România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

legi ale legendarilor atlanţi. Tablă e­­soterică, după descrierea lui Platon ! Surprinzător, toate aceste fantastice supoziţii despre protocivilizaţii, despre inexplicabile monumente, despre co­incidenţe himerice învîltorînd imagi­naţia au întîlnit în Victor Kernbach un mult mai bun vieţuitor în tărîmuri fantezist lirice decît un poet propriu­­zis. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că autorul este mai poet, structural poet, în excelenta lui carte despre Enig­mele miturilor astrale decît în volumul de poezii Tabla de oricalc (Ed. Alba­tros), deşi continuitatea de preocupări se observă imediat, din păcate prea imediat. In fond, nici nu e atît de sur­prinzător cum pare şi, exagerînd pu­ţin, versurile lui Victor Kernbach ar fi în stare să ofere demonstraţii pen­tru un curs de poezie. Demonstraţia e îndeobşte ştiută : poezia nu-i nici fi­lozofie, nici ştiinţă, deşi se poate pre­vala de deducţiile lor. Cu idei de an­vergură poetică, dar tratate în spirit scientist, rezultatele sînt de tot comu­ne : „Misterele pămîntului, mistere.... ” Un vînt istoric le străbate flasc / prin cromozomi, prin piatră, prin durere, ■/ prin semnul Ka din care mă tot nasc. // Mistere ale cerului, mistere, / sfere turtite, cercul alungit / de zbor prea mult, probabil tot durere / de care încă nimeni n-a fugit. / Vai, galaxii sau fusuri şi sfîrleze, / mistere scurse în pierderi de viteze , / luminile sunt roşii, se curbează, / precesia nu e de­cît sfîrlează — / şi unele pe altele se-mping. /­ Misterele de lume şi ne­­lume : / unul de altul parcă fug anu­me —­­/ cînd le admir, pesemne că se sting“. Pentru o „solitară terminolo­gie“ — cum însuşi autorul a remar­cat-o („Mă bîntuie ca orice virus / o solitară terminologie, cînd / metafora nu e în stare să mai sară / din praştia copilăriei vechi“) — s-a renunţat la metaforă. In Versuri mai vechi, Vic­tor Kernbach se arată totuşi capabil de viziuni cu mijloacele lirismului : „Zi frîntă. Patimi zdrelite-n unghere. / Perdele prea dense, neclare, / Păian­jeni uriaşi cu labe de miere / se mişcă grav pe fund de mare. // Galere spar­te cu prora-n agonie / caută umbră, dar nu e umbră. / E soare mult, osii scîncesc, gem prăpăstii, / cîini lăţoşi gîfîie pe şoseaua pustie“. Gabriel Vled Sărbătorile In realitate, Sărbătorile lui Gabriel Vlad sînt decepţii în lanţ pentru e­­ventualul cititor. Mă rog, dacă mai e­­xistă cineva dispus să parcurgă pro­ducţiile Editurii Litera. După prima poezie a cărţii, un decalc barbian pe alocuri („Ochi răi rotind spre cîinii scu­turaţi de n­ouă / Mişcînd în creste focu-ncremenit“), e practic imposibil să nu observi că autorul toarnă în for­mele de tablă ale prozodiei o pastă informă de cuvinte. Ii lipseşte, de la bun început, miezul clarităţii pe care îl pretindem oricărei imagini poetice. Ce coerenţă interioară posedă această strofă: „Coboară culoarea în mine şi-mi fură­­/ Glasul din galben, albul din sete / Coboară culoarea în mine şi-mi fură / Trupul de sunete bete“ ? Sau ce logică, lirică fireşte, s-ar putea găsi în „struguri de veghe“, „zîmbet cu zbor“, „păianjenul ştirb“, „oale cu soare“, „zarul albastru, dantelat“, „la­crimi lucide“, „sărutări care ne urcă şi ne coboară“, în „botezuri preschim­­bate-n gene“, în „trupul ideilor creş­tea ca o pelagră peste oameni“, în „Tăceri de trupuri vechi în care ochii / Se-opresc în prunci aprinşi, preves­titor“ şi în alte atîtea exemple la care renunţ pentru a nu zdruncina pagina ? După cîteva încercări infructuoase, vo­lumul poate fi lăsat, cu împăcată con­ştiință, în negura uitării. este doar estetic-delectabilul, ci tot ceea ce se împlineşte într-o largă sferă a valorilor social-etice în ţara noastră. Publicistul devine, astfel, un educator şi arta sa o pedagogie superioară. Editura Junimea a cuprins într-un frumos volum cîteva texte ale unor scriitori şi publicişti, rememorări ale unui trecut de luptă şi nădejde, precum şi incursiuni într-o actualitate nu mai puţin energică. Timp eroic, cartea pu­blicată la Iaşi, nu este un album senti­mental, deşi patosul, autenticul patos al strădaniei umane, umple paginile sale, nu este o lucrare „beletristică“, ci o carte de învăţătură. Cel mai amplu dintre textele care al­cătuiesc volumul Timp eroic este acela al lui Alexandru Voitin, însemnările unui ucenic politic de odinioară. E, în­­tr-adevăr, interesant să urmăreşti cum şi-au făcut unii oameni ai timpului nos­tru educaţia lor politică. Alexandru Voitin evocă anii adolescenţei şi tine­reţii sale ieşene, istoriseşte „cum a de­venit de stînga“, cum a trecut apoi de la condiţia „omului de stînga“ la aceea de „student comunist“. Datele pe care ni le oferă sînt preţioase nu numai ca documente ale unei istorii trăite, ci şi ca semne ale unei experienţe, ca ele­mente ale unei lecţii de etică socială. Sunt istorisite luptele studenţimii de­mocrate din Iaşi, îndeosebi în cadrul Facultăţii de drept, întîmplări în jurul înfiinţării revistei „Manifest“. Sunt evo­cate figuri de scriitori ca George Mihail Zamfirescu, G. Călinescu, Eusebiu Ca­­milar, Magda Isanos... Paginile lui Ale­xandru Voitin contribuie la reconstitui­rea profilului moral al unei epoci pline de suferinţe, de elanuri şi jertfe. O serie de reportaje literare întregesc volumul Timp eroic. Ilie Tănăsache (în De la „Porţile de lut“ la „Porţile Măre­ţiei“) porneşte de la privirea aruncată asupra istoriei oraşului Galaţi, aşezat — cum spuneau anticii — la „Porţile de lut“ ale Dunării, pentru a trece în for­fota activă a vetrei siderurgice a oraşu­­lului, fără a uita să amintească pînzele lui Petraşcu, Pallady, Tonitza, Ţucules­­cu, Ghiaţă, din calmul sălilor Muzeului, precum şi incunabulele ori Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, păstrată, de ase­meni, cu pietate, în marele centru side­rurgic de lîngă Dunăre. Traian Filip, în Cadran de ape şi lumini, reface drumul Deltei, de astă dată pe sus, elicopterul îngăduindu-ne „să înţelegem vraja ape­lor, aşa cum o simt cocorii şi lebedele, atunci cînd soarele toamnei face ca um­bra subţire a obeliscului de pe colina Tulcei să se rotească agresiv deasupra cadranului încă verde şi fosforescent al Deltei“. Vasile Nicorovici, ca un pere­grin pe drumurile ţării, descrie, într-o „duzină de ilustrare“, itinerarul său (România — itinerar citadin). Cu o descriere a Călimanilor pe care o face George Sidorovici (Dimineţile Călima­nilor) şi cu un itinerar moldav „al lui Grigore Ilisei“ (Ctitorii sentimentale), publicaţia cu caracter festiv a Editurii Junimea se rotunjeşte, oferindu-ne cî­teva perspective asupra unui alt „timp eroic“ decît acela al luptelor de odini­oară : timpul prezent. Constantin Georgescu Dincolo de aproape Nici înainte, nici după lectura acestui mic roman n-am înţeles semnificaţia titlului pe care-l poartă. De fapt, sub acest titlu bizar, se ascunde o istorie din cele mai comune. Sofia Manu, ab­solventă a unei şcoli profesionale, se în­drăgosteşte de tînărul Dan Cristescu, arhitect în trecere prin satul fetei, sosit în delegaţie pentru a căuta muncitori pe care să-i ducă la un şantier din Mol­dova. Tînărul care o vrăjeşte e însă un ins slab, uşuratic, irezistibil atras de viaţa uşoară, lipsită de griji, de orice muncă. Sofia Manu va face o fixaţie pentru el, îl va adora. Mult mai tenace decît bărbatul întrevăzut o clipă, va urma clasele liceului, apoi se va înscrie la Facultatea de drept din Bucureşti. Dar patima ei îi va tulbura existenţa. II reîntîlneşte pe Cristescu, acesta o sedu­ce, apoi o părăseşte şi se însoară cu alta din meschine interese materiale. Des­compunerea Sofiei Manu, care nu-l poate uita pe seducătorul ei, căreia nici bărbatul cinstit şi iubitor cu care o mă­rită tatăl ei, nici copilul nu-i oferă un rost, un temei în viaţă, jalnica ei de­gringoladă alcătuieşte ţesătura acestei povestiri. O anume voinţă de subtilitate, evi­dentă în construcţia romanului, nu ex­clude platitudinea sa funciară. Perso­naje, acţiune, situaţii, imagini, totul pare decolorat de timp şi prin utilizare. Ca în melodrame ori în romanele lacri­mogene de altădată, eroina îşi întîlneş­­te amantul oriunde o duc paşii, şi pasi­unea ei se declanşează ca un mecanism în care s-a apăsat pe un declic. Stîngă­­cia sau poate, mai exact, naivitatea au­torului face ca sforile care mişcă eroii povestirii să fie extrem de evidente. A­­nalizele psihologice pe care le între­prinde uneori sunt banale prin termenii folosiţi ; comparaţiile, metaforele apar­ţin unui registru îndeajuns de prăfuit. Astfel, după ce : „Deosebit de politicos, tînărul s-a strecurat în sufletul ei (al Sofiei Maru, n.n.) uşor, aproape fără ca ea să-şi dea seama“, reîntîlnindu-l după vreo doi ani, fata îşi spuse : ..Poa­te că nu m-a recunoscut (...), simţin­­du-şi sufletul mic, mai mic decît al unui pui de lăstun căzut din cuib în faţa unei pisici“. Cartea abundă în cli­şee ale literaturii ieftine şi în vulgari­tăţi de expresie. „După uimirea prime­lor clipe, chipul Sofiei îi devenise ceva comun, care după părerea lui putea fi întîlnit de nenumărate ori, pe stradă, în parcuri sau în magazine“. Timp eroic vie, pe alocuri, dezbatere polemică. Una din ideile preţioase ale cărţii e aceea a unei estetici ce nu dă norme desprinse de realitatea experienţei artistice, ci se pronunţă doar după o adîncită cunoaş­tere a realităţilor artistice. E una din trăsăturile principale ale esteticii mar­­xist-leniniste, ne atrage atenţia Adrian Rădulescu, păstrarea unei continue le­gături cu realităţile artistice şi refuzul enunţării unor legi abstracte în indi­ferenţa faptului de artă viu. Calitatea cărţii vine din păstrarea le­găturii cu contextul artistic, cu ideile estetice sau pseudoestetice ce au circu­lat sau mai circulă încă la noi. Ade­vărurile esteticii marxist-leniniste de­curg, pentru autor, atît din analiza is­torică a fenomenului artistic, cît și din analiza celui viu, în plină desfășurare. Principala idee a micului său breviar este ca arta există prin artist şi că ori­ce inversare de roluri falsifică datele problemei. Arta este imposibilă în a­fara personalităţilor creatoare. Oricît a încercat estetica să descopere regulile creării capodoperei, ea n-a reuşit să pro­cure secretul de a fabrica opere superi­oare. Existenţa artei depinde deci ex­clusiv de existenţa personalităţilor. Ex­perienţa este dovada cea mai grăitoare. De aici rezultă şi ideea că arta nu poate avea produse de serie, că produsul ar­tistic este întotdeauna un unicat. Sin­gurul mod de a sprijini apariţia opere­lor mari nu este decît depistarea ta­lentelor şi sprijinirea lor. Ideile cărţii nu sînt desigur noi, dar este interesantă grija autorului de a corecta exagerările născute din rigidizarea unor principii fireşti ale esteticii marxist-leniniste. Artistul este omul unui timp şi al unui loc. Epoca se va oglindi, involuntar, în opera sa. Felul reflectării ei este însă diferit de la artist la artist, chiar dacă ei aparţin aceleiaşi epoci. A cere ope­rei să fie doar o „oglindă a realităţii“ în­seamnă a neglija caracterul mediat, particular al reflectării. „Mimesisul“ şi figurativul nu sunt unicele căi de creaţie şi a le absolutiza înseamnă a acţiona îm­potriva creaţiei. Brâncuşi nu este un adept al figurativului, ceea ce nu împie­dică opera lui, ne atrage atenţia auto­rul, să aibă o valoare general umană şi una specific românească. Ştiinţa stu­diază realitatea, şi imaginea pe care ne-o propune omul de ştiinţă nu poate fi asemănătoare cu cea pe care ne-o procură artistul. Personalitate de geniu, artistul va păstra întotdeauna involun­tar o atmosferă de taină în jurul crea­ţiilor şi chiar a vieţii lui. O ope­ră produsă într-o anume societate va purta cu ea firesc o parte din pro­blemele şi ideile acelei societăţi. Impor­tantă pentru noi e selecţia lor. Viziunea marxist-leninistă asigură o mai pătrun­zătoare privire asupra societăţii, o în­ţelegere a fenomenelor sociale mai a­­dîncă. Pe cel cu adevărat talentat aceas­tă concepţie îl va ajuta, desigur, pe cel netalentat, nu. Opera de artă nu e doar un document. Nici Marx, nici Engels, nici Lenin n-au spus niciodată că ope­rele lui Balzac sau Tolstoi ar fi valo­roase din motive exclusiv documentare. Valoarea lor e dată de condiţia lor ar­tistică, care pune în lumină şi aspectul lor documentar. Am enumerat cîteva din ideile pe care le combate Adrian Rădu­lescu în spiritul unei estetici marxist­­leniniste active, legată de realităţi, este­tică ce nu legiferează plecînd de la teo­rii, ci de la fenomenul artistic în desfă­şurarea sa. Ca metodă de lucru, precizează autorul, materialismul dia­lectic şi istoric procură esteticii posibi­litatea de a lucra cu instrumente ştiin­ţifice pentru edificarea unui complex de investigaţii în care filozofia şi so­ciologia artei, alături de estetică, se ar­monizează în vederea unei superioare înţelegeri a fenomenului artistic. Etapa enunţurilor trebuie însă depăşită şi predispoziţia teoretică pe care o arată Adrian Rădulescu se cere exprimată în lucrări temeinice. cărţile săptămînii omânia literară 15

Next