România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

­c Un mare noet în infernul mzist (Urmare din pagina 31) R.L. — Supa era împărţită în ziua aceea de tînărul Willy. J.C. — Cine era Willy ? R.L. — Era un tînăr internat, neamţ, pederast, de 18—20 ani. „Calităţile“ sale de neamţ şi de pederast îi dădeau dreptul, în acea lume de valori răsturnate, la anumite prerogative.. J.C. — Adică ? R.L. — De a fi scutit de muncă, de a fi bine hrănit, de a lovi după bunul său plac deportaţii, de a-şi sa­tisface viciile cu ceilalţi kapo, ca şi el, internaţi de drept comun în acea zi, Desnos a întins gamela şi Willy n-a umplut polonicul pînă la buză, cum era raţia noastră obişnuită. Desnos i-a atras atenţia lui Willy. Acesta, în loc de răspuns, i-a administrat o palmă magistrală. Atît i-a trebuit lui Desnos ; în faţa noastră, a tuturor, încremeniţi de atîta curaj, a aruncat gamela cu supă fierbinte în obrazul imberbului desfrînat. Niciodată nu văzusem şi nu aveam să mai vedem o asemenea manifestare rebelă. Trebuie să se înţeleagă limpede că gestul, practic, era similar unei sinucideri. Este un miracol că Desnos a scăpat cu viaţă din mîna tuturor acelor hapo. Ciomăgit, lovit sălbatic cu picioarele, cu pumnii, sîngele îi şiroia abundent ; i-au trebuit cîteva săptă­­mîni să se pună pe picioare. Fără îndoială că această „ședință“ a adus un grav prejudiciu sănătății lui precare. J.C. — I-a trebuit un curaj imens pentru această explozie de revoltă. R.L. — Intîmplarea, plasată în acest context, echi­vala cu un act de extraordinar eroism. ★ ★ ★ J.C. — Tifosul a pus stăpînire pe Desnos mult timp înainte de eliberarea lui din lagăr ? Puteţi să-mi faceţi precizări ? R.L. — Pentru a înţelege modul în care ne îmbol­năveam de tifos sau dizenterie vă mai povestesc zilele care au urmat lui 14 aprilie 1945. R.L. — Slăbiţi, vlăguiţi, am fost aruncaţi pe drumul exodului (care a durat pînă la 8 mai 1945). A fost episodul ucigător al deportării noastre. Gîndiţi-vă: Prima zi am parcurs aproape 30 km, ceea ce re­prezenta, pentru nişte oameni şubreziţi, o încercare ieşită din comun. A doua zi, 15 aprilie 1945, extenuaţi de lungul mers din ajun, mulţi dintre noi nu mai aveam forţa să pornim din nou. Cînd nişte SS-işti au adus un camion pentru transportul celor mai obosiţi, a fost o îngră­mădeală (ne mai rămăseseră iluzii !)... Durîndu-mă un genunchi, aveam toate motivele din lume să mă apropii de vehicul, dar cînd, în sfîrşit, am ajuns, ca­mionul în care se şi înghesuiseră 52 din tovarăşii noştri, eu nu m-am mai putut sui. Seara am aflat că toţi ceilalţi fuseseră masa­craţi. Exodul a continuat zi după zi, fără posibilitatea de a ne îngriji, năpădiţi de insecte..., hrănindu-ne cu cîţiva cartofi terciuiţi la două-trei zile... Mergeam ca nişte umbre. Cu fiecare zi ce trecea, rîndurile ni se răreau. Cînd, după trei săptămîni, suna ceasul Eliberării, 90 la sută dintre tovarăşii noştri nu mai existau. Căzuseră epuizaţi, după ce împinseseră limitele rezis­tenţei umane la o limită pe care nu şi-o pot imagina cei care n-au gustat asemenea ceasuri. J.C. — Să revenim un moment la Floria. Desnos bolnav a fost îngrijit ? R.L. — Nu, nu s-a bucurat de nici un fel de îngri­jire. J.C. — N-a fost internat la infirmerie ? R.L. — Nu. J.C. — Aţi spus : „Umblam ca nişte umbre“. Desnos în ultimul său poem, ELIBERAREA — 8 MAI 1945, ultimul din cele mai patetice ale liricii universale, mărturiseşte : Eu voi rămîne o umbră printre umbre de-o sută de ori mai umbră decit umbra...*) Versurile denunţă cea mai îngrozitoare disperare pe care şi-o poate imagina un om. Aţi simţit ca şi el această disperare sau dv. v-aţi păstrat speranța ? R.L. — Totdeauna mi-am păstrat speranța. E ade­vărat, nu aveam la data aceea decît douăzeci de ani. Desnos avea patruzeci şi cinci. La douăzeci de ani eşti mai puţin conştient de pericol. J.C. — într-o zi a venit însă Eliberarea... R.L. — Da, ea s-a petrecut într-un mod atît de ciu­dat, încît creierelor noastre micşorate le-a fost greu să priceapă. La 7 mai 1945, seara, SS.-iştii au rechi­ziţionat un camion în care urmau să fie înghesuiţi cei cîţiva supravieţuitori care mai rămăsesem. Cu toate că în mintea fiecăruia era prezent masacrul de la 15 aprilie, ne-am supus. De altfel, eram reduşi toţi la o asemenea stare de ruină fizică, încît ne era cu neputinţă să umblăm. Camionul plin cu fantome (termenul nu mi se pare nepotrivit) a mers toată noaptea de 7 spre 8 mai. , Hurducaţi, loviţi, inconştienţi, am văzut ivindu-se zorile în momentul cînd străbăteam un sătuc ceh. Drapele naţionale fluturau la toate ferestrele. Nu pu­team înţelege. Nu ne venea să credem. Sîntem liberi ?... Unde sînt păzitorii noștri ? S-au volatilizat peste noapte ? Nu ne-am dat seama de nimic. Cîteva ore mai tîrziu, camionul s-a oprit într-un oraș numit Terezin. Ne aflam într-o piaţetă. Civili cehi ne-au ajutat să coborîm ; ne prăbuşeam fără pic de putere. O oră sau două mai tîrziu, sovieticii pătrundeau în oraş ; ambulanţele lor ne-au luat în grijă. Transpor­taţi într-un spital improvizat, diagnosticele noastre erau aproape identice : tifos, dizenterie. Mulţi, printre care şi Desnos, n-au mai supravieţuit decît cîteva zile, cu toate îngrijirile acordate Eu, după multe zile de semi-comă, cu 41° o tempera­tură, mi-am revenit... După o lună au reuşit să mă ţină picioarele, dar e adevărat că ele nu susţineau decît o greutate de 38 kg. J.C. — Fotografia pe care o publicăm este, mai mult ca sigur, ultima a lui Robert Desnos. Cum a fost luată ? In ce zi ? Către ce oră ? R.L. — Cîteva minute după recăpătarea libertății, adică la 8 mai 1945, către ora 10. J.C. — Toți cei din fotografie sínt francezi ? R.L. — Nu, sínt și ruși J.C. — Care sínt numele tovarășilor care vă erau în preajmă ? Ce au devenit ei ? R.L. — DUBRAI Gérard — devenit tuberculos, re­­internat în lagărul de la Flossenberg de care depin­­deam, în decembrie 1944. Gazat şi trecut prin cuptorul crematorului în ianuarie 1945. COULLOMB Roger — devenit tuberculos. Masacrat la 15 aprilie 1945, împreună cu cei cincizeci şi unu de tovarăşi, în condiţiile relatate mai sus. ROYER Marc — întors în Franţa, tuberculos. Atins foarte grav. A supravieţuit cîteva luni. DELHOTAC Roger — întors. Plecat în Bretagne din 1946. Fără veşti. COLLET Charles — întors. ...Şi eu însumi. J.C. — După douăzeci şi cinci de ani, cînd vă gîn­­diţi la Terezin şi la Floha, cum îl revedeţi pe Desnos ? Ce amintire îi păstraţi ? R.L. — Pe Desnos îl revăd aşa cum eram toţi : un muribund vidat de orice substanţă. La Floha, a fost ca şi noi de o demnitate exemplară şi acea faimoasă scenă a împărţirii supei va rămîne pentru toţi supravieţuitorii un exemplu unic de refuz la supunere. Terezin, 8 mai 1945, ora 10 — Robert Desnos, cel însemnat cu X. *) Versuri din „Ultimul poem“, traducere de Vasile Nicolescu. (Volumul „Noaptea nopţilor fără iubire“, E­­ditura pentru literatură universală, 1969). I Intr-un ceas de supărare In acest iunie împodobit cu lumină de grîu, sportul rege umblă în haine cîrpite. Cele două mari echipe din Bucureşti, Dinamo şi Rapid, pe care cu numai cîteva săptămîni în urmă le ve­deam plimbîndu-se cu degetele pline de inele prin cerul cu struguri copţi şi prin pajişti de trifoi cu patru foi, pierd meci după meci, de crezi că vor să-şi spînzure singure norocul. Ştiu, cînd se a­­propie sfîrşitul campionatului, cînd începe să zbiere la uşă oaia neagră cu trei picioare, cali­­cimea (anul ăsta se înghesuie multă suflare pe uliţa săracilor : Jiul, Progresul, C.F.R. Cluj, Sport Club Bacău) iese la bătaie cu toporul şi coasa, te muşcă de picioare cu bot de lup, te zgîrie cu unghiile, dar formaţii ca Dinamo şi Rapid, alcătuite aproape numai din jucători de talie internaţională, n-au dreptul să se sperie şi să îngenuncheze în faţa mediocrităţii. Eu unul nu-mi pot închipui cum Dinu, Dumitrache, Nun­­weiller şi Lucescu, oameni din elita europeană a fotbalului, pot fi învinşi de un oarecare Naidin. Picuraţi-mă cu ceară, dar nu văd cum o echipă dată peste cap de Jiul sau de C.F.R. Cluj se mai poate gîndi să se întîlnească cu Ajax Amsterdam, de pildă. Cînd eşti o formaţie de prim rang (sau cel puţin aşa te socoteşti) şi te trimite după ţi­gări Jiul sau C.F.R. Cluj, n-ai voie, zic eu, să mai visezi că intr-o zi o să-ţi plouă cu picioare de homar în farfurie. Dacă te numeşti Dinu şi Du­mitrache şi te bate Naidin, nu poţi să te răscum­­peri în ochii cui te iubeşte decit cărînd apă cu gura de la Bucureşti la Ploieşti pîn-ajungi să muţi Dîmboviţa sub tribunele stadionului Pe­trolul. S-ar putea să fiu nedrept (n-ar fi prima oară, îl aud pe prietenul meu Radu Cosaşu), dar mie mi se pare că fotbalul se urîţeşte pe zi ce trece. Vinovaţi principali, antrenorii formaţiilor ameninţate cu retrogradarea. Pentru fiecare din ei, divizia A devine o Californie cu livezile în floare numai spre sfîrşitul campionatului. Cu cît se apropie funia de par, cu atît se fac mai răi. Nu-i interesează jocul, nu-i interesează publicul, tot ceea ce vor sînt două puncte sau măcar u­­nul; în California e mereu primăvară, în divizia B­osul de supă n-are măduvă. Un antrenor prost bagă iarnă-n sufletul jucătorilor, jucătorii, la rîndul lor, bagă mortul pe teren, iar noi, cei care plătim, băgăm dleştele în gură şi fluierăm pînă ne dăm sufletul. Dac-ar fi după mine, eu aş face să cadă în­­ cinci echipe, ca să mai limpezim aerul, şi-aş da cu două vîrtejuri de zăpadă pe geamurile echipelor Dinamo şi Rapid — şi asta, fiindcă de-atîtea ori le-am dăruit toate gînduri­­le mele de bucurie. Fănuş NEAGU P.S. Dan Coe, înfuriat pe arbitrul Rainea (acesta a dictat cîteva decizii anapoda), s-a dezbrăcat de tricou şi i l-a aruncat în cap Sper că Dan a văzut meciul de tenis Rodes-Năstase. Năstase, furat ca-n codru de un arbitru care merita îmbrăcat în pumni şi pe urmă în blană de stejar, n-a strigat şi n-a aruncat cu racheta în cer, s-a înclinat îndurerat şi a tăcut. Gestul marelui înfrînt de la Paris a fost, nădăjduiesc, o lecţie şi pentru Dan. .­­. sport Rf­iRi Anul IV, nr. 24 (140) Săptăminal de literatură şi artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Redactor şef : NICOLAE BREBAN Redactori şefi adjuncţi : GABRIEL DIMISIANU, ION HOREA, NICHITA STANESCU Secretar general de redacţie : GHEORGHE PITUŢ REDACŢIA : București B-dul Ana Ipotescu nr. 15. Te­lefon : 12.94.44 ; 11.39.36 ; 12.74.26. ADMINISTRAȚIA : Şoseaua Kiseleff nr. 10. Telefon : 13.33.99. ABO­NAMENTE : 3 luni - 26 lei ; 6 luni - 52 lei ; 1 an - 104 lei. Tiparul : Combinatul poligrafic „CASA SCÎNTEI" .

Next