România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Oraşul în formă de valuri Un tînăr pictor, abia ieşit de pe băn­cile institutului, lucrează singur, de aproape un an de zile, la proiectul unui oraş turistic aşezat pe malul mării. Se numeşte Dorin Dimitriu-Iormeanu şi oraşul arată, în închipuirea lui avîn­­tată, în felul următor : Aşezarea ar urma să se întrupeze pe cel mai frumos spaţiu din întreg lito­ralul românesc, şi anume pe locul nu­mit Bugival, între Sf. Gheorghe şi Su­­lina. Aici plaja are o întindere de zece kilometri şi e acoperită de un nisip deo­sebit de fin şi aproape lipsit de cu­loare, jur împrejur întinzîndu-se o mare suprafaţă de pustiu şi linişte, unică prin sălbăticia sa. Oarecum izolat de restul lumii, păzit de ţînţari printr-o perdea de ultrasunete, oraşul ar urma să de­vină o nouă capitală a artei şi cultu­rii, loc fericit pentru organizarea unor festivaluri şi concursuri de muzică, film, teatru, poezie, cu o înfăţişare ne­­întîlnită pînă acum în lume. Concepută într-un stil renascentist-modern, cons­trucţia este închipuită ca un complex cuprinzînd ideea de arhitectură, ingine­rie şi arte vizuale. Oraşul nu va fi propriu-zis construit, ci turnat ca o sculptură, astfel încît privitorului de la distanţă i se va crea senzaţia că-l vede ieşind din mare şi că forma lui imită valurile. Această localitate închipuită şi încă fără nume va fi alcătuită din cinci complexuri hoteliere, un complex cultural cuprinzînd un teatru, două mici cinematografe, un cinematograf experimental cu ecran ridicat, o sală de concert, o sală de poezie, o sală de dans,­ un muzeu folcloric, un muzeu pe teme marine, două săli de conferinţe, săli de expoziţie, săli de sport, biblio­tecă, fonotecă. Unul dintre hoteluri, mai luxos, va avea două etaje subterane, grupate în jurul unor mari acvarii spre care vor da toate ferestrele, locatarii avînd senzaţia odihnitoare că trăiesc pe fundul mării. Va mai exista şi un hotel special amenajat pentru bolnavii de astenie, care adorm greu. Camerele acestui hotel, în formă de ou, vor fi aşe­zate pe nişte tije glisoare şi vor avea un permanent balans, dînd celor care-i vor locui sentimentul că se află într-un balansoar. Tot în interiorul acestui hotel în formă de ou vor pluti perma­nent un sunet muzical vag, impercep­tibil, şi un joc de lumini şi umbre cu efect odihnitor şi hipnotic. Vor mai fi restaurante acoperite cu materiale transparente, magazine, cafenele, un stadion şi numeroase locuinţe mici şi ieftine. Unele vor fi construite din polietilenă translucidă cu dublă mem­brană, cu aer sub presiune între ele, cu rol static. Altele vor fi turnate din ma­terial plastic o dată cu mobilierul, un mobilier de tip nou, adaptabil la mai multe funcţii. In mijlocul orăşelului se va ridica un monument închinat oame­nilor mării, marinarilor şi pescarilor. Monumentul, deosebit de îndrăzneţ gîn­­dit, va fi alcătuit dintr-un sistem de platforme de beton pe care se vor ri­dica pînă la o înălţime de 18 metri trei piese monumentale din metal, adică un catarg şi două vîsle stilizate. Cobo­­rînd platformele, sub monument, se va intra într-o sală de bazalt în care se vor afla mai multe statui. Deşi sub pă­­mînt, aici se vor auzi permanent valu­rile mării, zgomotul respectiv fiind adus şi amplificat printr-un sistem de baraje şi pîlnii. Deasupra plajei, între monument şi construcţii, la o înălţime de cîteva zeci de metri, locuitorul ora­şului va privi, uimit, o frescă monu­mentală şi spaţială „lucrată“ direct pe cer. Cum ? Prin întîlnirea a două raze de laser, una conducînd imaginea unei forme, iar cealaltă imaginea unor ta­blouri în mişcare. Visătorul şi gînditorul acestui oraş­­metaforă, copleşitor prin îndrăzneală, gust artistic şi delicateţe arhitecturală, ne asigură că o astfel de construcţie nu va fi mai scumpă decît una obiş­nuită şi că oferă ideea şi planurile gra­tuit celor interesaţi. Oraşul, în formă de schiţă, a putut fi văzut pînă de cu­­rînd într-o sală a Ateneului şi e de bă­nuit că cei ce se ocupă de turism vor fi tresărit bucuroşi. „România literară“ săvîrşeşte un gest frumos şi generos vorbind cititorilor săi despre un nume tînăr şi necunoscut, care gîndeşte şi vi­sează o podoabă nouă, originală şi fas­cinantă pentru pămîntul românesc. Ion BAIEŞU radio Monumentul pescarilor micul ecran Emisiuni şi emisiuni Incorigibili naivi, ne întrebam nu de mult, din acest colţ de pagină, de ce au emisiunile literare la televiziune o soartă atit de ingrată. E drept, poate ar fi trebuit să ne resemnăm, dar, incori­gibili naivi, mai spunem încă o dată, continuind să sperăm. Nu ne surprinde deci lipsa unei emisiuni literare in săptămma 6—12 iunie, nici faptul că Antologia lirică de mărfi a fost progra­mată la ora 18,00, cind nimeni nu învirteşte butonul televizorului, în afară poate de preşcolarii uitaţi singuri acasă de părinţi. In aşteptarea unor vremuri mai bune, să vorbim acum de altele, de emisiunile bune, rele din ultimele zile. Un adevărat eveni­ment artistic a fost spectacolul Hamlet la Elsinor, foarte bine pro­gramat luni în jurul orei 20:00. Pentru săptămina în curs e anunţat romanul foileton Nickolas Nickleby după cartea lui Dickens în regia lui Alberto Cavalcanti. După cele două emisiuni cu „Hamlet“ aşteptăm cu interes ca această iniţiativă bună să fie continuată. La a treia sa ediţie, Postmeridianul duminical confirmă cele spuse de noi mai demult, constituindu-se intr-o emisiune de excepţie, încropită in grabă, de gust îndoielnic şi mizind numai pe talen­tul celor „Doi plus unu pe un balansoar“ a fost transmisia de sim­­bătă 29 mai. Vinovaţii principali : textierii. Cu glume de-ale dumnealor se adormeau bunicii cind erau copii. Din nou reuşit Nicu Constantin, cam plictisit Furdui, iar Corina Chiriac, pe linia evoluţiilor anterioare. Emisiuni constant bune şi in această săptămină : Cadran inter­naţional, Telecinemateca. In schimb, Bună seara fete, bună seara băieţi nu scapă de mediocritate. A. De toate pentru toţi O emisiune întotdeauna Inte­resantă. Ştiinţă, tehnică, fante­zie : vîntul interstelar bate din­spre Scorpion cu 5000 kilometri pe oră ; stelele căzătoare se mai numesc şi liride, pentru că punctul lor radiant, într-un a­­numit răstimp al anului, se a­­flă în constelaţia Lira. — Prea puţine liride în emisiunile de poezie.­­ Tinerii prezentatori ai Caravanei fanteziei nu înce­tinesc ritmul şi emisiunea lor a devenit unul dintre cele mai atrăgătoare momente ale progra­mului duminical. Mai puţin a­­trăgător atunci cind dă glas u­­nor asemenea emoţionante în­demnuri : „Ascultaţi acum zgo­motul unui motor asincron tri­fazat.“ L-am ascultat : era foar­te asincron , trifazat, aşa şi aşa... — Ce înseamnă, în emi­siunile culturale, naturaleţe ? înseamnă să vii cu textul con­ferinţei în buzunar, dar să nu-l citeşti ca lumea, ci lungind me­ditativ cuvintele şi introducînd cît mai multe dulci pauze de gindire între subiect şi predi­cat, ca să fie limpede că impro­vizezi acolo, la faţa locului. Cu cîteva sublime „ăăă“-uri, prele­gerea devine fragedă şi natura­lă ca o floare de cîmp. — Ce în­seamnă dezbatere în contradic­toriu ? Temutul polemist A afirmă cu hotărîre : „parcă !“ ; temutul polemist B îl contrazice brutal, arătînd că nu e „parcă“, ci „poate“, iar sfîntul A că le dă fericit binecuvîntarea. — O exce­lentă interpretă a poeziei popu­lare : actriţa Adela Mărculescu („Cine-a scornit dragostea/ Fie-i trupul ca floarea / Faţă ca du­minica“). — De cînd n-am mai auzit la radio exprimarea de­cisă a unui crez literar ? Inter­viurile nu ne pot lămuri decît in legătură cu data naşterii ? De ce nu întrebăm pe cite cineva şi despre data morţii sale (ca literat) şi despre posibilităţile de a reînvia ? — O sugestie pentru Unda veselă, oferită în emisi­unea De toate pentru toţi: în Texas s-au pus în funcţiune niş­te aparate extrem de utile : pentru zece cenţi eşti servit cu o glumă nouă-nouţă, înregistrată pe bandă de magnetofon. „ Va­loarea glumelor formidabile nu „se dublează de două ori“ ca premiile de la Cine ştie cîştigă, unde totul e „foarte exact“, in­clusiv entuziasmul nepotolit şi frenetic şi gîlgîitor al înzestra­tului prezentator Ion Mustaţă, entuziasm care riscă, totuşi, să pară niţeluş contrafăcut. — George Antofi, G. Gheorghi­­ţă, Valeriu Oişteanu, Dan Ur­­suleanu, Delia Balaban, Ion Bu­­descu, un mănunchi de redac­tori tineri ale căror nume au început să capete greutate. — Ţăranul Gheorghe Zlotar, pre­zentat de către marele folclo­rist Ovidiu Bîrlea, este nu nu­mai cel mai talentat povestitor de basme pe care-l avem, ci şi un autor de poveşti de o natura­leţe cuceritoare (fără nici o şo­văială, deşi inventează, fără nici un „poate“, fără ,,ăăă“-uri). — Dar văd că imit stilul de „tele­gramă fulger“ al lui Radu Co­­saşu, din articole mai vechi ; nu-i nimic, nu-s singurul care-o face, mă aflu intr-o companie care rică ■ onorează. Florin MUGUR CINEMA Spionul venit din viaţă Afacerea Cicero e un dosar de spionaj care în loc să nimerească la un studiou de filme documen­tare a căzut pe teritoriul Holly­­wood-ului, în mina unui regizor inteligent şi abil (Mankiewicz) ca­re a găsit un actor admirabil (Ja­mes Mason) pentru rolul unui va­let cu idei de stăpin, dar n-a găsit o actriţă pentru a fi stăpina a­­cestui valet. Danielle Darrieux e „afară“ tot timpul — însă a discu­ta despre film, pe larg, e inutil. Filmul nu e rău nici o clipă, nu e nici mare, e cum e — frumuseţea lui e în altă parte decît în ima­gine. Fascinaţia porneşte aici de la faptul că tot ce se petrece pe e­­cran a fost viu şi natural in via­ă. Iar ceea ce s-a petrecut în viaţă întrece orice închipuire — cum se zice — de fapt, nu întrece nici o închipuire pentru cei care cunosc arta de a citi ziarele precum un roman. „Le plus beau livre est pour moi le monde“ — scria cri­ticul Kern. Şi eu spun acelaşi lu­cru : „Le plus beau roman (ou film) est pur moi «Le Monde»“.« „Afacerea Alicero" e o chestie pe care oricind „Le Monde“ sau „L’Express“ sau „Der Spiegel“ o pot publica la rubricile lor de ..bon­nes feuilles“ sau „documentele săptămînii“. Cind chestia devine film sau roman, cînd ăla e James Mason, cînd von Pappen e cutare, iar ăsta e Kaltenbruner — lumea uită că ziarele sînt azi adevăratele romane ale lumii, că foiletonul lui Eugene Sue a fost înlocuit foarte frumos prin lectura zilnică a paginii externe, lumea uită toa­te astea şi văzînd „un film artis­tic“ crede că asistă la o ficţiune, adică la o mare brînză. Lumea ui­tă că azi ficţiunea aparţine agen­ţiilor de presă şi curierilor diplo­matici. Două situaţii sunt grozave în a­­ceastă afacere: prima e soarta a­­cestui spion, nu atit genial, cît pur. Diello n-a fost in slujba nici unei mari puteri, n-a lucrat pentru ni­meni, ci pentru el însuşi. El a făcut parte din cea mai perfectă reţea de spionaj: propriul interes. Minu­năţia constă în aceea că nimeni nu l-a crezut: nici englezii, nici ger­manii, într-o lume împărţită atit de riguros în reţele şi lagăre, în armate, turme şi colective, în ge­nerali şi particulari „gravizi de general“ (vorba lui Călinescu) — nimeni nu putea crede că un ins lucrează doar pentru el însuşi, doar în favoarea lui, că un ins poate fi o mare putere al cărei unic sluj­baş, ofiţer­ şi informator este pro­priul său creier (ceea ce nu l-a scutit, desigur, de eşec in amor sau în afaceri). Diello a livrat docu­mente senzaţionale în condiţii atit de senzaţionale, încît faptele adu­se de el au fost incredibile. N-a fost singurul caz — un spion ge­nial ca Sorge n-a fost nici el cre­zut transmiţind o ştire capitală — aşa că te poţi întreba dacă spionii, cu cît sînt mai serioşi şi-şi fac mai bine datoria, nu devin cei mai în­dreptăţiţi, fraţi ai romancierilor se­rioşi, a căror primă trăsătură este — după cum se ştie — aceea de a fi repudiaţi sau chiar condamnaţi de serviciile de lectură pentru că aduc ştiri incredibile despre oa­meni şi societate. Un singur om l-a crezut pe Diel­lo — şi aceasta e a doua situaţie straşnică din scenariul vieţii : Moysich — funcţionar oarecare la ambasada germană, o figură umi­lă, stupidă, cam gaga — cel puţin aşa apare în film. Dar el nu a protestat că apare astfel pe pelicu­lă. In viaţă, el a scris „Afacerea Cicero“, cartea a devenit bestsel­ler. Moysich a făcut avere, ce-l mai interesează cum apare în film ? El a scris ce-a văzut, ce-a trăit — el a cîştigat. Singurul om care a cîştigat din „Afacerea Cice­ro“ n-a fost nici spionul, nici ti­ranul, nici aliaţii, nici duşmanii, nici generalii, nici amantele — a fost cel care a aşternut-o pe hirtie. Ce înţeles secret se ascunde aici ? — aceasta e o altă afacere de spi­­onaj. Radu COSAŞU "România literară 27

Next