-ndoială spaima de moarte, dar care, în acelaşi timp, îl asigura că va găsi o raţiune de a muri, în ceea ce fusese toată raţiunea lui de a trăi. Cînd se trezi, ziua înaintase şi un popor întreg de păsări şi insecte cînta în căldură. Se gîndi că Lucienne urma să sosească în aceeaşi zi. Era zdrobit şi ajunse în pat cu dificultate. Simţea în gură gustul febrei şi acea fragilitate care, în ochii bolnavilor, face ca lucrurile să fie mai aspre iar ființele stîn­­jenitoare. Trimise după Bernard. Acesta veni, tăcut și aferat ca întotdeauna, îl ascultă, își scoase oche­larii și şterse lentilele. „Rău", spuse el. Ii făcu două injecții. In timpul celei de-a doua, Mersault, deși nu era în general deosebit de plăpînd, leşină. Cînd îşi reveni, Bernard îi ţinea încheietura într-o mînă şi, cu ceasul în cealaltă, privea înaintarea sacadată a secundarului. „Vezi, spuse Bernard, o sincopă de un sfert de oră. Te lasă inima. Dintr-o nouă sincopă s-ar putea să nu-ţi mai revii“. Mersault închise ochii. Era extenuat, cu buzele albite și uscate, respirația şuierătoare. — Bernard, spuse. — Da. — Nu vreau să sfîrșesc într-o sincopă. Vreau să fiu lucid, înțelegi. — Da, spuse Bernard. Ii dădu cîteva fiole. „Dacă ai să te simţi slăbit, sparge și înghite. E adrenalină“. Ieșind, Bernard se întîlni cu Lucienne care sosea. — Mereu încîntătoare. — Patrice e bolnav ? — Da. — Grav ? — Nu, e foarte bine, răspunse Bernard. Și, înainte să plece : „Totuși, un sfat. Lasă-1 pe cît posibil sin­gur“. — Ah ! spuse Lucienne, va să zică n-are nimic. Toată ziua Mersault se sufocă. De două ori simţi golul rece şi tenace care-l sorbea într-o nouă sincopă, de două ori adrenalina îl scoase din alunecarea lichidă. Şi, toată ziua, ochii săi întunecaţi priviră cîmpia minunată. Către ora patru, o barcă mare şi roşie apăru pe mare şi crescu încet-încet, scăldată de soare, apă și solzi. Perez, în picioare și vîslind regulat. Mersault închise ochii și, pentru prima oară din ajun, surise. Nu-și descleştase dinții. De cîteva momente Lucienne era în cameră. Ușor îngrijorată, se grăbi spre el și-l sărută. — Așază-te, spuse Mersault, poţi să rămîi. — Nu vorbi, te oboseşte, spuse Lucienne. Bernard veni, făcu injecţiile şi plecă. Nori mari şi roşii treceau încet pe cer. „Cînd eram copil, spuse Mersault cu greu, înfun­dat în pernă şi cu privirea spre cer, mama îmi spunea că sufletele morţilor se înalţă în paradis. Eram în­­cîntat că am un suflet roşu. Acum ştiu că e cel mai adesea o promisiune în vînt. Dar nu e mai puţin frumos“. Se lăsă noaptea. Veneau imagini. Animale mari, fantastice, care-şi scuturau capul deasupra peisajelor pustii. Nu acceptă decît chipul lui Zagreus cu frater­nitatea lui sîngerîndă. Cel ce provocase moartea urma să moară. Şi, la fel ca atunci pentru Zagreus, privirea lucidă pe care o arunca asupra vieţii sale era cea a unui bărbat. Pină acum trăise. Acum, despre viaţa lui s-ar putea vorbi. Din elanul puternic şi pustiitor care-l purtase înainte, din poezia efemeră şi crea­toare a vieţii, nu mai rămînea decît adevărul fără riduri, adică exact contrariul poeziei. Dintre toţi oa­menii pe care îi avusese în el ca oricine la începutul vieţii, dintre diversele fiinţe care-şi amestecau ră­dăcinile fără să se confunde, ştia acum care anume fusese el , şi această alegere, care creează în om desti­nul, el o făcuse conştient şi cu curaj. în asta consta toată fericirea sa de a trăi şi muri. înţelegea că a se speria de acea moarte pe care o privise cu groaza unui animal era totuna cu a se înspăimînta de viaţă. Teama de a muri justifica un ataşament nemărginit faţă de ceea ce e viu în om. Iar toţi acei ce nu fă­cuseră gesturile hotărîtoare pentru a-şi construi viaţa, toţi acei ce păzeau şi exaltau neputinţa, toţi aceia erau speriaţi de moarte, din cauza pedepsei pe care aceasta o aducea unei vieţi în care ei nu se ameste­caseră. Ei nu trăiseră îndeajuns, deoarece nu trăi­seră de loc. Iar moartea devenea un gest lipsind pen­tru totdeauna de apă pe călătorul care încercase în zadar să-şi astîmpere setea. Dar pentru ceilalţi ea era gestul fatal şi tandru care şterge şi neagă, surîzînd recunoştinţei ca şi revoltei. Petrecu o zi şi o noapte aşezat pe pat, cu braţele pe masa de noapte şi cu capul pe braţe. Culcat, n-ar fi putut respira. Lucienne stătea lîngă el și-l observa fără a rosti vreun cuvînt. Mersault o privea din cînd în cînd. Se gîn­­dea că după el primul care-i va cuprinde talia o va moleşi. Concentrată toată în sîni, va fi dăruită aşa cum i se dăruise lui, iar lumea va continua în căl­dura buzelor ei întredeschise. Uneori îşi înălţa capul şi se uita pe fereastră. Era neras, ochii înroşiţi şi mult adînciţi în orbite îşi pierduseră strălucirea în­tunecată, iar obrajii supţi şi palizi sub perii albăstrui îl transformau cu totul. îşi îndrepta spre geamuri privirea de pisică bol­navă. Respira şi se întorcea către Lucienne. Atunci surîdea. Iar pe obrazul care fugea şi se înmuia în toate părţile, acest surîs dur şi lucid îi dădea o forţă nouă, o gravitate vioaie. — Merge ? întreba Lucienne cu vocea stinsă. — Da. Revenea atunci la noaptea braţelor sale. La capătul puterii şi al rezistenţei, îl reîntîlnea pentru întîia oară, şi în sinea lui, pe Roland Zagreus, al cărui zîmbet îl exasperase atîta la început. Respiraţia sa scurtă şi grăbită lăsa pe marmura mesei de noapte un abur umed care-i restituia căldura. Şi, în această căldură nesănătoasă care urca spre el, devenea şi mai sensibil la răceala vîrfurilor degetelor şi ale pi­cioarelor. Chiar şi asta revela o viaţă şi, în această călătorie de la frig la cald, regăsea exaltarea simţită de Zagreus, mulţumind „vieţii care-i dădea voie să mai ardă“. El cuprindea o dragoste violentă şi fraternă faţă de acest om de care se simţise atît de departe, şi înţelegea că omorîndu-l săvîrşise împreună cu el o nuntă care-i lega pentru totdeauna. înţelegea că drumul greu de lacrimi care înainta în el cu un gust amestecat de viaţă şi moarte le era comun. Iar iu însăşi nemişcarea lui Zagreus în faţa morţii regăsea imaginea secretă şi dură a propriei sale vieţi. îl ajuta la asta febra şi, o dată cu ea, certitudinea exaltantă că trebuie să-şi păstreze conştiinţa pînă la capăt şi să moară cu ochii deschişi. Şi Zagreus avea ochii deschişi în ziua aceea, iar lacrimile îi curgeau. Dar era cea din urmă slăbiciune a unui om care nu avu­sese parte de viaţă. Pe Patrice nu-1 îngrijora această slăbiciune. In loviturile sîngelui înfierbîntat care se oprea mereu la cîţiva centimetri de marginile cor­pului, încă mai înţelegea că el nu va avea parte de această slăbiciune. Căci el îşi îndeplinise rolul. în­­făptuise singura datorie a omului, care este doar aceea de a fi fericit. Desigur că nu multă vreme. Dar timpul nu ajută la nimic. Nu poate fi decit obstacol sau nimic. El distrusese obstacolul, iar dacă fratele interior pe care-1 crease în el existase doi sau douăzeci de ani, nu avea importanță. Fericirea era că existase. Lucienne se ridică şi acoperi umerii lui Mersault de pe care pătura lunecase. Gestul îl înfioră. Din ziua în care strănutase în piaţeta din apropierea vilei lui Zagreus şi pînă acum, corpul său îl slujise fidel şi-l deschisese lumii. Dar, în acelaşi timp, continua o viaţă proprie şi desprinsă de omul pe care-1 înfăţişa. Urmase de-a lungul ultimilor ani o descompunere lentă. Acum îşi desăvîrşise curba şi era gata să-l părăsească pe Mersault şi să-l redea lumii. In acest fior subit de care Mersault era conştient, el sublinia încă o dată acea complicitate care le adusese deja atîtea bucurii. In acest sens numai, Mersault considera fri­sonul o bucurie. Conștient, era tocmai ceea ce trebuia, fără înșelătorie, fără lașitate — ei între ei — el sin­gur cu corpul său — cu ochii deschiși spre moarte. Era o treabă între bărbați. Nimic, nici vreo dragoste, nici vreun decor, ci un pustiu nesfîrşit de singurătate şi fericire, în care Mersault îşi juca ultima carte. îşi simţea răsuflarea slăbind. Trase o gură de aer şi la această mişcare horcăiră toate orgile din pieptul său. îşi simţea pulpele reci şi mîinile insensibile. Se ivea ziua. Dimineaţa care veni fu plină de păsări şi prospeţime. Soarele se ridică repede şi dintr-un salt fu deasupra orizontului. Pămîntul se acoperi de aur şi de căldură. In dimineaţă, cerul şi marea se stropeau cu lumini albastre şi galbene, în mari pete mişcătoare. Se ridi­case un vînt uşor şi prin fereastră un aer sărat răco­rea mîinile lui Mersault. La amiază vîntul se opri, ziua izbucni ca un fruct copt şi curse peste toată în­tinderea lumii într-un suc cald şi sufocant, într-un concert brusc de greieri. Marea se acoperi de lichidul aurit ca de ulei şi trimise pe pămîntul strivit de soare un suflu cald care-l deschise şi lăsă să urce parfumuri de absint, rozmarin şi piatră încălzită. Din patul său, Mersault percepu șocul şi ofranda, şi deschise ochii spre marea imensă și curbă, sclipitoare, populată de zîmbetele zeilor săi. Se observă deodată așezat pe pat, cu chipul Luciennei foarte aproape de al său. In el urca încet, ca pornind din pîntece, un nod, fă­­cîndu-și drum spre gît. Respira din ce în ce mai repede, profitînd de răgazuri. Nodul urca mereu, el privi spre Lucienne. Surise fără crispare, iar acest surîs venea şi el dinăuntru. Se răsturnă pe pat şi resimţi urcuşul lent din el. Privi la buzele umflate ale Luciennei şi, în spatele ei, la zîmbetul pămîntului. Le privea în acelaşi fel şi cu aceeaşi dorinţă. „Peste un minut, o secundă“, se gîndi. Urcuşul se opri. Şi, piatră printre pietre, se reîntoarse, în bucuria inimii sale, la adevărul lumilor imobile. In româneşte de Luminiţa COLER Camus (primul din stinga) împreuna cu Malraux (dreapta, în uniformă militară) România literară 21

Next