România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

reportal Vasile Nicorovici Argumentat Hunedoara­ ­. înainte de orice, Hunedoara este un argument. Un argument care certifică justeţea unui drum, a unei opţiuni fun­damentale, a unei politici. Un argument teoretic, anticipativ, devenit realitate imediată, palpabilă. Trăim încă în epoca fierului şi toate drumurile civilizaţiei trec prin fier. Mai ales într-o societate în revoluţie. Meta­lul este una din pîrghiile ascensiunii ei, primordiale. Şi acest metal s-a numit Hunedoara. Intr-un cuvînt , Hunedoara a fost necesară. Dacă n-ar fi existat, trebuia inventată. Hunedorenii, intuindu-i im­portanţa vitală, au asemănat-o cu o inimă şi i-au spus : „Inima de foc a patriei“. Lucrul acesta îl ştie oricare om al Hu­nedoarei şi mai ales oţelarul. Lui îi place să afirme : „Ţara umblă, după cum umblă cuptorul“. Nu este o infa­tuare. Ci conştiinţa unei responsabili­tăţi, modalitate de a-şi aprecia propria muncă, în caz de succes sau insucces. Pentru hunedorean , „interesul între­gii ţări“ este un criteriu etic fundamen­tal. L-a dobîndit, veghind lîngă cuptoa­rele de metal incandescent, în deceniile socialismului. De aceea argumentul Hu­nedoara este, in ultima instanţă, de or­din uman.­­ Argumentul Hunedoara este uman nu numai în ultima, ci şi în primă in­stanţă. Fiindcă pîrghia metalului punînd în lucru întregul angrenaj al societăţii, constituie instrumentul cel mai sigur şi mai eficace de sporire a bunăstării ge­nerale. Spunînd aceasta vreau să dezic un a­­devăr banal care mai circulă sub for­mă de aforism. Nu consumul de săpun, ci coeficientul de metal pe cap de locui­tor, este semnificativ, în primul rînd, pentru nivelul unei civilizaţii. Producţia de săpun depinde de cea de metal, ca şi producţia de zahăr. Gîn­­dind altfel răsturnăm lucrurile pe dos şi facem din sfatul igienic (binevenit desigur) : „spălaţi-vă înainte de fie­care masă cu săpun“ un criteriu su­prem şi o tacită imputare la adresa o­­mului de rînd, care, chipurile, ar fi lă­­sător, neglijent. Vorbesc, desigur, despre mentalitatea unor anume clase din România dinainte de august 1944. Asemenea intenţii de perfecţionare socială, prin moralizare, erau paleative naive, dacă nu încercăm­ de conştientă escamotare a singurei căi adevărate, care e revoluţia. Statistica, însă, indică diagnosticul a­­devărat: penuria de metal, 17—18 kg. de oţel pe cap de locuitor (şi asta în 1938, an de vîrf). Adică de 10—15 ori mai pu­ţin decît în ţările avansate. Şi în conse­cinţă, citez dintr-o scriere a vremii : „In Moldova o familie întreagă abia da­că întrebuinţează 2 kg de zahăr pe an“. Adică de 20 ori mai puţin decît în ţările avansate. Nu cred că romanţez, dar cei care în­că de pe atunci visau la o Românie nouă, socialistă, cunoscînd totodată căile concrete, obiective, prin care ea se poate realiza, trebuie să fi avut, măcar ca în­tr-o străfulgerare, imaginea unor mari cetăţi de foc, şi între acestea şi pe a Hunedoarei. In mod explicit ea figurează, sub de­numirea de U.F.H., Uzinele de Boier Hu­nedoara, în planul de reconstrucţie al ţării înfăţişat în octombrie 1945 la Con­ferinţa Naţională a Partidului Comu­nist Român. Figurează acolo ca un pivot de seamă al industriei grele, pe care trebuie să se reazime, la rîndu-i, dez­voltarea întregii economii şi întregii vieţi sociale. 3. Vorbeam de o posibilă ipostaziere a Hunedoarei, ca o imagine dintr-un vis anticipativ. Nu, nu retractez cuvîntul „vis“, deşi ştiu că el s-a demonetizat în parte prin utilizare. Dar n-am înco­tro. El face parte din recuzita psihică a acelei vremi. Propun însă o corecţie a lui, ca ur­mare a experienţei personale, care e şi a unei generaţii. Să excludem coefici­entul de mirific, de proiecţie idilică şi atunci totul va fi în regulă. De altfel Hunedoara în desfăşurarea ei istorică, reală, dezminte astfel de viziuni. Chiar de la primii ei paşi de după august 1944, învingătorii nu au fost întâmpinaţi cu marşuri de triumf. Hunedoara ieşise din război cu focuri şi agregate împuţinate, în paragină. Orăşel anonim, la capătul unei linii ferate secundare, 6 000 de lo­cuitori, gimnaziu, hotel „Central“, ju­decătorie, pretură, Bancă Corvineană, case între grădini, ritm lent, al locului unde nu se prea întîmplă nimic. Admi­nistrate de stat, Uzinele de fier — 5 furnale, oţelărie, laminor — vegetau lucrînd sub capacitate reală. Războiul a fost un înşelător reviri­ment. A urmat un dezastru prelungit, de coborîre a producţiei către nivelul ze­ro. 1945 — 36 la sută din capacitate, 1946 —25 la sută, 1947 —18,50 la sută. Dar asta nu datorită atît unor dificultăţi o­­biective, cît unei conjuraţii a claselor posesoare, ce-şi vedeau poziţiile ame­ninţate de schimbările politice şi socia­le în curs de desfăşurare. Hunedorenii, de altfel, contribuiseră alături de minerii din Valea Jiului şi din Apuseni, la demiterea prefectului reacţionar de la Deva. In consecinţă Hunedoara trebuia decimată. Nimic din arsenalul sabotajului — blocări de fon­duri, goluri de aprovizionare, amenin­ţări cu omorul, împuţinarea hranei la cantine — n-a fost lăsat deoparte. Puţin le-a păsat dumnealor de nevoile ţării, ale populaţiei, în acel moment de impas. Şi dacă Hunedoara n-a pierit astfel, aceasta se datoreşte partidului comu­nist care a trimis într-acolo activişti cu experienţă. Se datoreşte eroismului oamenilor de rînd, spiritului lor de dă­ruire. Ei au continuat să muncească şi să lupte, în ciuda condiţiilor precare, cînd „la Hunedoara fumega doar un singur furnal, iar de mîncare nu era decît supă de chimen cu mămăligă“. Anii de la sfîrşitul deceniului cinci. Amestec de duritate şi entuziasm ju­venil. Oamenii plecau la şedinţe cu fan­fară şi steaguri roşii. Purtau şepci, pan­taloni largi şi salopete de doc. Cu fan­fară şi steaguri roşii erau întîmpinaţi cei care realizau vreun record în pro­ducţie. Un record ca acela obţinut la repu­nerea în funcţie a unuia dintre furna­le, îngheţat în anii războiului, înfăptui­torii lui erau, toţi, nişte copilandri, ve­niţi din întreaga ţară, dar mai ales din suburbiile marilor oraşe. Cei mai mulţi fără meserie, „derbedei“ cum li se mai spunea. Veniseră voluntar unii, atraşi de un farmec al necunoscutului, alţii să mai scutească o gură de hrănit la masa părinţilor. Dar nici masa hunedoreană, am vă­zut de ce, nu era mai abundentă. Ca să poată depune un efort suplimentar pentru a se situa în frunte, „derbedeii“ de la furnal nu pregetau să-şi schimbe hainele pe mîncare. Iar cei care au venit să-i felicite, cu flori şi muzică, au găsit nişte inşi numai în cămăşi şi izmene, cu picioarele desculţe. Dar care sînt fericiţi. Sîntem în perioada chiuiturilor şi a heirupurilor brigadiereşti. A unor ela­nuri totale şi a afirmaţiilor nestrămu­tate. Un ins în uniformă albastră, ne spunea — era tot în acei ani, tot pe meridianul Hunedoarei, dar mai la sud, pe şantierul Bumbeşti-Livezeni : „Omul, tovarăşi, poate să facă totul dacă vrea“. Şi noi îl credeam. Cum să nu poată fa­ce totul, dacă a făcut Revoluţia ? Re­voluţia este TotuL Pentru Hunedoara, unde lupta era şi mai acerbă în acei ani, aforismul era de o şi mai stringentă acuitate. Ani duri şi de o totală dăruire de sine. Ani, însă, care alcătuiesc stratul cel mai adînc, dîrz şi generos totodată, al spi­ritului hunedorean. 4. In deceniul următor, al şaselea, Hu­nedoara capătă o masivă infuzie de ti­nereţe de lume nouă, amestecată, în perpetuu aflux. Este perioada elanului, a exuberanţei, a unei trepidaţii dina­mice, ca într-un univers care ia naş­tere dintr-o magmă primordială. Se poate numi, cred, această Hune­doara, a deceniului şase : Hunedoara romantică. Dar asta depinde de punctul de vedere, nu numai literar, pe care te situezi. Constata­tiv, faptic, strict fo­tografic, — ori atent la marele mers al istoriei, la esenţe, perspective. Fiindcă pentru primii, — detaşaţi, privind din exterior, niţel sceptici, de dragul „obiectivităţii“, un asemenea ro­mantism nici nu ar fi existat. El nu se vedea umblînd pe stradă. Romantismul era o „scornire“ a celor cu capetele în­­fierbîntate. Şi, într-adevăr, la prima aruncare de ochi, peisajul hunedorean le dădea dreptate. Vizitatorul-turist, reporter sau oricare altul, avea în faţă o imensă forfotă de oameni şi maşini, rotindu-se fără încetare, zi și noapte, ca într-un carusel. Oamenii în salopete sau pu­foaice, cu cizme de cauciuc în picioare. Pufoaice şi salopete îmbibate cu praf de ciment sau afumate de flăcări. Camioane, basculante încărcate cu nisip sau pietriş stîrneau nori de praf prin centrul oraşului. Nori de praf, care la prima ploaie, se transformau în noroi. Noroi mult, pînă la glezne, care trebuia adunat cu lopeţile. Hunedore­nii, care ieşeau duminică după masă la plimbare pe Corso, trebuiau să-şi suflece pantalonii. Pe cînd megafoane­­le, montate pe stîlpi, cîntau puternic şi strident. Scepticii aveau la cea dintîi privi­re dreptate, căci nu era pe atunci un oraş mai cenuşiu decît Hunedoara. Fă­ră inimă, imaginaţie, stăruinţa de a privi în adînc, însă, nu se putea desci­fra acel spirit nou, original, de sorginte romantică, ce anima oraşul. Ca dova­dă că munca reporterului nu înseam­nă lipsă de fantezie, şi orizont teoretic. Fiindcă romantismul acelor ani arăta cu totul altfel decît acela tradiţional, cunoscut din cărţi. Ar fi fost o naivitate să cauţi acolo peregrinînd eroi byronieni sentimen­tali, suferind „de boala secolului“. Dar nici pur şi simplu oamenii în salopetă şi străzi cu praf. Şi totuşi adevărul despre Hunedoara se afla foarte a­­proape, chiar în aceşti oameni, dar se lăsa greu descifrat. Mai ales pentru cineva, ca mine, care venea pentru prima dată în contact cu lumea indus­triei. Aceasta este explicaţia de ce a trebuit să petrec 400 de zile în acest oraş al flăcărilor pentru a scrie o carte de nici 200 de­ pagini. Nu i-am dat atunci Hunedoarei epi­tetul de „romantică“, ci abia peste mai mulţi ani. Atunci însă sesizasem ca o caracteristică generală a hunedoreanu­­lui de rînd capacitatea de a trăi în viitor, năzuinţa lui către fapte extra­ordinare, chiar nesăbuite. Nu am în­­tîlnit nicăieri în altă parte, nici atunci, nici mai tîrziu, o vocaţie mai aprinsă pentru proiecte de viitor, privind via­ţa personală sau configuraţia oraşului. Oamenii care umblau prin praf şi noroi se gîndeau cum va arăta noua Hune­­doară, apartamentul în care vor locui. Gara, stadionul, spitalul, în conversa­ţiile zilnice, erau mutate imaginar du­pă preferinţele fiecăruia. Şi apoi tendinţa de a face lucruri extraordinare . De a te căţăra pe pe­reţii cei mai înalţi, pe coşuri mari, de 100 de metri, de a da piept cu flacăra, dintr-un fel de bravadă, constituia, mai ales printre cei tineri, o caracteris­tică de masă. La o privire sintetică, deci, Hunedoa­ra, forfotind haotic şi fără sens, apă­rea ca o uriaşă retortă de făurire a unui nou tip de om, din masele etero­gene de tineri şi de ţărani care se în­dreptau către oraşul flăcărilor ca spre un pămînt al făgăduinţei. Hunedoara le oferea un standard de viaţă mai înalt, dar şi posibilitatea de a se afirma, prin muncă, drept oţelari şi jurnalişti de frunte, intervievaţi de gazetari, cu fotografii pe prima pagină a ziarelor, cunoscuţi de întreaga ţară. Realizarea acestor năzuinţe, pe plan uman, cerea o străduinţă şi un efort, mai dificile decît construcţia co­loşilor de metal însăşi. Dar, sub în­drumarea tenace a colectivelor de co­munişti, vedeai înfăptuindu-se acest lucru mai extraordinar decît toate : transformarea unui ins, oarecare, cio­ban ori pădurar, sosit cu traista în băţ, neştiutor într-ale tehnicii, intimidat de flăcări, cu gîndul doar la plata chenzi­nală, într-un lucrător calificat, şef de echipă, ori de brigadă. Adică „un om de bază“ al Hunedoarei, în stare, la rîndu-i, să formeze pe alţii, la şcoala bărbătească, aspră şi riguroasă, a mun­cii siderurgice. Şi asta în decurs doar de cîţiva ani. Hunedoara umană devine, investiga­tă astfel, un univers complex şi diferenţiat, contradictoriu, dar care evoluează într-un sens istoric ma­jor. Un făuritor de destine noi, cu tra­iectorii extraordinare. Ca în cazul lui Victor Pal, un faimos şef de brigadă şi apoi maistru, la furnalul de 401 m.c. ,„cel mai mare din sud-estul Eu­ropei“, cum i se spunea atunci. Fusese, mai înainte, un copil sărac, de prin părţile tîrgu-mureşene, primit drept credincer la un episcop pentru a face carieră eclesiastică. Un tovarăş de al său, tot la acelaşi furnal, Ştefan Ca­zan, fusese pescar prin părţile Bîrla­­dului. Furnalistul Nicolae Costea pro­venea dintr-un argat boieresc, care du­pă „o bătaie bună a fugit pe Bărăgan“, de unde, după război, a ajuns la Hu­nedoara. Cu oameni ca aceştia s-a făcut la Hunedoara deceniului şase, „pionierat industrial“ în sensul că au fost puse în funcţie agregate moderne, complicate, de o tehnicitate înaltă, necunoscute în ţară. De aici şi setea hunedoreanului către nou, ambiţia permanentă de a se autodepăşi, de a trece la un cuptor mai perfecţionat. De aici un ritm al muncii alert, plin de robusteţe şi elan. 5. Dacă privesc acum, retrospectiv, la „timpul hunedorean“ care s-a scurs, ceea ce mi se pare uimitor sunt schim­bările de dimensiune pe care le-au că­pătat realităţile memorate odinioară. Furnalul , „titan“ de 401 m.c., nu su­feră astăzi nici o comparaţie cu seme­nii lui, de două ori şi jumătate mai mari, edificaţi între timp. Hunedoara deceniului trecut, uriaşa Hunedoară, Hunedoara coloşilor, nu este, privită în lumina obiectivă a cifrelor, decât un singur sfert al Hunedoarei de astăzi. Ce epitete să mai folosim de astă dată ? Şi totuşi, oricît ar părea de straniu, 6 România literară

Next