România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Pentru oamenii acestui pămînt Nu am citit tot ce a scris Zaharia Stancu. Cunosc bine operele pe care autorul însuși le califică drept cele mai importante, ele alcătuiesc o listă des­tul de lungă. Dar Zaharia Stancu e genul (destul de rar la noi și nu deo­sebit de des nici în alte culturi) care scrie fără întrerupere. Astfel încît, dacă privim operaţia scrisului şi cea a cititului ca pe o cursă, e posibil ca să se dovedească mai sprinten scrii­torul decit cititorul, scrisul luînd-o u­­neori înaintea răgazului de lectură al publicului celui mai fidel. Pentru a urmări pas cu pas scrisul lui Zaharia Stancu e nevoie de un anume efort, deşi scriitorul e epic, limpede, narator prin excelenţă şi foarte vizual, chiar cinematografic am spune, în desfăşu­rarea subiectelor, mereu dublat de un poet emoţionant, adesea melopeic şi narcotic prin efectul armonic al fraze­lor şi prin tipica repetiţie, bună retori­că de prozator muzical, pe care oricine i-o recunoaşte din prima clipă şi nu puţini caută să o înveţe. E vorba nu de un efort de înţelegere, căci Zaharia Stancu cultivă claritatea şi e întotdea­una „popular" prin atitudine, ştiind că intelectul nu are de fel obligaţia tortuosului şi a complicatului. E vorba de un efort de atenţie, de vigilenţă, faţă de autorul care e, literalmente, spiritul omniprezent al librăriei, în­­dreptînd mereu asupra publicului o carte aşa cum altul ar îndrepta o pri­vire. Am citit deci fatal selectiv pe Za­haria Stancu. Bucurîndu-mă de o bună memorie, ştiu şi azi versuri de ale sale pe dinafară, cu deosebire din vo­lumul Ani de fum, după mine unul din marile volume ale ultimei jumă­tăţi de veac. Destinul eroilor lui Za­haria Stancu mi s-a dezvăluit într-o vacanţă pe Olt, la vîrsta de şapte ani. Nu înţelegeam totul, citeam pe furiş. De atunci, în fiecare an, citesc litera­tură semnată de Zaharia Stancu, mai veche, mai nouă, uneori recitesc. In­­teresîndu-mă de perioada interbelică, am recitit şi recitit publicistica de stin­gă a lui Zaharia Stancu şi din Sarea e dulce mi-am făcut prima imagine mai completă despre atmosfera românească în epoca interbelică. Aş avea multe de adăugat, dar nu am loc, iar rîndurile de faţă sunt provocate de apariţia u­­nui volum de publicistică de patru sute de pagini. E semnat de Zaharia Stancu, cuprinde zece ani de atitu­dine publică şi se încheie cu un arti­col tipărit în aprilie, anul acesta. Ar fi naiv să fac consideraţii lite­rare faţă de un scriitor unanim sti­mat, intrat în toate conştiinţele, mo­numental, „pivot“, ca să întrebuinţez faimoasa expresie. Fără Zaharia Stan­cu ficţiunea românească de azi îşi sără­ceşte relieful, la fel poezia, la fel ga­zetăria şi memorialistica. Textele de faţă, supuse exigenţelor speciei, nu sunt mai puţin acte de literatură, după cum un scriitor e întotdeauna egal cu propriul său nivel. Impresionant prin forţă, prin inteligenţă, prin tinereţe şi în acelaşi timp prin înţeleaptă se­nectute. Zaharia Stancu arată în a­­ceste pagini o fizionomie de prieten vechi şi de încercat promotor, iar lec­tura paginilor e încununată cu o mare satisfacţie , o satisfacţie care vine din „estetica sentimentelor“ , ca să poţi aprecia cum trebuie pe scriitorul Za­haria Stancu, trebuie să-l fi citit ma­siv şi asiduu. Amploarea lui acţio­nează ca o subtilă otravă, pînă cînd eşti înconjurat, dominat, împînzit, cu­cerit. Te pierzi în acest scriitor, te rătăceşti, te regăseşti tot în el; e ca şi cum, în coridoarele cărţilor, în că­rările lor, în jocul lor de plinuri şi goluri, de lumini şi umbre, lumea ro­mânească dintr-o altă epocă şi cea de azi s-ar întîlni, şi mereu cîte-o oglindă te arată dinafara ta, mereu istoria şi trecutul aduc la suprafaţă fapte şi de­talii şi obiecte, atotgrăitoare prin sim­pla lor prezenţă. Unii oameni, la vîrsta înaintată, devin într-un fel nişte sin­teze naţionale vii, şi chiar făptura lor fizică, un depozit ele civilizaţie şi spi­ritualitate. Zaharia Stancu scrie de o viaţă. El e un condei care scrie, în literatura românească, atît de bogată în autori ai unei singure cărţi, Zaharia Stancu e dintre aceia care şi-au luat întot­deauna misiunea în serios. Nici o zi fără un rînd, dar pentru Zaharia Stan­cu fiecare zi a însemnat nu un rînd, ci un capitol. E un efort de încorpo­rare, o nobilă trudă, o omniprezenţă şi omniscienţă care se adaugă trans­figurărilor pur estetice. Proverbiala simplitate a lui Stancu se hrăneşte din scris, şi scrisul iar din simplitate. El scrie cum ar respira, şi firescul a­­cestei naturi duce la efecte cosmice. Cred că e gîndul esenţial pe care tre­buie să-l avem citind noua sa carte. Şi trebuie să contemplăm îndelung a­­titudinea artistului, să măsurăm, să ne gîndim adînc la exemplul lui. In fond, Zaharia Stancu se face imper­­sonarea marelui secret scriitoricesc, atît de secret, atît de evident încît multă lume nu-1 vede : scrisul. Pentru cine scrie Zaharia Stancu ? „Pentru oa­menii acestui pămînt“. De la prima la ultima pagină, pen­tru oamenii acestui pămînt. De la Poemele simple pînă azi, pentru oa­menii acestui pămînt. Paginile de faţă sînt o lecţie de publicistică patriotică şi autorul e modelul scriitorului mereu prezent în for, mereu preocupat de destinele generale. Multe din articolele de faţă, festive şi ocazionale, sunt u­­tile pentru a defini pe unul din înte­meietorii gazetăriei româneşti de stin­gă, pentru a clarifica un caz remarca­bil de literatură responsabilă şi anga­jată. Altele se ocupă de chestiuni cul­turale. Altele evocă oameni, locuri, în­­tîmplări. Peste tot, te copleşeşte legă­tura cu trecutul, conştiinţa că autorul leagă între ele epoci, şi orice adevăr de azi el îl cunoaşte de mult, din ger­mene, l-am văzut încolţind, uneori l-a ajutat să încolţească. De la o meditaţie despre Teatrul Naţional autorul trece firesc la condiţia ţărănimii în trecut şi azi, de aici la principiile literaturii, apoi urmează evocarea lui Sadoveanu, Galaction, Bacovia, Camil Petrescu şi alţi „mari“, şi toate respiră autentici­tatea unei mărturii şi unei partici­pări rare. Altădată e evocată răscoala din 1907, pe care autorul, copil, a trăit-o. Altădată „viaţa“ e definită drept „cîmpul nostru de observaţie“. Altădată autorul vibrează laolaltă cu naţiunea la aniversarea Unirii. Altă­dată iarăşi ni se explică de ce marea literatură nu poate fi decît „în slujba omului“, de ce „a fi scriitor“ e totuna cu „a fi cetăţean al ţării tale“. „Dacă aş fi tînăr ! Ce-aş face dacă acum aş fi tînăr ?“ se întreabă autorul în altă parte, şi în nostalgia întrebării e o­­nuanţă de cochetărie simpatică , la în­trebarea aceasta am putea răspunde cu toţii şi Zaharia Stancu ştie acest lu­cru. El e un artist cu destinul realizat, dînd oricui conştiinţa că un alt destin nu era posibil şi, dacă timpul s-ar în­toarce, acelaşi destin ar fi împlinit, poate mai bine, dar acelaşi destin. Trecînd iar la „Semnificaţia angajării noastre“, citim un credo şi, îndată, e­­moţionantul text „Oamenii acestui pă­mînt“, de păstrat pentru orice anto­logie a spiritului naţional în metafore : „Noi n-am venit aici de nicăieri, cum nu au venit de nicăieri munţii noştri, cîmpurile şi dealurile noastre, rîurile şi fluviile noastre, pădurile şi crîngu­­rile noastre. O veche legendă spune că noi am ră­sărit aici din pămînt ca arborii, ca iarba, ca florile. De ce nu ar fi adevărată această legendă ? Ne-am apă­rat de cotropiri şi nu o dată am fost — cu toată vitejia noastră şi cu tot sîn­­gele jertfit — cotropiţi. Ne-am adunat puterile, i-am biruit pe cotropitorii vre­melnici şi i-am alungat. Am fost în­­genunchiaţi, cu fruntea în ţărină, ne-am ridicat şi am mers înainte. Ne-am luptat cu oamenii şi ne-am lup­tat cu neoamenii. Ne-am luptat cu focul care nu o dată ne-a pustiit ţi­nuturile. Acum ne luptăm cu apele. Cu apele care au năvălit asupra ţării mai mari, mai vijelioase, mai rele, mai nimici­toare ca niciodată. In calea lor apele au înecat oraşe şi sate, au dărîmat aşezări vechi şi noi, au distrus vaste şesuri însămînţate, au stricat fabrici şi uzine, au făcut să piară numeroase vieţi omeneşti. Pierderile sunt, la a­­ceastă oră, încă neevaluate. Ştim nu­mai că ele au atins proporţii catas­trofale. Dar aceasta nu ne deznădăjdu­­ieşte. Aşa cum de-a lungul milenarei noastre istorii poporul nostru nemuritor a învins toate calamităţile care s-au abătut asupra lui, va învinge şi de data aceasta". Rînduri scrise în mai, anul trecut, cînd România fusese devastată de o inundaţie fără precedent. Această su­ferinţă naţională a făcut să tresară în Zaharia Stancu pe zilnicul gazetar de altădată. Numeroase texte ale sale, publicate uneori la o zi interval, vi­brau de apelul patetic la eroism, la demnitate, la generozitate şi încredere. „Glorie“ se numeşte un alt text, de­dicat eroilor soldaţi căzuţi în lupta cu inundaţia. Fiorul lui patriotic e ace­laşi care animă alte rînduri, pe temă cu totul diferită, de pildă cele în care se vorbeşte de importanţa reconstituirii editurii „Cartea Românească“. Ne mai rămîne să spunem un cu­­vînt despre paginile cu caracter net memorialistic. „Confesiunile lui Darie“, „Pe ţărm“, „Ehrenburg“, „Slavici“, „Macedonski“, „Evocare“, „Sanda Mo­vilă“, „Evocări", „De ce am devenit scriitor", „N.D. Cocea", „Nobleţea u­­nei vieţi“ sunt mărturisiri de rară va­loare, în care vocaţia de povestitor se contopeşte cu semnificaţia clipei de istorie. Mari scriitori români şi străini se reliefează fie prin judecăţi intelec­tuale, fie prin amănunte trăite, epoci şi doctrine prind viaţă într-o trăsă­tură de condei. Pagini de-a dreptul fermecătoare, care pun o întrebare gravă. Această întrebare gravă sună ast­fel : cînd citim memoriile politice şi li­terare ale lui Zaharia Stancu, detai­late, monumentale, senzaţionale, căci viaţa autorului e plină de momente unice, cînd găsim în ele cheia unor epoci pe care cei mai tineri nu le-au apucat ? Viaţa lui Zaharia Stancu îl obligă la acest act suprem, sincer, clarvăzător, la o adevărată ctitorie în conştiinţă. Ar fi lucrul cel mai util, mai cu seamă pentru publicul tînăr — de care ştim că Zaharia Stancu se preocupă — şi cu atît mai mult pentru artiştii tineri, în a căror conştiinţă literară unele concepte sînt destul de şubrede, tocmai pentru că nu au trăit timpurile de la care decurg aceste concepte. Asemenea pagini ar duce la nişte clarificări ne­preţuite. Dar aici intrăm într-o pro­blemă mult mai amplă. Alături de Zaharia Stancu, o întreagă serie, în care cităm la întîmplare pe Geo Bogza, pe Eugen Jebeleanu, pe Gr. C. Moisil, pe George Ivaşcu, pe Dorina Rădules­­cu, pe Miron Nicolescu, pe Sergiu Dan, pe Maria Banuş, e datoare cu mărtu­risiri, jurnale, amintiri şi chiar cu cărţi teoretice, pentru ca perspectiva isto­rică, istoria specific literară, estetica, gindirea marxistă românească să se îmbogăţească. E ceea ce îi cerem iar lui Zaharia Stancu — i-am cerut şi în alte dăţi — ca unui patriarh. Oare patriarh şi pa­trie au aceeaşi sursă etimologică? Scriind „Pentru oamenii acestui pă­mînt“, Zaharia Stancu îşi încheie vo­lumul cu un text intitulat „Patria“. Petru POPESCU obiective ale întregului popor. Cuvinte- \ ) în amintita carte, în „reflecţiile de le tovarăşului Nicolae Ceauşescu —­­ drum“ Süte găseşte de fapt prilejul să „prin forme şi stiluri variate de expre­­r­ mediteze, chiar şi cu ocazia unei întîr­­sie, arta trebuie să servească poporul, u­niri scriitoriceşti internaţionale, desfă­patria, societatea socialistă“ — ne fac atenţi asupra complexităţii acestei sar­cini : exprimarea realităţii contempora­ne, slujirea poporului nu poate fi des­părţită de mijloacele specifice, variate ale creaţiei artistice, mijloace care tran­smit conţinutul de idei în egală măsu­ră raţiunii şi simţirii. Năzuinţa spre varietate, şi complexitate, spre nuanţa­re nu poate fi însă un salvconduct pen­tru nici un fel de tendinţă care prin conţinut şi formă se rupe de realitatea noastră, de universul nostru de idei, de cercul de preocupări, de sensibilitatea cititorului cultivat. Dezvoltarea liberă a personalităţii creatoare, ideea şi a­­plicarea practică a varietăţii şi com­­plexităţii modalităţilor şi procedeelor de stil şi creaţie ne ajută să putem descoperi realitatea în complexitatea, varietatea şi esenţa ei; ruperea de realitate nu poate fi în nici un chip în­cununată cu ramuri de măslin pe sea­ma unor experimente sterile, Durată la Roma, asupra sarcinilor noas­tre de acasă . „Trebuie să facem să ro­dească — scrie el — ceea ce pămîntul nostru hrăneşte prin rădăcini adinei, în trunchiurile noastre. Zi de zi tara­bele comercianţilor, negustorilor se de­stramă ; cine s-a decis pentru scris, s-a înrudit cu pomii roditori ; mişcarea po­mului nu e posibilă decît o dată cu a­­ceea a pământului. Cu puţină fantezie, îşi mai poate schimba poziţia ; însă propria umbră nu ne-o putem amăgi, căci umbra asta e tocmai menirea noas­tră“. Poate tocmai această frază, cu care sînt profund de acord, m-a făcut să încep aceste rînduri cu titlul noii cărţi a lui Sütö. Nu numai pentru seva sa partinică, ci şi pentru că — alături de numeroase creaţii realiste în limbile română, maghiară, germană, crescute din solul hrănitor de adevăr — prin conţinutul şi forma ei polemizează în egală măsură cu acei ce caută cheia contemporaneităţii literare în imitarea unor mode pe cale de dispariţie ori chiar dispărute. Aceşti condeieri uită prea lesne că astăzi, oricît s-au mic­şorat distanţele pe glob, literatura şi arta determinate de orînduiri diferite şi ideologii diferite nu pot fi aduse la un numitor comun. In întreaga lume acelaşi soare îşi a­­runcă razele asupră-ne, acelaşi cer se întinde deasupra noastră. Dar ochii cu care privim acest soare, această boltă a cerului, au fost învăţaţi să privească în alte peisaje, deosebite ; ochii noştri au fost învăţaţi de văile Mureşului sau Oltului, de luncile Moldovei, de culmi­le Carpaţilor şi de tot ce s-a petrecut în trecut şi se petrece azi pe aceste me­leaguri, al căror chip a fost făurit de munca naturii şi a omului constructor al socialismului. In operele noastre, noi trebuie să imortalizăm pentru citi­torii şi spectatorii noştri, pentru po­porul nostru, ceea ce s-a făurit în a­­cest chip, ceea ce vedem despre reali­tatea noastră cu un ochi sensibil. De altfel sunt convins — şi există nume­roase exemple — că şi pentru străini prezintă interes şi atracţie tot ceea ce creşte din solul realităţilor noastre şi ceea ce reprezintă contribuţia noastră specifică la valorile culturale ale între­gii omeniri şi că nimeni nu e curios de modul cum X sau Y tînăr scriitor ştie să imite pe cutare ori cutare creator la modă din străinătate. In paranteză fie spus : nici noi. Ideologii burgheziei, ca şi imitatorii lor snobi, denaturează principiile co­existenţei paşnice, ale întrecerii paşnice între ţări cu orînduiri sociale diferite, încercînd să scoată în evidenţă numai ceea ce e comun în existenţa oamenilor în cea de a doua jumătate a secolu­lui XX. Strădania aceasta urmăreşte ştergerea graniţelor sociale, estomparea lor, şi în ultimă instanţă negarea lor. Iată pe ce bază ideologică se clădeşte această concepţie estetică potrivit că­reia în artă e contemporan şi modern doar ceea ce exprimă pericolul, deznă­dejdea, spaima, absurditatea lumii, concepţie care neagă cu infatuare orice GÁLFALVI Zsolt (Continuare in pagina 28) România literară .

Next