România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
reportal Vasile Nicorovici Argumentat Hunedoara . înainte de orice, Hunedoara este un argument. Un argument care certifică justeţea unui drum, a unei opţiuni fundamentale, a unei politici. Un argument teoretic, anticipativ, devenit realitate imediată, palpabilă. Trăim încă în epoca fierului şi toate drumurile civilizaţiei trec prin fier. Mai ales într-o societate în revoluţie. Metalul este una din pîrghiile ascensiunii ei, primordiale. Şi acest metal s-a numit Hunedoara. Intr-un cuvînt , Hunedoara a fost necesară. Dacă n-ar fi existat, trebuia inventată. Hunedorenii, intuindu-i importanţa vitală, au asemănat-o cu o inimă şi i-au spus : „Inima de foc a patriei“. Lucrul acesta îl ştie oricare om al Hunedoarei şi mai ales oţelarul. Lui îi place să afirme : „Ţara umblă, după cum umblă cuptorul“. Nu este o infatuare. Ci conştiinţa unei responsabilităţi, modalitate de a-şi aprecia propria muncă, în caz de succes sau insucces. Pentru hunedorean , „interesul întregii ţări“ este un criteriu etic fundamental. L-a dobîndit, veghind lîngă cuptoarele de metal incandescent, în deceniile socialismului. De aceea argumentul Hunedoara este, in ultima instanţă, de ordin uman. Argumentul Hunedoara este uman nu numai în ultima, ci şi în primă instanţă. Fiindcă pîrghia metalului punînd în lucru întregul angrenaj al societăţii, constituie instrumentul cel mai sigur şi mai eficace de sporire a bunăstării generale. Spunînd aceasta vreau să dezic un adevăr banal care mai circulă sub formă de aforism. Nu consumul de săpun, ci coeficientul de metal pe cap de locuitor, este semnificativ, în primul rînd, pentru nivelul unei civilizaţii. Producţia de săpun depinde de cea de metal, ca şi producţia de zahăr. Gîndind altfel răsturnăm lucrurile pe dos şi facem din sfatul igienic (binevenit desigur) : „spălaţi-vă înainte de fiecare masă cu săpun“ un criteriu suprem şi o tacită imputare la adresa omului de rînd, care, chipurile, ar fi lăsător, neglijent. Vorbesc, desigur, despre mentalitatea unor anume clase din România dinainte de august 1944. Asemenea intenţii de perfecţionare socială, prin moralizare, erau paleative naive, dacă nu încercăm de conştientă escamotare a singurei căi adevărate, care e revoluţia. Statistica, însă, indică diagnosticul adevărat: penuria de metal, 17—18 kg. de oţel pe cap de locuitor (şi asta în 1938, an de vîrf). Adică de 10—15 ori mai puţin decît în ţările avansate. Şi în consecinţă, citez dintr-o scriere a vremii : „In Moldova o familie întreagă abia dacă întrebuinţează 2 kg de zahăr pe an“. Adică de 20 ori mai puţin decît în ţările avansate. Nu cred că romanţez, dar cei care încă de pe atunci visau la o Românie nouă, socialistă, cunoscînd totodată căile concrete, obiective, prin care ea se poate realiza, trebuie să fi avut, măcar ca într-o străfulgerare, imaginea unor mari cetăţi de foc, şi între acestea şi pe a Hunedoarei. In mod explicit ea figurează, sub denumirea de U.F.H., Uzinele de Boier Hunedoara, în planul de reconstrucţie al ţării înfăţişat în octombrie 1945 la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român. Figurează acolo ca un pivot de seamă al industriei grele, pe care trebuie să se reazime, la rîndu-i, dezvoltarea întregii economii şi întregii vieţi sociale. 3. Vorbeam de o posibilă ipostaziere a Hunedoarei, ca o imagine dintr-un vis anticipativ. Nu, nu retractez cuvîntul „vis“, deşi ştiu că el s-a demonetizat în parte prin utilizare. Dar n-am încotro. El face parte din recuzita psihică a acelei vremi. Propun însă o corecţie a lui, ca urmare a experienţei personale, care e şi a unei generaţii. Să excludem coeficientul de mirific, de proiecţie idilică şi atunci totul va fi în regulă. De altfel Hunedoara în desfăşurarea ei istorică, reală, dezminte astfel de viziuni. Chiar de la primii ei paşi de după august 1944, învingătorii nu au fost întâmpinaţi cu marşuri de triumf. Hunedoara ieşise din război cu focuri şi agregate împuţinate, în paragină. Orăşel anonim, la capătul unei linii ferate secundare, 6 000 de locuitori, gimnaziu, hotel „Central“, judecătorie, pretură, Bancă Corvineană, case între grădini, ritm lent, al locului unde nu se prea întîmplă nimic. Administrate de stat, Uzinele de fier — 5 furnale, oţelărie, laminor — vegetau lucrînd sub capacitate reală. Războiul a fost un înşelător reviriment. A urmat un dezastru prelungit, de coborîre a producţiei către nivelul zero. 1945 — 36 la sută din capacitate, 1946 —25 la sută, 1947 —18,50 la sută. Dar asta nu datorită atît unor dificultăţi obiective, cît unei conjuraţii a claselor posesoare, ce-şi vedeau poziţiile ameninţate de schimbările politice şi sociale în curs de desfăşurare. Hunedorenii, de altfel, contribuiseră alături de minerii din Valea Jiului şi din Apuseni, la demiterea prefectului reacţionar de la Deva. In consecinţă Hunedoara trebuia decimată. Nimic din arsenalul sabotajului — blocări de fonduri, goluri de aprovizionare, ameninţări cu omorul, împuţinarea hranei la cantine — n-a fost lăsat deoparte. Puţin le-a păsat dumnealor de nevoile ţării, ale populaţiei, în acel moment de impas. Şi dacă Hunedoara n-a pierit astfel, aceasta se datoreşte partidului comunist care a trimis într-acolo activişti cu experienţă. Se datoreşte eroismului oamenilor de rînd, spiritului lor de dăruire. Ei au continuat să muncească şi să lupte, în ciuda condiţiilor precare, cînd „la Hunedoara fumega doar un singur furnal, iar de mîncare nu era decît supă de chimen cu mămăligă“. Anii de la sfîrşitul deceniului cinci. Amestec de duritate şi entuziasm juvenil. Oamenii plecau la şedinţe cu fanfară şi steaguri roşii. Purtau şepci, pantaloni largi şi salopete de doc. Cu fanfară şi steaguri roşii erau întîmpinaţi cei care realizau vreun record în producţie. Un record ca acela obţinut la repunerea în funcţie a unuia dintre furnale, îngheţat în anii războiului, înfăptuitorii lui erau, toţi, nişte copilandri, veniţi din întreaga ţară, dar mai ales din suburbiile marilor oraşe. Cei mai mulţi fără meserie, „derbedei“ cum li se mai spunea. Veniseră voluntar unii, atraşi de un farmec al necunoscutului, alţii să mai scutească o gură de hrănit la masa părinţilor. Dar nici masa hunedoreană, am văzut de ce, nu era mai abundentă. Ca să poată depune un efort suplimentar pentru a se situa în frunte, „derbedeii“ de la furnal nu pregetau să-şi schimbe hainele pe mîncare. Iar cei care au venit să-i felicite, cu flori şi muzică, au găsit nişte inşi numai în cămăşi şi izmene, cu picioarele desculţe. Dar care sînt fericiţi. Sîntem în perioada chiuiturilor şi a heirupurilor brigadiereşti. A unor elanuri totale şi a afirmaţiilor nestrămutate. Un ins în uniformă albastră, ne spunea — era tot în acei ani, tot pe meridianul Hunedoarei, dar mai la sud, pe şantierul Bumbeşti-Livezeni : „Omul, tovarăşi, poate să facă totul dacă vrea“. Şi noi îl credeam. Cum să nu poată face totul, dacă a făcut Revoluţia ? Revoluţia este TotuL Pentru Hunedoara, unde lupta era şi mai acerbă în acei ani, aforismul era de o şi mai stringentă acuitate. Ani duri şi de o totală dăruire de sine. Ani, însă, care alcătuiesc stratul cel mai adînc, dîrz şi generos totodată, al spiritului hunedorean. 4. In deceniul următor, al şaselea, Hunedoara capătă o masivă infuzie de tinereţe de lume nouă, amestecată, în perpetuu aflux. Este perioada elanului, a exuberanţei, a unei trepidaţii dinamice, ca într-un univers care ia naştere dintr-o magmă primordială. Se poate numi, cred, această Hunedoara, a deceniului şase : Hunedoara romantică. Dar asta depinde de punctul de vedere, nu numai literar, pe care te situezi. Constatativ, faptic, strict fotografic, — ori atent la marele mers al istoriei, la esenţe, perspective. Fiindcă pentru primii, — detaşaţi, privind din exterior, niţel sceptici, de dragul „obiectivităţii“, un asemenea romantism nici nu ar fi existat. El nu se vedea umblînd pe stradă. Romantismul era o „scornire“ a celor cu capetele înfierbîntate. Şi, într-adevăr, la prima aruncare de ochi, peisajul hunedorean le dădea dreptate. Vizitatorul-turist, reporter sau oricare altul, avea în faţă o imensă forfotă de oameni şi maşini, rotindu-se fără încetare, zi și noapte, ca într-un carusel. Oamenii în salopete sau pufoaice, cu cizme de cauciuc în picioare. Pufoaice şi salopete îmbibate cu praf de ciment sau afumate de flăcări. Camioane, basculante încărcate cu nisip sau pietriş stîrneau nori de praf prin centrul oraşului. Nori de praf, care la prima ploaie, se transformau în noroi. Noroi mult, pînă la glezne, care trebuia adunat cu lopeţile. Hunedorenii, care ieşeau duminică după masă la plimbare pe Corso, trebuiau să-şi suflece pantalonii. Pe cînd megafoanele, montate pe stîlpi, cîntau puternic şi strident. Scepticii aveau la cea dintîi privire dreptate, căci nu era pe atunci un oraş mai cenuşiu decît Hunedoara. Fără inimă, imaginaţie, stăruinţa de a privi în adînc, însă, nu se putea descifra acel spirit nou, original, de sorginte romantică, ce anima oraşul. Ca dovadă că munca reporterului nu înseamnă lipsă de fantezie, şi orizont teoretic. Fiindcă romantismul acelor ani arăta cu totul altfel decît acela tradiţional, cunoscut din cărţi. Ar fi fost o naivitate să cauţi acolo peregrinînd eroi byronieni sentimentali, suferind „de boala secolului“. Dar nici pur şi simplu oamenii în salopetă şi străzi cu praf. Şi totuşi adevărul despre Hunedoara se afla foarte aproape, chiar în aceşti oameni, dar se lăsa greu descifrat. Mai ales pentru cineva, ca mine, care venea pentru prima dată în contact cu lumea industriei. Aceasta este explicaţia de ce a trebuit să petrec 400 de zile în acest oraş al flăcărilor pentru a scrie o carte de nici 200 de pagini. Nu i-am dat atunci Hunedoarei epitetul de „romantică“, ci abia peste mai mulţi ani. Atunci însă sesizasem ca o caracteristică generală a hunedoreanului de rînd capacitatea de a trăi în viitor, năzuinţa lui către fapte extraordinare, chiar nesăbuite. Nu am întîlnit nicăieri în altă parte, nici atunci, nici mai tîrziu, o vocaţie mai aprinsă pentru proiecte de viitor, privind viaţa personală sau configuraţia oraşului. Oamenii care umblau prin praf şi noroi se gîndeau cum va arăta noua Hunedoară, apartamentul în care vor locui. Gara, stadionul, spitalul, în conversaţiile zilnice, erau mutate imaginar după preferinţele fiecăruia. Şi apoi tendinţa de a face lucruri extraordinare . De a te căţăra pe pereţii cei mai înalţi, pe coşuri mari, de 100 de metri, de a da piept cu flacăra, dintr-un fel de bravadă, constituia, mai ales printre cei tineri, o caracteristică de masă. La o privire sintetică, deci, Hunedoara, forfotind haotic şi fără sens, apărea ca o uriaşă retortă de făurire a unui nou tip de om, din masele eterogene de tineri şi de ţărani care se îndreptau către oraşul flăcărilor ca spre un pămînt al făgăduinţei. Hunedoara le oferea un standard de viaţă mai înalt, dar şi posibilitatea de a se afirma, prin muncă, drept oţelari şi jurnalişti de frunte, intervievaţi de gazetari, cu fotografii pe prima pagină a ziarelor, cunoscuţi de întreaga ţară. Realizarea acestor năzuinţe, pe plan uman, cerea o străduinţă şi un efort, mai dificile decît construcţia coloşilor de metal însăşi. Dar, sub îndrumarea tenace a colectivelor de comunişti, vedeai înfăptuindu-se acest lucru mai extraordinar decît toate : transformarea unui ins, oarecare, cioban ori pădurar, sosit cu traista în băţ, neştiutor într-ale tehnicii, intimidat de flăcări, cu gîndul doar la plata chenzinală, într-un lucrător calificat, şef de echipă, ori de brigadă. Adică „un om de bază“ al Hunedoarei, în stare, la rîndu-i, să formeze pe alţii, la şcoala bărbătească, aspră şi riguroasă, a muncii siderurgice. Şi asta în decurs doar de cîţiva ani. Hunedoara umană devine, investigată astfel, un univers complex şi diferenţiat, contradictoriu, dar care evoluează într-un sens istoric major. Un făuritor de destine noi, cu traiectorii extraordinare. Ca în cazul lui Victor Pal, un faimos şef de brigadă şi apoi maistru, la furnalul de 401 m.c. ,„cel mai mare din sud-estul Europei“, cum i se spunea atunci. Fusese, mai înainte, un copil sărac, de prin părţile tîrgu-mureşene, primit drept credincer la un episcop pentru a face carieră eclesiastică. Un tovarăş de al său, tot la acelaşi furnal, Ştefan Cazan, fusese pescar prin părţile Bîrladului. Furnalistul Nicolae Costea provenea dintr-un argat boieresc, care după „o bătaie bună a fugit pe Bărăgan“, de unde, după război, a ajuns la Hunedoara. Cu oameni ca aceştia s-a făcut la Hunedoara deceniului şase, „pionierat industrial“ în sensul că au fost puse în funcţie agregate moderne, complicate, de o tehnicitate înaltă, necunoscute în ţară. De aici şi setea hunedoreanului către nou, ambiţia permanentă de a se autodepăşi, de a trece la un cuptor mai perfecţionat. De aici un ritm al muncii alert, plin de robusteţe şi elan. 5. Dacă privesc acum, retrospectiv, la „timpul hunedorean“ care s-a scurs, ceea ce mi se pare uimitor sunt schimbările de dimensiune pe care le-au căpătat realităţile memorate odinioară. Furnalul , „titan“ de 401 m.c., nu suferă astăzi nici o comparaţie cu semenii lui, de două ori şi jumătate mai mari, edificaţi între timp. Hunedoara deceniului trecut, uriaşa Hunedoară, Hunedoara coloşilor, nu este, privită în lumina obiectivă a cifrelor, decât un singur sfert al Hunedoarei de astăzi. Ce epitete să mai folosim de astă dată ? Şi totuşi, oricît ar părea de straniu, 6 România literară