România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

De vorbă cu Nicolae Pillat CIDALC-ul - o iniţiativă românească „Am creat CIDALC-ul la Paris, în 1930. Eram con­vins că cinematograful, acest minunat limbaj, acest instrument internaţional de descoperire şi de difuzare a gîndirii şi a culturii, pe care ştiinţa îl pusese în mîi­­nile oamenilor, putea să servească nobila cauză a unei mai bune cunoaşteri, apropieri şi înţelegeri între popoare. Şi nădăjduiam că un număr mai mare de spirite luminate vor fi de acord să caute, cu sprijinul şi prin intermediul unui organism special, mijloacele practice şi eficace de a duce la biruinţă această cauză, în această perspectivă s-a născut proiectul unui Co­mitet internaţional pentru difuzarea artelor şi litera­turii prin cinematograf, sau prescurtat CIDALC. Toţi prietenii cărora le-am vorbit au fost seduşi de acest plan şi s-au arătat dispuşi să mă ajute, pentru a-i transforma într-o realitate. Printre ei trebuie să citez în primul rînd pe Elena Văcărescu, suflet entu­ziast, poetă de mare vibraţie şi conferenţiară ilustră, delegata României la Societatea Naţiunilor. Ea a avut marele merit de a înţelege toată importanţa pe care putea s-o aibă CIDALC-ul şi, fără ezitare, mi-a acor­dat sprijinul preţios al autorităţii şi al relaţiilor sale in lumea artei şi a literaturii, ajutîndu-mă să-mi con­cretizez ideea. In bună parte, datorită prestigiului său, crearea CIDALC-ului, a întrunit foarte repede ade­ziunea unor personalităţi de faimă mondială, care au acceptat să facă parte din diferitele comitete naţionale ce compuneau — reunite — acest mare comitet inter­naţional. Voi cita, dintre personalităţile care au dat concursul lor CIDALC-ului, doar cîteva nume : In Franţa : Edouard Herriot, Louis Barthou, Paul Valéry, Louis Lumiére, Henri Bordeaux, Marcel Prévost, Paul Morand — toți membri ai Academiei Franceze ; în Germania : Thomas Mann ; în Anglia : H. G. Wells, John Galsworthy, Aldous Huxley, Somerset Maugham; în Italia : F. T. Marinetti, Guido Milanesi ; în Româ­nia : Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, George Enescu, Henri Coandă, prof. I. Cantacuzino, prof. D. Gusti, Iriviu Rebreanu, Ion Pillat, Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu şi alţii. Trebuie să adaug acestor personalităţi culturale şi politice numele unor mari cineaşti, ca : Fritz Lang, René Clair, Abel Gance, Jean Renoit Lévy sau Marcel L’Herbier, cel din urmă fiind, din primul ceas şi pînă acum, consilierul tehnic al CIDALC-ului. După cum se vede din enumerarea de mai sus, ga­leria de personalităţi franceze are o replică de egală suprafaţă culturală în aceea a personalităţilor româ­neşti. CIDALC-ul, iniţiat de un român, se născuse ast­fel, de la început, ca o imagine a acestei dualităţi fră­ţeşti. Iar românca Elena Văcărescu a fost preşedinta CIDALC-ului timp de 10 ani, din 1930 şi pînă în 1940. Ea a dat drept motto al activităţii Comitetului nos­tru această remarcabilă definiţie : «Cinematograful nu este altceva decît sinteza supremă a spiritului ome­nesc cu lumea»". (Am citat, pentru lămurirea înţelesului pe care-l conţin aceste iniţiale — CIDALC — cuvîntul lui Nico­lae Pillat rostit cu prilejul împlinirii a 40 de ani de existenţă a Comitetului internaţional fondat în 1930.) r• ......................... . • ....................................... — Şi, acum ca să intrăm în miezul discuţiei noastre, aş dori, stim­aă,e Pillat, să ne vorbiţi mai întîi despre scopul vizitei dumneavoastră la Bucureşti. — Am avut plăcerea să vin la Bucureşti pentru strîngerea legăturilor între CIDALC-ul francez (pe care-l prezidez) şi CIDALC-ul român, care a fost creat — cum ştiţi — de scurtă vreme. Am fost foarte mulţu­mit să pot lua contacte nu numai cu cei ce dirijează CI­DALC-ul român, dar şi cu oficialităţi ale vieţii culturale româneşti. Cu toate că nu mă amestec, ca fondator al CIDALC-ului, în activitatea şi programele CIDALC-uri­­lor naţionale, am fost bucuros să pot stabili cu acest prilej raporturi mai strînse între Comitetul interna­ţional şi Comitetul român pentru difuzarea artelor şi literaturii prin cinematograf. Vizita mea mi-a dat pri­lejul — graţie celor care m-au primit cu atît de mare interes pentru CIDALC şi cu multă prietenie faţă de mine — să iau contact cu cinematografia română (pe care, de fapt, n-o ignoram, fiindcă am văzut foarte des filme româneşti). De data aceasta, însă, a fost vorba de un contact mai direct. Nu cunoşteam „Ies studios“ (Buftea, adică, şi Sahia) şi nu luasem o le­gătură mai directă cu cei care realizează filmele. Şi nici cu instituţiile care, într-un fel sau într-altul, se află în contact cu filmul, cum ar fi Televiziunea sau Radioul. Cum spuneam, am avut acum ocazia să văd multe filme, printre care filmele alese pentru participarea României la Festivalul de la Menton. Imi pare foarte rău că sunt silit să plec chiar în seara asta, din nou, la Paris, dar vă asigur că plec cu o satisfacţie enormă. — O satisfacţie care vine — poate — şi din plăcerea de a fi regăsit acest peisaj românesc care, în primă­vara asta, este deosebit de atrăgător ? Bucureştiul v-a primit cu flori. Dacă nu mă înşel, aţi făcut o vizită şi prin locurile copilăriei dumneavoastră, sîmbătă. Era o zi cu soare... Dar despre toate astea vom discuta, poate, mai tirziu, cu permisiunea dumneavoastră, bine­înţeles. Aş vrea să transcriu acum părerea dv. despre selecţia românească de filme, părere pe care eu au auzit-o exprimată de dv. la conferinţa de presă orga­nizată de ACIN. Deci ? — CIDALC-ul român a ales 3 filme — conform re­gulamentului. (Fiecare ţară nu poate trimite decît 3 filme, dintre care unul singur de lung-metraj.) Româ­nia trimite la Menton : Fetiţa cu chibrituri (regia : Aurel Miheleş), Virtuoşii (Mirel Ilieşu) şi Vîrstele omului (Alecu Croitoru.) Filmele alese le găsesc in­tr-adevăr excelente — cum am şi spus-o deja. Fiind directorul Festivalului, nu fac parte din juriu şi, ca atare, pot să-mi exprim încă de pe acum părerea : oricare va fi decizia juriului, eu socot că aceste filme constituie o propagandă enormă şi excelentă pentru cinematografia românească. Pe lingă aceste filme, vor fi trimise, după cite ştiu, în afara concursului, încă două filme, pentru ca evantaiul care va înfăţişa cine­matografia românească la Festivalul internaţional de la Menton să fie cit mai grăitor. Este vorba de fil­mele : Darclée (Mihai Iacob) şi Cîntecele Renaşterii (Mirel Ilieşu). — Şi acum, aş vrea, foarte pe scurt, pentru că, din păcate, timpul ne presează întotdeauna — aş face aici o paranteză , recitind, în aceste zile, poeziile lui Ion Pillat, mi-am dat seama cit de mult îl tortura pe el această trecere a timpului — v-aş ruga, deci, foarte pe scurt, stimate Nicolae Pillat, să-mi spuneţi de ce acest CIDALC ? Cum v-a venit ideea să-l creaţi ? — E o întrebare care mi se pune des. Răspunsul e simplu : eu am fost de mic copil un pasionat al cine­matografului. Primo. In al doilea rînd, iată, o să vă pară ciudat, dar în acea epocă — epocă pe care mulţi dintre dumneavoastră nu aţi cunoscut-o, e vorba de anii ’30 — foarte multe personalităţi din lumea poli­tică (nu numai din Franţa, ci din lumea întreagă), din lumea diplomatică, ştiinţifică, din lumea presei, a literaturii şi artelor, afirmau că filmul reprezintă doar un fel de distracţie. O distracţie fără nici un fel de „avenir“. Adică o îndeletnicire care nu ar avea alt scop decît să destindă — şi pe cel care făcea filmul, şi pe cei care-l priveau. Eu am văzut în cinema ceva mai mult. Şi cred că am fost primul. Acum a devenit aproape un loc co­mun, vreau să spun că multă lume afirmă acelaşi lu­cru, dar cred că nu greşesc atunci cînd pretind că am fost primul care a lansat ideea : „Ca să te cunoşti, trebuie să te vezi“. Iar cinematograful ne oferă un mijloc de a ne vedea. Chiar de departe. Deci, văzîn­­du-ne, ne cunoaştem. Rolul CIDALC-ului a fost dublu. Nu numai difuzarea culturii în genere, dar şi apro­pierea ţărilor şi a oamenilor din toată lumea. O să-mi spuneţi că este o utopie. Bineînţeles. — Nu, nu e o utopie. De altfel, lumea contemporană ne dovedeşte că utopiile acestea se mai şi realizează. — Cînd am enunţat această idee de „rapprochement des peuples par l’image", a izbucnit cel de al doilea război mondial. O ironie. Dar eu nu m-am descurajat nici atunci şi nici acum. De loc. Niciodată. Fiindcă trebuie să avem întotdeauna speranța în noi, să avem, mai exact, „du don-quichottisme" — în bunul sens al cuvîntului. — Da, poate și pentru că lupta cu morile de vint nu este întotdeauna descurajantă. Adesea realitatea ne iese in întîmpinare și ne demonstrează că motive de optimism sunt destule. Aş vrea să ştiu dacă această lecţie de optimism aţi invăţat-o cumva — dacă-mi permiteţi expresia — şi de la acei mari oameni despre care vorbeam mai Înainte. Citeam într-unul din ma­terialele pe care le-am parcurs în vederea intilnirii noastre că l-aţi cunoscut, de pildă, pe Brâncuşi, că aţi luat lecţii de pian cu Magda Tagliaferro. Ştiu că salonul — pentru că era un adevărat salon, al dum­neavoastră, la Paris, in anii ’30 — era întotdeauna plin, că acolo se aflau, de cele mai multe ori, perso­nalităţi de seamă ale culturii franceze şi internaţio­nale din acea epocă. Aş vrea să ştiu, stimate Nicolae Pillat, care dintre aceşti oameni mari pe care i-aţi in­­tilnit v-a marcat ? — Mulţi. Insă cred că omul care m-a impresionat cel mai mult prin simplitatea lui e George Enescu. — De ce ? — Fiindcă Enescu, de care mama mea s-a ocupat foarte mult — cum ştiţi — care era cu noi aproape tot timpul, ani de zile (duminica şi sîmbăta mergeam în împrejurimile Parisului, „picnicam“ pe iarbă), Enescu, aşadar, era un om extrem de simplu care avea un ideal. Şi acest ideal era optimismul. — Enescu a fost, prin urmare, profesorul dumnea­voastră de optimism. — Și, mai tirziu, Louis Lumiére. — Nu întim­plător, de vreme ce ați luat de la el și acest microb miraculos al cinematografului... Pentru cel care studiază astăzi istoria filmului, Louis Lu­­miére pare un incorijibil copil mare, un om cu un entuziasm nesfirșit... — Era de o modestie impresionantă. Dar nu o mo­destie de poză, ci una reală. Nu știu dacă v-ara isto­risit că în cinstea lui am oferit o masă foarte mare și frumoasă, cu tot Parisul politic, diplomatic, academic... — Cu ce prilej ? — Cînd i-am remis Medalia de aur a CIDALC-ului. — Era, în ce an ? — In 1936 sau ’37. Așa cred. Am avut deci onoarea și marea plăcere de a fi coleg cu Louis Lumiére, în calitatea sa de membru — printre primii — al CIDALC-ului. Cu toate că era mult mai în vîrstă de­cît mine, mi-a arătat întotdeauna multă prietenie şi m-a ajutat enorm cu sfaturile sale. Masa era prezidată de Elena Văcărescu, preşedinta CIDALC-ului. I-am mulţumit lui Lumiére şi i-am arătat recunoştinţa noastră — fiindcă, vă daţi seama, fără el şi fără fra­­te-său CIDALC-ul n-ar fi existat. Şi atunci, Lumiére mi-a răspuns cu această frază : „Eu am fost și sînt un mic lucrător horloger, care n-a avut de fel talen­tul de a vorbi. Am rămas acel mic lucrător... — Ceasornicar ? — ...ceasornicar de cînd eram copil și tînăr. Insă singurul lucru pe care vreau să vi-l spun, a continuat Lumiére, și sper să vi-1 spun într-un mod destul de clar şi nu academic... — cum era ambianţa... — ...este faptul că vă sunt recunoscător de a fi ales cinematograful nu numai pentru difuzarea culturii în lume, dar şi pentru apropierea popoarelor între ele !“ — Deci, era într-un fel şi deviza lui Louis Lumiére. — Da, și mi-a și scris în acest sens un motto care aducea mult cu deviza mea : „Apropierea popoarelor prin imagine“. — Am vorbit despre acei oameni mari pe care i-aţi intoni de-a lungul anilor. Aş vrea să ne apropiem acum de cineva care v-a stat tot timpul in preajmă. Și anume, de Ion Pillat. Am citit deunăzi într-un nu­măr mai vechi al „României literare” cîteva pagini inedite dintr-un jurnal pe care revista il publica sub titlul „Jurnal de vară tîrzie”. Am să-mi permit să citez acum cîteva rînduri, pentru că ele spun foarte mult despre starea de spirit în care-şi contempla Ion Pillat ţinutul copilăriei. Aceste rînduri au fost aşter­nute acum 30 de ani, într-o zi de august. „Din foto­liul meu de paie, de pe pridvor, privesc la arborii a­­proape centenari ce străjuiesc aleea pînă la poarta mare de fier din zidul parcului. Poarta e zăvorită de zeci de ani, de cînd o ştiu, şi acolo sfirşeşte drumul ce nu mai duce nicăieri. Ce lecţie de împăcare cu sine, cu cerul şi cu pămîntul, ce lecţie de modestie crea­toare, hotărîtă rămînere pe locul fixat de destin unii dăruiesc ulmii mei“. Cuvintele acestea izvorau de-a dreptul dintr-un su­flet in care — poetul însuşi o mărturiseşte — începuse să fie tirziu. Ştiu că aţi fost acum cîteva zile prin acele locuri. Cu ce impresie vă întoarceţi ? — Nu mai fusesem prin locurile acelea de mult Acum doi ani, cînd am mai făcut o vizită la Bucu­reşti, mi-am amintit că nu mai fusesem în țară de 27 de ani. — Cam mult. — Mult. La Florica nu mai fusesem de prin 1930. M-am oprit îndelung, contemplînd acele meleaguri, fiindcă în felul acesta am făcut un mic pelerinaj prin locurile copilăriei mele. Pelerinajul l-am început la Golești, la casa Golescu, unde mergeam adesea s-o vedem pe bătrîna doamnă Golescu. Cu o emoţie re­ţinută mi-am revăzut toată copilăria şi mai cu seamă 30 România literară

Next