România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
momentele pe care le-am petrecut cu frate-meu, cînd era şi el copil. Uitîndu-mă la casă, uitîndu-mă la deal, uitîndu-mă la vale, mă revedeam cu dînsul. Marea noastră bucurie era vacanţa de vară. Ştiţi că în 1905 am plecat la Paris ca să ne facem studiile. Dar verile le petreceam la Predeal (unde era vila Brătianu, care a fost distrusă de nemţi în timpul primului război mondial) şi apoi la Florica. Cum vă spuneam, studiile le făceam la Paris, iar în timpul verii veneam în ţară şi petreceam vacanţa împreună cu frate-meu. Cînd luam, toamna, trenul spre Paris, la Piteşti, eram întotdeauna cu lacrimi în ochi şi cu mare durere în suflet că părăsim ţara. Toate acestea mi-au venit în minte sîmbătă, cînd am revăzut locurile pe unde ne jucam, unde invitam întotdeauna pe toţi băieţaşii de vîrsta noastră din satele aflate împrejurul proprietăţii. Revedeam şi cum, mai tîrziu, cînd înaintasem şi eu şi el în vîrstă, discutam îndelung despre poezie, despre viaţă. — Unde scria Ion Pillat cu mai multă plăcere ? — Scria mai ales în casă.Afară, îşi lua mai mult note. Altminteri — ştiţi ? — era un om foarte distrat. De exemplu, ne chema mama la masă. Venea : „Nu mi-e foame. Să-mi dea un ceai“. Uita şi ceaiul şi tot. Era aiurea. Ştiţi ? Ne spunea : „Mă scol un moment şi revin“. Şi uita să mai vină. Avea gîndul peste tot, numai la lucrurile practice, nu. De exemplu, cînd îşi făcea geamantanele, îşi punea cărţile şi uita tot restul. Nu era cu gîndul decît la cărți. Cumpăra de peste tot cărți. Stătea ora în şir pe cheiurile Senei privind tarabele buchiniştilor. • — Am citit Intr-un volum al lui Dinu Pillat despre acea bibliotecă fabuloasă pe care o avea Ion Pillat — 5 000 de volume legate în piele ! — și despre pasiunea cu adevărat extraordinară pentru cărţi, pasiune, de altminteri, de loc întîmplătoare. Aş fi vrut să ştiu — pentru că s-a spus că raţiunea de a fi a lui Ion Pillat a fost poezia, şi a şi demonstrat-o cu strălucire — care este raţiunea dumneavoastră de a fi, stimate Nicolae Pillat ? — Raţiunea mea de a fi — şi e uşor de priceput — a fost şi este CIDALC-ul. M-am dăruit acestui CIDALC, complet! Cînd ai un copil, trebuie să te ocupi de el, nu-i aşa ? Aşa că mă frămînt intr-una să găsesc soluţii cît mai bune pentru a folosi din plin largile posibilităţi pe care le oferă cooperarea prin film. Intre timp, scriu romane poliţiste. Am scris şi poezii i ceea ce este o obrăznicie din partea mea, cînd ai un frate ca Ion Pillat — un poet atît de mare !... — Dimpotrivă, mi se pare că poate fi socotită o pasiune a familiei, o nobilă pasiune. — ...Am scris şi amintiri E un repaos pentru mine. Am scris la maşină, cu mina dreaptă, cu un deget. Scriu foarte repede. Am 14 volume. Viaţa CIDALC- ului din 1930 pînă azi. Mîine-poimîine, cînd nu voi mai fi pe acest pămînt, lucrarea aceasta va rămîne ca o oglindă, care va arăta şi dimensiunea acestei iniţiative româneşti. — Credeţi că acest adevăr, şi anume faptul că CIDALC-ul este o iniţiativă românească, poate figura intr-o istorie a filmului ? — Sigur că da. Trebuie să figureze. Eu sunt român, iar Elena Văcărescu era de asemenea româncă. — Revenind la cele II volume de memorii, v-aş întreba, stimate Nicolae Pillat, ce dedicaţie aţi aşterne pe aceste amintiri ? — încep lăsîndu-mi testamentul. Testamentul moral. „După moartea mea, dacă nimeni, nu se va mai ocupa de CIDALC, e păcat de toate eforturile pe care le-am făcut“. Şi adaug că, probabil, păianjenii şi praful vor termina CIDALC-ul, aşa cum au terminat şi pe iniţiatorul lui ! — îmi spuneaţi, la începutul discuţiei noastre, că sînteţi o natură optimistă. Ca să nu sfîrşim,cu acest final oarecum pesimist, vă rog să ne daţi o dedicaţie, o dedicaţie semnată Nicolae Pillat, la o vizită in România, pînă la o alta — sperăm — cît mai apropiată. — Proba cea mai bună că am rămas, totuși, un optimist este faptul că văd CIDALC-ul continuîndu-şi activitatea, poate chiar mai bine, aici, în România. Și de aceea am cerut centrului român CIDALC să începem să organizăm ceea ce a fost un timp la Roma, adică un centru internaţional CIDALC, un fel de replică a Secretariatului general din Paris, aici, în România. — La Bucureşti. — La Bucureşti. Ceea ce o să-mi dea prilejul să vin şi mai des, cu marea bucurie pe care o am de cite ori mă întorc în ţara mea. Convorbire realizată de Silvia KERIM Un mare poet în infernul nazist Ce putea să însemne existenţa unui mare poet în infernul concentraţionar hitlerist ? Despre peregrinările din lagăr în lagăr ale lui Robert Desnos nu s-au aflat, pînă acum, prea multe lucruri, in convoiul care pleca de la Compiegne la 27 aprilie 1944, împreună cu Robert Desnos se afla şi Roger Laly. Perioada care a urmat acestei date nu i-a împrietenit; au fost însă părtaşi ai aceloraşi umilinţe, aceloraşi suferinţe, aceloraşi orori. Din cele relatate de Roger Laly în interviul luat de Jean Chatard (publicat in revista franceză de poezie „Le puits de l’ermite“), ştim cum s-a desfăşurat, în captivitate, ultimul an din viaţa poetului. J.C. — în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Robert Desnos ? R.L. — L-am cunoscut în lagărul de la Floha, după tranzitul de la Compiegne spre Auschwitz, Buchenwald şi Flossenburg. J.C. — Aţi ajuns împreună la Floria ? R.L. — Am făcut parte din acelaşi convoi plecat de la Compiegne la 27 aprilie 1944. J.C. — Cum a decurs călătoria ? R.L. — Iată, cînd SS-iştii ne-au închis cîte o sută în vagoanele de vite, nu eram conştienţi încă de calvarul care ne aştepta. Am călătorit, am călătorit patru zile şi trei nopţi, în picioare, înghesuiţi, fără igienă, pînă la capătul drumului. Nu mă voi opri să descriu condiţiile traseului ; au făcut-o alţii, mai bine ca mine. Toate convoaiele de deportaţi au suferit identic, adică oribil. AUSCHWITZ, 30 APRILIE, SEARA Coborîrea pe peron a fost un infern : morţi, nebuni... cei care rezistaserăm, murind de sete, extenuaţi, buimaci, am fost minaţi în pas alergător, sub lovituri, spre barăcile goale cu pămînt noroios, unica noastră soluţie răminînd aceea de a ne prăvăli în mocirlă : nimeni nu putea să se mai ţină pe picioare. Cîteva minute mai tîrziu, am aflat că vom fi înmatriculaţi prin tatuare pe antebraţul stîng. „Ceremonia“ a durat ore în şir, şi fiecare, o dată însemnat, a început să tremure pentru viaţa lui. Urma să ne petrecem noaptea de 30 aprilie spre 1 mai de-a lungul interminabilelor culoare, aşteptînd dezinfecţia. Am fost jefuiţi de tot Ce mai aveam..., apoi raşi, tunşi, dezumanizaţi. Tot acolo am trăit momentul cel mai dramatic al deportării : circulau, printre rînduri, zvonuri care ne-au adus în pragul nebuniei : sala de duşuri era totodată şi cameră de gazare. Era foarte puţin probabil că ceea ce urma să curgă prin pîlnia duşului era apa. Am aşteptat într-o linişte de mormînt şi într-o încordare extremă, cu ochii îndreptaţi spre acel loc de unde urma să irumpă gazul mortal. Trei-patru-cinci minute, poate, şi... ce fericire ! a fost apă. O apă caldă şi binefăcătoare... Ne era atît de sete... Am putut bea, cu capul răsturnat cu gîtul întins... Era viaţa, care încă o dată pătrundea în noi. Apoi am fost împopoţonaţi cu celebrul costum vărgat şi încălţaţi cu saboţi de lemn. Un ultim apel : distribuirea supei, pe care a trebuit să o lipăim, neavînd linguri. Şi, în sfîrşit, ne-am putut odihni. Acesta a fost primul contact cu infernul concentraţionar nazist. Datorită cărei întîmplări n-am fost exterminaţi încă de la sosire, asemenea majorităţii convoaielor ? Faptului că printre noi nu se găsea nici un evreu ? Neînţeleselor resorturi de funcţionare ale maşinii administrative naziste ? Totul rămîne o enigmă. Dar acestea fiind zise, la 14 mai 1944 plecam spre o destinaţie necunoscută, în condiţii mai puţin inumane (50 într-un vagon, cupîine şi apă). Am ajuns la destinaţie peste 48 de ore. — J.C. — Care era destinaţia ? R.L. — Buchenwald. Am sosit la 16 mai 1944. Cele zece zile petrecute în acest lagăr n-au oferit nimic inedit... J.C. — ? ? ? R.L. — Da, a fost cea mai plăcută (ceva mai puţin rea, vreau să spun) amintire a diverselor peregrinări prin lagărele morţii. La 25 mai, o nouă plecare. FLOHA J.C. — Spre Flossenburg ? R.L. — Da. Am ajuns la 26 mai 1944. Acolo, fără să revenim la îngrozitorul coşmar al Auschwitzului, am avut de-a face cu un lagăr numit „N.N.“ (Nacht und Nebel — noapte şi ceaţă). Fiecare ştiam bine ce înseamnă aceste iniţiale. Pe scurt, dacă ni se îngăduia o oarecare amînare, însemna că în puţinul timp cît mai eram valizi trebuia să ne uzăm pînă la epuizare forţele în folosul Germaniei. Unica modalitate legală de a scăpa era drumul spre cuptoarele crematoriului. In atari condiţii, am fost trimişi la 3 iunie 1944 într-o colonie de muncă depinzînd de Flossenburg. J.C. — Şi a doua zi aţi ajuns la Floha ? R.L. — Da. Acolo urma să trăim, să suferim, iar mulţi dintre noi să moară, între 4 iunie 1944 şi 14 aprilie 1945. La Floha mi-am pierdut prietenul cel mai bun : un tovarăș, un frate. Era o fire plină de gentilețe, de mîndrie, de noblețe... Avea douăzeci de ani. După un sfert de secol, amintirea lui este la fel de vie în mine (...) J.C. — Unde locuiați ? R.L. — Am fost instalați în podul unei uzine de avioane (Messerschmidt). J.C. — Deci în colonia de muncă de la Floria l-aţi întîlnit pentru prima oară pe Robert Desnos ? R.L. — Acolo. J.C. — Ştiaţi că scrie poeme ? R.L. — Atunci nu ştiam, am aflat mulţi ani mai tîrziu, abia după întoarcerea în Franţa. J.C. — Nici ceilalţi deportaţi nu ştiau ? R.L. — în general, nu. J.C. — L-aţi văzut scriind poezii ? R.L. — Nu. J.C. — Puteaţi citi ? Ce citea Desnos ? R.L. — Nu puteam. J.C. — A părăsit Robert Desnos lagărul, măcar pentru cîteva ore ? R.L. — Nu. J.C. — Avea vreun prieten apropiat, vreun confident ? R.L. — Probabil, dar eu nu ştiu pe cine. J.C. — Care era atitudinea lui faţă de disciplina lagărului ? R.L. — Ca a tuturor celorlalţi. Cunoscută , revoltă interioară fără posibilităţi de exteriorizare. J.C. — Vorbea despre cărţile lui ? Primea scrisori ? R.L. — Poate. Eu n-am avut niciodată prilejul să flecăresc cu el. Corespondenţă a primit, una sau două scrisori, ca noi toţi, înainte de eliberarea Franţei. J.C. — Exista în lagăr o organizaţie clandestină ? Desnos făcea parte din ea ? R.L. — Nu. J.C. — Vorbiţi-mi de şederea dv. la Floha. R.L. — Şederea noastră. Ajunge să-ţi descriu o zi, atît de mult semănau toate zilele între ele : triste, lungi, insipide, unele tumultuoase, altele dramatice... 4,30 deșteptarea în urletele scoase de hapo care năvăleau spre paturi cu ciomagul ridicat, îmbulzeală și busculadă la spălătoare. Ne erau îngăduite numai cinci minute, înainte de prezentarea la apel. Şi... vai de cei întîrziaţi ! Ce să mai vorbim, era imposibil, în fiecare dimineaţă, să reuşeşti a te uda cu apă rece pe obraz (săpunul şi pasta de dinţi erau articole necunoscute). După apel aveam dreptul la un polonic de „cafea". Era de ajuns, apoi, să coborîm un etaj pentru a fi in uzină unde lucrul începea la ora 6 ; eram repartizaţi la munci diferite. Eu am mînuit ciocanul pneumatic tot timpul detenţiei. J.C. — Ce făcea Desnos ? R.L. — Acelaşi lucru. J.C. — Aveaţi pauză ? R.L. — Da, un sfert de oră, la 9. Ni se oferea cu „generozitate“ o bucăţică de pîine goală. J.C. — Numai o bucată de pîine ? R.L. — Da, vreo 40—50 gr. Apoi începea lucrul pînă la 12 , cînd ni se da un litru de supă, a cărei compoziție se limita, în majoritatea cazurilor, la cîteva bucăți de cotoare de varză amestecate cu coji de cartofi. De la 12,30 la 18 — muncă. In sfîrșit, ne urcam în podul nostru. Apelul, distribuirea pîinii : 200 g, agrementată cu20 g margarină sau cu o lingură de marmeladă. J.C. — Și apoi vă odihneați. R.L. — Era cel mai plăcut moment al zilei, în măsura în care (și asta se întîmpla adesea) vînătoarea de oameni nu era declanșată de cite un hapo abrutizat de alcoolul metilic pe care îl băuse , sau dacă nu începea vreo alarmă aeriană. Era intr-adevăr cel mai plăcut moment, micul nostru grup care reunea șase tovarăși eram instalați pe paturi, savurînd anemicul tain... J.C. — E un fel de a spune, anemic. R.L. — Mai ales pentru nişte băieţi care n-aveau încă douăzeci de ani. Momentul cel mai plăcut, fiindcă puteam pălăvrăgi şi schimba amintiri, ne făceam proiecte pentru după... După ? Pentru trei din şase n-a mai existat un după. 21.30 stingerea focului. WILLY J.C. — Aţi asistat, în timpul distribuirii supei, la o scenă absolut penibilă între Desnos şi un neamţ. Vreţi să ne-o povestiţi ? (Continuare în pagina 32) Robert Desnos văzut de Foufita România literară 31