România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

momentele pe care le-am petrecut cu frate-meu, cînd era şi el copil. Uitîndu-mă la casă, uitîndu-mă la deal, uitîndu-mă la vale, mă revedeam cu dînsul. Marea noa­­stră bucurie era vacanţa de vară. Ştiţi că în 1905 am plecat la Paris ca să ne facem studiile. Dar verile le petreceam la Predeal (unde era vila Brătianu, care a fost distrusă de nemţi în timpul primului război mon­dial) şi apoi la Florica. Cum vă spuneam, studiile le făceam la Paris, iar în timpul verii veneam în ţară şi petreceam vacanţa îm­preună cu frate-meu. Cînd luam, toamna, trenul spre Paris, la Piteşti, eram întotdeauna cu lacrimi în ochi şi cu mare durere în suflet că părăsim ţara. Toate acestea mi-au venit în minte sîmbătă, cînd am revă­zut locurile pe unde ne jucam, unde invitam întot­deauna pe toţi băieţaşii de vîrsta noastră din satele a­­flate împrejurul proprietăţii. Revedeam şi cum, mai tîrziu, cînd înaintasem şi eu şi el în vîrstă, discutam îndelung despre poezie, despre viaţă. — Unde scria Ion Pillat cu mai multă plăcere ? — Scria mai ales în casă.­Afară, îşi lua mai mult note. Altminteri — ştiţi ? — era un om foarte distrat. De exemplu, ne chema mama la masă. Venea : „Nu mi-e foame. Să-mi dea un ceai“. Uita şi ceaiul şi tot. Era aiurea. Ştiţi ? Ne spunea : „Mă scol un mo­ment şi revin“. Şi uita să mai vină. Avea gîndul peste tot, numai la lucrurile practice, nu. De exemplu, cînd îşi făcea geamantanele, îşi punea cărţile şi uita tot res­tul. Nu era cu gîndul decît la cărți. Cumpăra de peste tot cărți. Stătea ora în şir pe cheiurile Senei privind tarabele buchiniştilor. • — Am citit Intr-un volum al lui Dinu Pillat despre acea bibliotecă fabuloasă pe care o avea Ion Pillat — 5 000 de volume legate în piele ! — și despre pasiunea cu adevărat extraordinară pentru cărţi, pasiune, de altminteri, de loc întîmplătoare. Aş fi vrut să ştiu — pentru că s-a spus că raţiunea de a fi a lui Ion Pillat a fost poezia, şi a şi demonstrat-o cu strălucire — care este raţiunea dumneavoastră de a fi, stimate Nicolae Pillat ? — Raţiunea mea de a fi — şi e uşor de priceput — a fost şi este CIDALC-ul. M-am dăruit acestui CIDALC, complet! Cînd ai un copil, trebuie să te ocupi de el, nu-i aşa ? Aşa că mă frămînt intr-una să găsesc soluţii cît mai bune pentru a folosi din plin lar­gile posibilităţi pe care le oferă cooperarea prin film. Intre timp, scriu romane poliţiste. Am scris şi poezii i ceea ce este o obrăznicie din partea mea, cînd ai un frate ca Ion Pillat — un poet atît de mare !­... — Dimpotrivă, mi se pare că poate fi socotită o pa­siune a familiei, o nobilă pasiune. — ...Am scris şi amintiri E un repaos pentru mine. Am scris la maşină, cu mina dreaptă, cu un deget. Scriu foarte repede. Am 14 volume. Viaţa CIDALC- ului din 1930 pînă azi. Mîine-poimîine, cînd nu voi mai fi pe acest pămînt, lucrarea aceasta va rămîne ca o oglindă, care va arăta şi dimensiunea acestei iniţia­tive româneşti. — Credeţi că acest adevăr, şi anume faptul că CIDALC-ul este o iniţiativă românească, poate figura intr-o istorie a filmului ? — Sigur că da. Trebuie să figureze. Eu sunt român, iar Elena Văcărescu era de asemenea româncă. — Revenind la cele II volume de memorii, v-aş întreba, stimate Nicolae Pillat, ce dedicaţie aţi aşterne pe aceste amintiri ? — încep lăsîndu-mi testamentul. Testamentul mo­ral. „După moartea mea, dacă nimeni, nu se va mai ocupa de CIDALC, e păcat de toate eforturile pe care le-am făcut“. Şi adaug că, probabil, păianjenii şi pra­ful vor termina CIDALC-ul, aşa cum au terminat şi pe iniţiatorul lui ! — îmi spuneaţi, la începutul discuţiei noastre, că sînteţi o natură optimistă. Ca să nu sfîrşim,cu acest final oarecum pesimist, vă rog să ne daţi o dedicaţie, o dedicaţie semnată Nicolae Pillat, la o vizită in România, pînă la o alta — sperăm — cît mai apropiată. — Proba cea mai bună că am r­ămas, totuși, un op­timist este faptul că văd CIDALC-ul continuîndu-şi activitatea, poate chiar mai bine, aici, în România. Și de aceea am cerut centrului român CIDALC să în­cepem să organizăm ceea ce a fost un timp la Roma, adică un centru internaţional CIDALC, un fel de re­plică a Secretariatului general din Paris, aici, în România. — La Bucureşti. — La Bucureşti. Ceea ce o să-mi dea prilejul să vin şi mai des, cu marea bucurie pe care o am de cite ori mă întorc în ţara mea. Convorbire realizată de Silvia KERIM Un mare poet în infernul nazist Ce putea să însemne existenţa unui mare poet în in­fernul concentraţionar hitlerist ? Despre peregrină­rile din lagăr în lagăr ale lui Robert Desnos nu s-au aflat, pînă acum, prea multe lucruri, in convoiul care pleca de la Compiegne la 27 aprilie 1944, împreună cu Robert Desnos se afla şi Roger Laly. Perioada care a urmat acestei date nu i-a împrietenit; au fost însă părtaşi ai aceloraşi umilinţe, aceloraşi suferinţe, ace­loraşi orori. Din cele relatate de Roger Laly în inter­viul luat de Jean Chatard (publicat in revista fran­ceză de poezie „Le puits de l’ermite“), ştim cum s-a desfăşurat, în captivitate, ultimul an din viaţa poetului. J.C. — în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Robert Desnos ? R.L. — L-am cunoscut în lagărul de la Floha, după tranzitul de la Compiegne spre Auschwitz, Buchenwald şi Flossenburg. J.C. — Aţi ajuns împreună la Floria ? R.L. — Am făcut parte din acelaşi convoi plecat de la Compiegne la 27 aprilie 1944. J.C. — Cum a decurs călătoria ? R.L. — Iată, cînd SS-iştii ne-au închis cîte o sută în vagoanele de vite, nu eram conştienţi încă de cal­varul care ne aştepta. Am călătorit, am călătorit patru zile şi trei nopţi, în picioare, înghesuiţi, fără igienă, pînă la capătul drumului. Nu mă voi opri să descriu condiţiile traseului ; au făcut-o alţii, mai bine ca mine. Toate convoaiele de deportaţi au suferit identic, adică oribil. AUSCHWITZ, 30 APRILIE, SEARA Coborîrea pe peron a fost un infern : morţi, nebuni... cei care rezistaserăm, murind de sete, extenuaţi, bui­maci, am fost minaţi în pas alergător, sub lovituri, spre barăcile goale cu pămînt noroios, unica noastră soluţie răminînd aceea de a ne prăvăli în mocirlă : ni­meni nu putea să se mai ţină pe picioare. Cîteva minute mai tîrziu, am aflat că vom fi în­matriculaţi prin tatuare pe antebraţul stîng. „Ceremonia“ a durat ore în şir, şi fiecare, o dată însemnat, a început să tremure pentru viaţa lui. Urma să ne petrecem noaptea de 30 aprilie spre 1 mai de-a lungul interminabilelor culoare, aşteptînd dezinfecţia. Am fost jefuiţi de tot Ce mai aveam..., apoi raşi, tunşi, dezumanizaţi. Tot acolo am trăit momentul cel mai dramatic al deportării : circulau, printre rînduri, zvonuri care ne-au adus în pragul nebuniei : sala de duşuri era totodată şi cameră de gazare. Era foarte puţin pro­babil că ceea ce urma să curgă prin pîlnia duşului era apa. Am aşteptat într-o linişte de mormînt şi într-o încordare extremă, cu ochii îndreptaţi spre acel loc de unde urma să irumpă gazul mortal. Trei-patru-cinci minute, poate, şi... ce fericire ! a fost apă. O apă caldă şi binefăcătoare... Ne era atît de sete... Am putut bea, cu capul răsturnat­ cu gîtul în­tins­­... Era viaţa, care încă o dată pătrundea în noi. Apoi am fost împopoţonaţi cu celebrul costum vărgat şi încălţaţi cu saboţi de lemn. Un ultim apel : distri­buirea supei, pe care a trebuit să o lipăim, neavînd linguri. Şi, în sfîrşit, ne-am putut odihni. Acesta a fost primul contact cu infernul concentraţionar nazist. Datorită cărei întîmplări n-am fost exterminaţi încă de la sosire, asemenea majorităţii convoaielor ? Fap­tului că printre noi nu se găsea nici un evreu ? Neîn­ţeleselor resorturi de funcţionare ale maşinii admi­nistrative naziste ? Totul rămîne o enigmă. Dar aces­­tea fiind zise, la 14 mai 1944 plecam spre o destinaţie necunoscută, în condiţii mai puţin inumane (50 într-un vagon, cu­­pîine şi apă). Am ajuns la destinaţie peste 48 de ore. — J.C. — Care era destinaţia ? R.L. — Buchenwald. Am sosit la 16 mai 1944. Cele zece zile petrecute în acest lagăr n-au oferit nimic inedit... J.C. — ? ? ? R.L. — Da, a fost cea mai plăcută (ceva mai puţin rea, vreau să spun) amintire a diverselor peregrinări prin lagărele morţii. La 25 mai, o nouă plecare. FLOHA J.C. — Spre Flossenburg ? R.L. — Da. Am ajuns la 26 mai 1944. Acolo, fără să revenim la îngrozitorul coşmar al Auschwitzului, am avut de-a face cu un lagăr numit „N.N.“ (Nacht und Nebel — noapte şi ceaţă). Fiecare ştiam bine ce înseamnă aceste iniţiale. Pe scurt, dacă ni se îngăduia o oarecare amînare, însemna că în puţinul timp cît mai eram valizi trebuia să ne uzăm pînă la epuizare forţele în folosul Germaniei. Unica modalitate legală de a scăpa era drumul spre cuptoarele crematoriului. In atari condiţii, am fost trimişi la 3 iunie 1944 într-o colonie de muncă depinzînd de Flossenburg. J.C. — Şi a doua zi aţi ajuns la Floha ? R.L. — Da. Acolo urma să trăim, să suferim, iar mulţi dintre noi să moară, între 4 iunie 1944 şi 14 aprilie 1945. La Floha mi-am pierdut prietenul cel mai bun : un tovarăș, un frate. Era o fire plină de gentilețe, de mîndrie, de noblețe... Avea douăzeci de ani. După un sfert de secol, amin­tirea lui este la fel de vie în mine (...) J.C. — Unde locuiați ? R.L. — Am fost instalați în podul unei uzine de avioane (Messerschmidt). J.C. — Deci în colonia de muncă de la Floria l-aţi întîlnit pentru prima oară pe Robert Desnos ? R.L. — Acolo. J.C. — Ştiaţi că scrie poeme ? R.L­. — Atunci nu ştiam, am aflat mulţi ani mai tîrziu, abia după întoarcerea în Franţa. J.C. — Nici ceilalţi deportaţi nu ştiau ? R.L. — în general, nu. J.C. — L-aţi văzut scriind poezii ? R.L. — Nu. J.C. — Puteaţi citi ? Ce citea Desnos ? R.L. — Nu puteam. J.C. — A părăsit Robert Desnos lagărul, măcar pentru cîteva ore ? R.L. — Nu. J.C. — Avea vreun prieten apropiat, vreun confi­dent ? R.L. — Probabil, dar eu nu ştiu pe cine. J.C. — Care era atitudinea lui faţă de disciplina lagărului ? R.L. — Ca a tuturor celorlalţi. Cunoscută , revoltă interioară fără posibilităţi de exteriorizare. J.C. — Vorbea despre cărţile lui ? Primea scrisori ? R.L. — Poate. Eu n-am avut niciodată prilejul să flecăresc cu el. Corespondenţă a primit, una sau două scrisori, ca noi toţi, înainte de eliberarea Franţei. J.C. — Exista în lagăr o organizaţie clandestină ? Desnos făcea parte din ea ? R.L. — Nu. J.C. — Vorbiţi-mi de şederea dv. la Floha. R.L. — Şederea noastră. Ajunge să-ţi descriu o zi, atît de mult semănau toate zilele între ele : triste, lungi, insipide, unele tumultuoase, altele dramatice... 4,30 deșteptarea în urletele scoase de hapo care nă­văleau spre paturi cu ciomagul ridicat, îmbulzeală și busculadă la spălătoare. Ne erau îngăduite numai cinci minute, înainte de prezentarea la apel. Şi... vai de cei întîrziaţi ! Ce să mai vorbim, era imposibil, în fiecare dimi­neaţă, să reuşeşti a te uda cu apă rece pe obraz (să­punul şi pasta de dinţi erau articole necunoscute). După apel aveam dreptul la un polonic de „cafea". Era de ajuns, apoi, să coborîm un etaj pentru a fi in uzină unde lucrul începea la ora 6 ; eram repartizaţi la munci diferite. Eu am mînuit ciocanul pneumatic tot timpul detenţiei. J.C. — Ce făcea Desnos ? R.L. — Acelaşi lucru. J.C. — Aveaţi pauză ? R.L. — Da, un sfert de oră, la 9. Ni se oferea cu „generozitate“ o bucăţică de pîine goală. J.C. — Numai o bucată de pîine ? R.L. — Da, vreo 40—50 gr. Apoi începea lucrul pînă la 12 , cînd ni se da un litru de supă, a cărei com­poziție se limita, în majoritatea cazurilor, la cîteva bucăți de cotoare de varză amestecate cu coji de cartofi. De la 12,30 la 18 — muncă. In sfîrșit, ne urcam în podul nostru. Apelul, distri­buirea pîinii : 200 g, agrementată cu­­20 g margarină sau cu o lingură de marmeladă. J.C. — Și apoi vă odihneați. R.L. — Era cel mai plăcut moment al zilei, în mă­sura în care (și asta se întîmpla adesea) vînătoarea de oameni nu era declanșată de cite un hapo abruti­zat de alcoolul metilic pe care îl băuse , sau dacă nu începea vreo alarmă aeriană. Era intr-adevăr cel mai plăcut moment, micul nostru grup care reunea șase tovarăși eram instalați pe pa­turi, savurînd anemicul tain... J.C. — E un fel de a spune, anemic. R.L. — Mai ales pentru nişte băieţi care n-aveau încă douăzeci de ani. Momentul cel mai plăcut, fiindcă puteam pălăvrăgi şi schimba amintiri, ne făceam proiecte pentru după... După ? Pentru trei din şase n-a mai existat un după. 21.30 stingerea focului. WILLY J.C. — Aţi asistat, în timpul distribuirii supei, la o scenă absolut penibilă între Desnos şi un neamţ. Vreţi să ne-o povestiţi ? (Continuare în pagina 32) Robert Desnos văzut de Foufita România literară 31

Next