România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Răzbaterile şi abaterile unui critic (Urmare din pagina 26) raţii critice a artistului. Restul afirmaţiilor lui V. Drăguţ pe această temă sunt subiective şi inexacte. Raportarea la Eminescu nu constituie un argument. 10. V. Drăguţ crede de cuviinţă să scrie : „Deşi în deplin consens cu adevărul. Iser afirmase cindva : «Nu cunosc afară de Andreescu alt pictor român care să fi fost atît de profund pictor. Radu Bogdan pare să ignore această importantă şi decisivă calitate atunci cînd analizează desenele artistului şi nu vorbeşte despre capacitatea liniei lui Andreescu de a sugera culoarea“. Or, citatul din Iser - extras din presa epocii — a fost pus pentru inuia oară în valoare de mine şi figurează ca motto al unuia din capitolele monografiei ; probabil că de acolo a aflat V. Drăguţ despre el. Tot eu sunt primul care am studiat pe larg desenul lui Andreescu, arătind explicit că el construieşte forma desenînd cu culoarea, şi că este un bun colorist (v. pag. 42). Ceea ce nu-şi dă seama V. Drăguţ, este că nu linia poate să exprime vreodată culoarea, ci haşurile şi petele de creion, cărbune sau tuş. Linia singură nu este capabilă să exprime culoarea decit dacă este ea însăşi dintr-o materie colorantă. 11. Afirmaţiile lui V. Drăguţ cu privire la felul cum prezint Barbizonul şi problemele sale mistifică pe cititor. Tot astfel, cînd d-sa pretinde că nu insist asupra modernităţii lui Andreescu. Verificaţi cu textul monografiei şi veţi vedea că în realitate lucrurile stau exact invers (v. pag. 109—137). 12. V. Drăguţ nu a citit monografia mea, ci numai a răsfoit-o pe sărite. A făcut-o cu atita grabă Incu nu i-a reţinut corect nici măcar titlul. Ea se numeşte Andreescu, iar nu „Ion Andreescu“. De asemenea , prenumele corect al artistului este Ioan, nu Ion, rectificare care face în cartea mea obiectul unei note substanţiale (v. pag. 279). Tot sub imperiul grabei nu a priceput V. Drăguţ nici substanţa concluziilor mele, ce elemente distincte conţin ele în comparaţie cu predecesorii mei ; şi tot de aceea nu a sesizat d-sa căldura şi entuziasmul cu care e scrisă întreaga carte, atribute subliniate — direct sau indirect — de Alexandru Philippide, Eugen Barbu, Edgar Papu, Ovid. S. Crohmălniceanu etc. Pentru a-ţi da seama că o lucrare despre artă e scrisă cu sau fără căldură, dacă analiticul este sau nu strivit de biografie, dacă esenţialul este sau nu înecat in amănunte, dacă se aduce sau nu un serviciu important culturii naţionale, nu trebuie să fii specialist în domeniul artei, în dorinţa de a înlătura opiniile favorabile mie. V. Drăguţ încearcă să minimalizeze aprecierile unui şir întreg de personalităţi culturale — cărora cartea li se adresează în aceeaşi măsură ca şi d-sale — transformindu-le în oameni care, citind o monografie artistică, nu sunt în stare decit să se entuziasmeze în faţa unor reproduceri frumoase, scăpindu-le în schimb fondul problemei. Această dorinţă de minimalizare este împinsă atît de departe, incit nici chiar ceea ce a scris de astă dată un specialist notoriu ca Jacques Lassaigne, pe atunci preşedinte al Asociaţiei internaţionale a criticilor de artă, nu are valoare pentru V. Drăguţ. în 1962 am publicat o mică monografie despre Andreescu, în fosta colecţie „Arta pentru toţi“ a Editurii Meridiane. Cu mici deosebiri, lipsite de importanţă, textul de prezentare şi majoritatea analizelor cuprinse în această monografie pot fi reintîlnite, exprimate cu aceleaşi cuvinte şi cu aceeaşi construcţie a frazei, în volumul 1 al lucrării mele actuale. Ingăduie-mi-se în încheiere să citez integral una din opiniile critice cu care din articolul Colecţia „Arta pentru toţi“, din Arta plastică, 1963, nr. 2, pag. 111 — a fost întîmpinat la vremea sa acel modest op : „Concentrindu-şi atenţia asupra personalităţii artistice a lui Ion Andreescu, Radu Bogdan a urmărit cu neabătută consecvenţă un riguros program de expunere, avind ca scop familiarizarea lectorului cu problematica operei marelui artist, a cărui scurtă activitate a fost atît de generoasă în realizări. Definind poziţia faţă de lume a lui Ion Andreescu, textul stabileşte totodată coordonatele specifice ale operei sale, geneza acesteia, ca şi locul pe care-l ocupă în pictura epocii. Sînt precizate pe rînd raporturile artistului cu pictura lui Grigorescu, cu şcoala de la Barbizon. — clară evocare a acestui centru artistic — este pusă în valoare originalitatea lui Ion Andreescu, originalitate dedusă nu atît din inovaţii de formă — deşi nici acelea nu au lipsit — cit din severitatea viziunii, din modul dramatic în care realitatea este transpusă in operele sale Evitînd anecdotica biografică, ca. Şi analizele de detaliu, textul de bază este o evocare plină de culoare care atrage şi convinge. Este, în fond, o irezistibilă invitaţie pentru a cunoaşte şi îndrăgi tot mai mult pictura lui Andreescu. Viaţa artistului este redată succint şi cuprinzător in cronologie, în timp ce cele 11 analize de lucrări reproduse sunt o foarte utilă călăuză pentru a vedea (subl. de autor) şi a-i înţelege pictura, deprinzînd totodată pe lector cu metodica citirii unei opere în general. Să reproşăm monografiei că nu pune în suficientă lumină perioada buzoiană cu peisajele din Cring ? E prea mărunt faţă de împlinirea reuşită a ansamblului“. Semnat : Vasile Drăguţ ------------------------------------------------------------------- POSTAL REDACȚIEI CÎRSTEA CONST.: In istoria literaturii, nu există poeţi amatori şi poeţi profesionişti, există poeţi pur şi simplu. De obicei, se proclamă „poeţi amatori“ şi pretind să li se pună la dispoziţie pagini sau publicaţii speciale, „pentru amatori“, cei lipsiţi de talent, versificatori modeşti, care nu pot intra „pe uşa din faţă“ în paginile revistelor şi ale editurilor şi, deci, nu pot obţine recunoaşterea publică, adică statutul de „profesionişti“. ION PATRAŞCU STAN .* Prin pagini stîngace, rudimentare, amarnic agramate, bîiguie uneori cîte un ecou antonpannesc, ca în această amuzantă „fabulă“, intitulată O întimplare, pe care aţi compus-o — ziceţi — „întîlnind pe un drum nişte vite“ . Odată, mergînd pe o margine de drum, întîlnisem un bou cum există şi acum. Aşteptasem ca boul să mă ferească. Nu eu pe el, fiinţă omenească. Boul venise drept pe mine, mă puse jos, iarăşi eu trăgindu-i o palmă ambiţios. De-apoi, pierind boul la drum, mugind des . Ci numai una prin muget bine s-a înţeles : I Că ar fi zis boul pe limba lui tare Că ar fi fost un bou ca mine mai mare ST. DELADORNA : încă nu e convingător ceea ce ne-aţi trimis. Impresia de mimetism, de simulaţie e insistentă, ca şi vînătoarea de imagini paradoxale (adesea facile, artificioase). N-ar trebui să vă gîndiţi, deocamdată, la editură, înainte de a vă măsura puterile prin paginile revistelor. Sperăm — cu ajutorul dv. — să vă putem sprijini în acest sens, cit de curînd. G. MATEI : Din nou, consideraţii, presupuneri, interpretări, pline de acuitate, dar uşor viciate de glazura de bunăvoinţă (care, îndeobşte, cum se ştie, e un înlocuitor ideal al argumentelor !). Aşa, nu se poate ajunge nicăieri ! Sînt de preferat tentativele „intenţionate“ de dezarmare şi competiţiile de care vorbiţi. (Dar Marele Dv. Prieten pare să fie, vai !, mai curînd un mărunt impiegat de birou, prăfuit şi pisălog !) Şi, la urma urmei, scrieţi prea puţin şi prea rar (întrebaţi un pianist cum se păstrează agilitatea degetelor !). Şi ce s-a întîmplat, de fapt, cu I. Matei, care scria acum un an-doi nişte savuroase cronici rimate şi nişte poezii interesante şi pline de promisiuni ? CORINA VADIN : Dezamăgitoare, de data asta, şi versurile (naive, stîngace, convenţionale), şi explicaţiile, neconvingătoare şi fără rost. H. SILVINESCU : Caligrafii modeste, convenţionale, care nu confirmă antecedentele menţionate. Poate, în viitor... ST. RAPOLTI : V-aţi adresat greşit, au intervenit schimbări. (Probabil că n-aţi mai văzut revista de un an încoace !) NICOLAE GIULI : Compoziţia dv. prezintă, mai degrabă, un interes etnografic şi istoric, decit literar. C. LUCIAN : Versurile pun în mişcare cîteva vorbe şi imagini înfiorate, încă nu e clar ce va fi, dar s-ar putea să fie ceva. Insistaţi, deci, şi mai trimiteţi, din cînd în cînd. Pentru traduceri şi desene, adresaţi-vă direct secţiilor respective ale redacţiei. Tudor Borşa, Silvia Toma (mai citeţ !), Silvia Deleanu, Piticn Aurelia, Doina Cristiana Lixandru, F.G. : sînt unele semne bune, merită să stăruiţi. Fion, Diana, B. Marian, Aurel Rotaru, Zoia, Lucreţia Dobrotă, Mircea Popa, Simon E., G.D. (Paricidul), Şt. A. Banaru, Macavei Gh. Jovenel, Robu Constantin, Teodorescu Valentina, Buzanet Alexandru, Elena Achim Doina, Emanuel Romtus, Tudor Micu- Zaharescu, V.B., Zăvoian Simion Dăscălescu, Liviu Vasile Francisc, Victoria Manciu, Ioan C. Borodi, Dorobanţu Limmer, Arugen Constantin, Postolache Florin, Doina T., Ion F. Bleajă, Constantin Dascălu, C. Ungur, Răducu Constantin, E.N., Olga Deleanu, A. I.Constanţa, Verona C. Profesor Elif, I.S., Codrin Bunăvestire, Gh. Olenici, A. P. Ortodoxu, D. I.Costeşti, M. R. Pădureanu, Ionel Marinescu, Siliade Lor, Val Florentin, Dobre Zglăvoacă, Şerban Aurel, Vasile Jan, Elena Popa, Nicolae Filigeanu, Teoharie Nicolae, Ileana Constantinescu-Tuţca, Ioghi Banei, Nică Măgură, Bălan Ioan, V. Dandeş, N. Guani (Focşani), Dumitru Speranţă, Călin Grigore, Silvia Timar, Gigel Vrinceanu, Zireddin Adnan : încercări modeste, fără indicii clare de talent. E. D. Stein, Al. Priboienu, Viorica Godeanu, Datura, M. Plopeanu, A. Măgirescu, Nicolae Mavrodin, Pănoiu Ana Dorina, Constantin Daimond, Mereuţă George, N. Cruceru, Nechifor Dumitru, Marian Mihai: nimic nou. INDEX 28 România literară Sensurile unei consacrări — (Urmare din pagina 13) tului, inextricabil îmbinată cu stima pentru îndreptăţirea superioară a intenţiilor sau fineţea unor distincţii, merge împotriva lui Maiorescu, a siguranţei cu care pretinde acesta să despartă adevărul de neadevăr în toate. Şi cum n-ar fi fost aşa ? Pentru Maiorescu, personalitate cu vocaţia unor reforme aplicabile hic et nune, exerciţiul intelectual se sprijinea cu necesitate pe evidenţe : evidenţa, de pildă, că Baronzi nu e Dante, sau că trecutul „formelor fără fond“ nu va obnubila indefinit un prezent al tuturor edificărilor ca acela reprezentat prin „direcţia critică“, necum viitorul, prin definiţie aducător al „progresului adevărului“. Pentru Eminescu, lucrurile nu puteau decurge atît de euclidian, de vreme ce în Epigonii i se năzărea posibilitatea inversă : „S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece ; / Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece“. încă la douăzeci de ani, cînd publica Einiges Philosophische (1860), Maiorescu desprindea din Herbart şi din Kant condiţiile şi marginile oricărei cunoştinţe, adică drumul spre evidenţe : „Ceea ce merge înainte intr-un sens anumit decurge în chip fatal din ceea ce îl precede ; altfel, nu ar merge în chiar acel sens [...] Viitorul nu este deci pentru noi ceva cu totul necunoscut şi care atîrnă de «voinţa de neînţeles» a lui Dumnezeu ; întreg viitorul este urmarea necesară şi inteligibilă a prezentului ; dacă se cunoaşte prezentul, se poate desluşi viitorul“. Dar Eminescu ? Descoperindu-1 pe Kant tot în jurul vîrstei de douăzeci de ani (1869— 1870) şi aprofundîndu-l „cu inima“, ausserordentlicher-ul reedita, în felul său, palingenezica întilnire a filosofului din Königsberg cu opera lui David Hume. O trezire din „somnul dogmatic“ al tatonării spontan-poetice a lumii, revelaţia propriilor adîncuri ca purtătoare după un secol de resurse şi chei pentru experimentarea intemporalului, înălţarea într-un plan al cunoaşterii intelectiv-imaginative care-i îngăduia să-şi judece epoca şi evidenţele ei din perspectiva nemărginirii, — iată rezultatele , sau cum notează undeva poetul, cutremurat de înţelegere : „Da ! orice cugetare generoasă, orice descoperire mare, purcede din inimă şi apelează la inimă. Este ciudat, cînd cineva a pătruns ,odată pe Kant, cînd e pus pe acelaşi punct de vedere atît de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, — mintea nu mai e decit o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumini nouă [...] Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru, se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită cu toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi pieirea ta înşile sunt numai o părere“. Ceea ce i-a făcut pe Eminescu şi pe Maiorescu să se recunoască de departe era, prin urmare, capacitatea amîndurora de a redimensiona existenţa potrivit exigenţelor gîndirii. Dar înseşi modurile şi ţelurile intelecţiunii fiecăruia rămîneau prea diferite pentru ca trăsătura afină să nu implice şi contrarul ei, rezerva, coeficientul inevitabil de incomprehensiune reciprocă, stările de tensiune, cu atenuările şi înteţirile aduse de jocul schimbător al împrejurărilor. Fapt e că Maiorescu nu uită niciodată că faza constructivă a junimismului devenise posibilă abia prin ivirea lui Eminescu, prin justificarea aproape mitică dată de apariţia lui „direcţiei noi“ , după cum poetul, ştiind ce i se datora în acest sens criticului, spiritului inaugurat de el, păstră credinţa că de cei de la Junimea putea fi, de un priceput întocmai, atunci cel puţin ascultat ca şi cum l-ar pricepe : condiţia minimă la care e adusă prea adeseori Poezia.