România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

literatura contemporană şi problema universalizării „Le poete doit avoir une sur­face comerciale“ PAUL VALÉRY Un scriitor român scrie ... româneşte, dar limba noastră — subliniem un tru­ism care se uită cîteodată — este, în termeni adevăraţi, o limbă locală. Ce facem în acest caz ? Să aşteptăm ca toate „meridianele“ să înveţe româ­neşte ? Acum cîţiva ani, Vaskó Popa, care — întîmplare ... civilă ! — cunoaşte perfect limba română, mi-a vorbit ore în şir, la Belgrad, evident despre Ni­­chita Stănescu, dar şi despre „ideea ge­nială a unei cărţi". „O carte tristă, spu­nea el, dar atît de adevărată, despre limbile mici care au o literatură la fel de mare ca limbile mari. Despre absur­ditatea naturală — datorată limbilor cu circulaţie redusă—în virtutea căreia un poet, de pildă, cu mari merite estetice, se impune foarte greu în lume, în timp ce altul, poate cu multe trepte mai jos, dar dispunînd de alt idiom, gustă glo­ria universalităţii. Despre reversul a­­cestei absurdităţi, continua Vaskó Po­pa, şi anume că poetul acela mare de limbă mică va fi întotdeauna mai mare decit poetul mai mic de limbă mare“. Am notat în memorie aceste lucruri pe care n-am putut să nu le aprob, cu atît mai mult cu cît îmi stăruiau în minte cuvintele lui Tudor Vianu care sinteti­za astfel sociologia problemei: „Iai e­­xistă popoare mici şi mari decit ca o expresie statistică. Popoarele cel mai puţin numeroase au dat şi continuă să dea opere în care sufletul omenesc tră­ieşte în forme de mare originalitate şi seducţie“. Este cunoscută literatura română atît cît merită ? Ce trebuie fă­cut pentru universalitatea literelor noastre de azi ? Singure, „contactul scriitorilor noştri cu operele universale actuale şi contactul personal cu scriito­rii străini şi lumea lor“, — cum pleda Ion Negoiţescu într-un articol­) — sînt oare suficiente pentru a „rezolva" si­tuaţia ? „Mai serios şi mai folositor mi se pare să punem la îndemîna străini­lor prezentări sintetice ale literaturii române în valorile ei autentice, spre a trezi astfel interesul pentru fenomenul spiritului românesc. Se vor găsi apoi străini inteligenţi care, apropiindu-se de noi, vor şti ei înşişi să descopere universalitatea noastră“ (subl. lui I.N.). A oferi prezentări sintetice — iată o soluţie, utilă, dar insuficientă pentru a ne impune profilul pe alte meridiane! Se poate, numai prin intermediul ei, „exercita un rol creator, o influenţă“, putem fi, exclusiv pe această cale, o „prezenţă vie şi actuală în lumea străi­nă“ ? (I.N.). Pot înlocui o serie de prezentări, traducerile, traducerile bune, evident, şi realizate cu o înaltă responsabilitate estetică ? Cu traducerile intrăm însă în fondul unei probleme, aproape „inefabile". Generalizînd apodictic, Ion Negoiţesc­u scrie în articolul citat (False probleme): „Traducerile planificate de organisme româneşti, cu scopul de a fi plasate pe piaţa internaţională, sînt sortite eşecu­lui“. Cu unele, desigur, aşa s-a întîm­­plat, necontribuind, estetic vorbind, la descoperirea esenţelor noastre, nici a gîndurilor noastre cotidiene. Răspun­­zîndu-i lui I. Negoiţescu în legătură cu această generală acuză, Ştefan Aug. Doinaş (vezi Probleme reale, soluţii greşite, România literară, tot din 28 mai 1970) a dat exemplul „celebrei“ „Anthologie de la Poésie roumaine“ (Ed. du Seuil, 1968). o numim noi, căci n-a numit-o poetul-eseist. „Trenată“ la nesfîrşit cu un sumar „nominal“ care dansa de la o lună la alta, sumar întocmit cu mai bine de un deceniu în urmă — şi care, în pofida apariţiei tîr­­zii, în „anul de graţie“, de poezie bună, vreau să zic, 1968, nu mai reprezenta înălţimea liricii noastre de atunci, adi­că ... de acum, Antologia, deşi semnată de nume de prestigiu, a fost un tun în­cărcat cu vată. Lăsînd la o parte apre­cierile estetice, erorile de istorie litera­ră (Eminescu era acuzat de idilism erotic, undeva murea la 1893, Barbu şi Blaga mureau în mai mulţi ani la rînd), tocmai selecţia şi traducerea „au lăsat de dorit“, adică esenţialul. Şi totuşi, s-au găsit glasuri care au elogiat An­tologia. Politeţea noastră faţă de litera­ţii străini îmbracă uneori forme festi­­viste vătămătoare, care exclud evident esteticul, opţiunea sinceră. Incît, suntem­ obligaţi să repetăm o frază pe care o sublinia, încă în 1939, Al. Elian, în fi­nalul unui studiu despre versiunile franceze ale lui Eminescu: „Animatorii traducătorilor improvizaţi trebuiau să ţină seama de un lucru: cultura noas­tră, prin creaţii ca a lui Eminescu, a ajuns la o treaptă care-i impune o în­datorire de orgoliu, să nu se umilească să solicite oricum şi cu orice mijloace (...) o literatură de prestigiu nu-şi caută traducătorii, şi-i impune, chiar cînd e produsul unei limbi mai puţin cunoscu­te, cum au fost, cu cîteva decenii în ur­mă, literaturile rusă sau scandinave (...), toţi cîţi vor să ne cunoască, să în­veţe româneşte. Şi sînt prea sigur şi prea încrezător în destinul neamului meu ca să mă tem că acest îndemn mai poate fi întîmpinat cu un zîm­­bet" *) **). Să nu exagerăm; am citat şi partea finală a exortaţiei lui Al. Elian pentru a sublinia că ei, măcar ei, dar obligatoriu ei, traducătorii (străini) de literatură română, trebuie să îndepli­nească o condiţie sine qua non : să ne cunoască limba şi să nu beneficieze (s-ar putea spune pînă la urmă: ma­­leficieze), de versiuni mot-à-mot trimi­se cu generozitate de secţia de relaţii externe a Uniunii Scriitorilor. Dacă în­­tr-o perioadă, Editura „Meridiane“ ex­cela prin a organiza şi publica traduce­ri la Bucureşti — activitate la care a renunţat acum —, dacă unele din tradu­cerile acestea nu ne făceau întotdeauna serviciul (estetic) scontat, iată că putem avea traduceri proaste realizate de străini. Fireşte, am putea da şi alte e­­xemple, în afara Antologiei incrimina­te, care arată cît se poate de limpede că orice traducere e sortită eşecului, fie că e realizată înăuntru, fie în afară, dacă este incompetentă, lipsită de har. Arghezi, în „viziunea“ Luc-André Mar­cel e foarte puţin ... Arghezi, se ştie, în viziunea lui Quasimodo e mai mult Quasimodo decît Arghezi. Şi nu mai a­­mintim de cărţile eseistului francez Hubert Juin care, prin infidelitatea (şi nu numai atît!) tălmăcirilor lui, nu ne-au făcut nici un serviciu. Aşadar, unde şi cum să se facă tra­ducerile ? Cred că se poate răspunde, bazindu-ne pe bunul simţ. Oriunde, aş spune, numai să fie bune şi realizate de oameni de valoare care să ştie, pe lin­gă limba în care traduc, limba din care traduc şi să aibă „harul“ acestei arte. Fiecare editură ar trebui să considere drept o a doua sarcină a ei, traducerea celor mai bune cărţi, cărora le-a verifi­cat valoarea, în confruntare — anterioa­ră — cu critica literară, cu publicul ro­mânesc. E de dorit ca traducătorii să fie ei înşişi personalităţi intelectuale recunoscute, cum s-a întîmplat în se­colul al XIX-lea cu Angelo de Guber­­natis, nume european, Arturo Graf, sa­vant de prestigiu. In jurul lor a „plu­tit" însă o entuziastă animație venită din interior, adică de la noi. Printr-o astfel de activitate de inimă au aflat, la mijlocul sec. al XIX-lea, francezii, de poezia populară românească: Jules Michelet, Prosper Mérimée au făcut cu­noştinţa Mioriţei prin intermediul lui Alecsandri („Ballades et chants popu­lates de la Roumanie“, 1853) . Philaréte Chasles, unul din primii mari compara­tişti, saluta aproape excesiv pe Dimi­­trie Bolintineanu care-şi tradusese sin­gur o carte de poeme („Brises d’Orient“, 1866). După o sută de ani — timp în care literatura noastră a cîştigat în a­­dîncime, în diversitate stilistică, în mo­dernitate, în autentică valoare europea­nă, dînd nume cunoscute, de prisos să le mai amintim — universalitatea noas­tră a scăzut ? Să spunem lucrurilor pe nume: suntem­ cunoscuţi în suprafaţă şi nu în adîncime, şi aici, desigur, Ion Ne­goiţescu are perfectă dreptate, atît doar că problema aceasta nu este de loc nici falsă, nici minoră. Contactul cu lumea străină se poate face şi pe propriile noastre teritorii; ne lipseşte, am mai spus aceasta, nu numai un festival de poezie, ceea ce propune şi Ştefan Aug. Doinaş, ci, înainte de toate, o Bienală internaţională dedicată liricii noastre contemporane, manifes­tare care să se încheie cu o Antologie plurilingvă, secretariatul Bienalei ro­mâneşti ar putea edita o revistă în franceză, engleză care să prezinte, deo­potrivă, poeţi români şi străini, să găz­duiască eseuri, prezentări sintetice ale ultimelor apariţii ***) etc. De altfel, spunem o banalitate: ţările care dispun de astfel de manifestări (Belgia, de pildă, cu obişnuitele Bienale de la Knocke-le-Zoute), au început să dispu­nă, treptat, şi de o poezie... mare, din punct de vedere al circulaţiei publici­tare pe multe meridiane. Şi în faţa u­­nei astfel de situaţii comparative, ne putem, pe drept, întreba : este muzica u­­şoară mai importantă decît poezia ? S-ar putea de asemenea găsi o mani­festare similară care să servească dina­mica prozei, teatrului, a criticii şi este­ticii româneşti. în altă ordine de idei, nu prezentări­le, rezumatele, recenziile, ci marile lu­crări de sinteză, care să ne recomande străinătăţii, ne lipsesc. Ne lipsesc un dicţionar de poeţi, de prozatori, de dra­maturgi, altul de eseişti români contem­porani care să cuprindă de asemenea fragmente antologice pentru „amorsa­rea“, pentru elucidarea editorului stră­in. (Aceasta ar fi una din datoriile pri­mordiale ale Editurii Enciclopedice Ro­mâne care are sub tipar — în sfîrşit — primul „Who’s who ?“ românesc). Iată de ce este mai întîi necesar să dispunem de — ceea ce s-ar chema — elementul de bază, în virtutea aceleiaşi idei, şi pentru a îmbogăţi „elementul de bază“, nu putem respinge în bloc traducerile realizate în interior cu „a­­jutorul statului“ afirmînd că ele ar fi în întregime „sortite eşecului“ (I.N.). Dacă aceste traduceri sînt bine realiza­te, dacă, avînd această calitate, iau ca­lea cititorilor şi editorilor străini, ele se transformă, se pot transforma in noi ediţii patronate de importante case (edi­toriale) străine, or, aceasta în­eamnă că ele îşi motivează raţiunea d° a exista, de a continua să existe. Procedînd invers, ar însemna să renunţăm la acest sistem, egal în fond cu prezentările sintetice de care vorbea Ion Negoiţescu şi să con­damnăm orice iniţiativă, cum s-a şi în­­timplat cu noua serie de poezie româ­nească bilingvă, începută în vara trecu­tă cu „11 elegii” de Nichita Stănescu (în română-franceză, în română-engle­ză) în traducerea franceză semnată de Andrée Fleury şi în engleză de Roy Mac­Gregor-Hastie, sub auspiciile Editurii „Eminescu“ (şi care sperăm să conti­nue, chiar dacă s-au găsit deja voci singulare să condamne ca „nepopulară“ în Franţa semnătura unui Boisdeffre ca prefaţator etc.) Ea trebuie să continue cu atît mai mult cu cît ar fi prima co­lecţie organizată de difuziune externă a valorilor poeziei noastre de azi. Dar s-ar putea medita îndelung asu­pra acestor aspecte şi, în loc să scrie despre ele în revistele noastre, eseiştii români ar putea face acelaşi lucru în publicaţiile străine. Asta, da, ar în­semna mult mai mult. Ar arăta totoda­tă că ne interesează cea de a doua faţă a unui scriitor, care a fost şi trebuie să fie mereu „deschisă“ spre universali­tate. Dispunem acum de noi ipostaze edi­toriale, fiecare editură şi-a propus un plan de „expansiune" externă: să se lupte să-şi caute debuşeu, să ne gîndim şi la publicitate — căci o uităm mereu! — să combine util „poezia“ cu spiritul comercial, căci prea ne-am făscut poeţi în materie de difuzare a cărţii Să ne amintim măcar de vorba lui Paul Va­­léry, pe care nu întîmplător am luat-o drept motto. Constantin CRIȘAN *) „False probleme“ (România litera­ră, 28 mai 1970). **) Convorbiri literare, 1939, p. 1534. ***) O astfel de propunere detaliată a fost depusă în copii (suficiente) la mai multe organisme care ar putea patrona acțiunea, dar se vede că din toate n-a rămas decît entuziasmul „donquijotist“ al celui care o semna acum mai bine de doi ani.... Amintiri despre N. D. (Urmare din pagina 5) — Veniţi ! privighetoarea cîntă şi li­liacul e­ nflorit. Du-te la casierie să-ţi încasezi arti­colul, dar, încă o dată, nu te supăra că nu ţi-l public. N-aveam dreptate. Şi nici nu m-am supărat. Am înţeles că acest mare de­­m­ocrat era un domn ; cavalerul drep­tăţii sociale era dublat de un om care nu ştia să jignească pe nimeni din sub­­ordinea lui. Am păstrat toată viaţa legăturile cele mai cordiale cu întîiul meu direc­tor, de la care am învăţat cum trebuie să se poarte un om de onoare. Omul se ştia calomniat. Răspundea făcînd haz de orice. N-a dezminţit niciodată viciile ce i se atribuiau. Avea slăbiciu­ Cocea nea amoralismului, ca o altă armă îm­potriva ipocritei etici burgheze, dar fronda lui nu era decît un alt panaş al cavalerismului său funciar. Privesc fotografia din Manuscriptum, care-l arată pe o bancă din grădina pu­blică, avîndu-l în dreapta pe Scarlat Calimachi, alt vechi militant comunist. Sub obiectivul fotografului, „tăinuirea“ celor doi încă tineri corifei ai democra­ţiei sociale a încetat pentru momentul „pozei“. Nici unul însă nu „pozează“. Carlo, cum îl numim noi, vechii săi prieteni, a recăzut pentru o clipă pradă visării lui, de poet şi de anticar (iubi­tor de hîrţoage şi de cărţi vechi, rela­tive la istoria Patriei). Sau visează la societatea viitoare, fără să ştie că avea să-i trăiască biruinţa. In schimb, N. D. Cocea priveşte drept înainte, gata de luptă ca totdeauna. Eroarea şi patima (Urmare din pagina 24) şi bogăţia datorate operei, atunci cine­matograful are de cîştigat, ba mai mult chiar, îi sîntem recunoscători. Şi dacă din goana aceea după „sărutări furate“ şi gustate din plin într-un balcon uriaş îngropat în verdeaţă, sau în faţa lui Dumnezeu pe lespezile pustii ale mî­­năstirii, sau din spaima de a nu sta în nemişcare, de a nu se aşeza jos nici o clipă în memorabila scenă a balului, de fugă din faţa destinului, a legendei (numai prin moarte intră în legendă) care nu le dă dreptul la o dragoste simplă şi pămîntească, am înţeles că cei doi copii preferă să se despartă în transpunerii moarte, decît să trăiască, atunci stră­dania de a face acest film a fost răs­plătită din plin. Ce a venit peste toate astea, bucuria de a vedea adevărate tablouri de Vermeer uneori, sau lumi­na prăfuită și densă a pînzelor lui Breughel alteori, nu a însemnat decît că „ecranizarea“ este de fapt o operă de artă de sine stătătoare. Nu există nici o limită şi nici o barieră în ale­gerea subiectului. Este foarte posibil ca să devină film şi balada Toma Ali­­moş, sau Legenda meşterului Manole, după cum poate să devină film și Algazy & Grummer, totul este ca cel care o face să știe de unde pleacă și unde vrea să ajungă. discuți România literară 29

Next