România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

I­n România literară ideograme Romeo Romeo este un motan de salon, ţigănos şi trîndăvel, care o face întotdeauna pe aferatul : „Trag mai rău ca un cîine. Toată ziua am deşi­rat gheme şi sînt frînt de oboseală“. Ca să se convingă singur de adevărul celor spuse, cască boiereşte şi îşi pîrîie oasele. Primind cadou un covoraş sau o carpeţică, Romeo a devenit responsabil cu car­­peţica. Face naveta între dormitor şi bucătărie ca să şi-o contemple, cînd de ici, cînd de dincolo. O parfu­mează, o lustruieşte, îi piap­tănă cu grijă franjurile şi, mai ales, doarme pe pătra­tul ei pufos şi gingaş. Din cînd în cînd scoate cîte un mieunat de lăută­­rel searbăd, se repede cu pasiune la ghemul de bum­bac roz şi îl frămîntă cu ghearele, îl scuipă, îl scar­­mănă, îl ameţeşte, prefăcîn­­du-se că vrea să îl sfîşie. După ce îl smotoceşte mulţu­mitor, Romeo îşi scoate piep­tul înafară ca un toreador de viţei de lapte. „îmi place, sunt bărbat“, constată el, în atari ocazii. Ca proprietar de carpetică, motanul Romeo studiază cele mai sigure mijloace de dus cu preşul. Idealul oricărui motan bine-crescut — spune el — este acela de a îmblînzi şoarecii. O bună parte din timpul său, Romeo o consa­cră, în acest scop, torsului „— Eu torc — zice el —, eu fac muncă fizică, nu ca alţii“. Cînd toarce, Romeo merită să fie văzut. Ia un aer de ghepard sentimental şi în­chide ochii. Cu gheruţele lui de zgîriat brînza, aşterne zgî­­rieturi caligrafice, cu multe înflorituri, pe carpetică. Pen­tru că Romeo are un admira­bil scris de grefier cu peru­că. Şi, pe deasupra, e şi par­fumat, ca să-l citească şi Miorleta şi Grizeta şi Pufu­­ieta şi Miarneta şi toate cele­lalte tigrese şi pantere, ţoape de bulevard sau de parc. Dar iată că Romeo a aflat că e bine să te zbîrleşti dacă vrei să-ţi meriţi carpeţica. Şi a început să se zbîrlească. în­­tîi şi-a scos peruca şi a scu­turat-o de pudră, pe urmă şi-a agăţat de ea cîţiva ciulini şi scaieţi şi s-a făcut că vine de la paie. In sfîrşit, a stat poponeţ şi a început să pî­­rască , ba că a băut pisica oţet, ba că Rîsul încă nu s-a desparfumat, ba că veveriţa se priveşte toată ziua în o­­glindă şi aşa mai departe. Din cotoi de budoar, Ro­meo s-a transformat repede în motan de bucătărie. A des­chis puţintel uşa, l-a zărit pe cîinele care păzea curtea, în ploaie, şi a strigat tare, aşa încît să-l audă stăpînul ca­sei : „Eu să torc singur, ai ? Pune osul, măi frate !“ După asta, a închis repede uşa, ca să nu prindă guturai şi a început să-şi frece vîr­­tos blana de colţul divanului. „Ce faci aici ?“, l-a întrebat stăpînul nedumerit. „Electri­citate“, a răspuns Romeo cu modestie. Cezar BALTAG Estetica şi dialectica Situată pe o solidă bază m­aterialist-istorică şi dia­lectică, serios fundamentală filozofic şi dovedind su­pleţe riguroasă, vreau să zic principială, faţă de parti­cularitatea artei. Dialectica şi estetica de Ion Ianoşi mi se pare foarte bine venită. Fertilă în sugestii, deschisă spre probleme acute şi controversate, ea re­prezintă o contribuţie adesea personală, totdeauna sobră şi judicioasă într-un domeniu deosebit de difi­cil, al confluenţei artei cu filozofia. Prima calitate a lucrării lui Ion Ianoşi, mi se pare poziţia categoric marxist-leninistă a esteticianului. E necesar să re­amintim energic că, dacă marxismul e o metodă aplicată fenomenelor concrete în continuă devenire, şi dacă, deci, estetica noastră e necontenit confrun­tată cu noi fenomene artistice şi noi curente filozo­fice, fiind deci o estetică deschisă, că, dacă o seamă de probleme sunt încă în discuţie deschizînd mereu perspective unor interpretări personale, dacă estetica noastră se refuză a fi un cod împietrit de precepte şi interdicţii tehnice, ea nu este mai puţin filozofică, materialist-istorică, revoluţionară şi partinică. Des­chisă, creatoare, în devenire, estetica marxistă e to­tuşi fermă, de neclintit de pe poziţiile sale fundamen­tale ; iată de ce refuzăm eclectismul, refuzăm să fa­cem concesii de principiu, iată de ce ne delimităm critic de ce e ne-marxist şi luăm poziţie de luptă faţă de ce e anti-socialism. Un marxist necombatant e o contradicţie în termeni, ceva tulbure şi greţos, un critic care preia totul, în bloc — fie opere vechi, fie noi — nu e critic şi, în orice caz, nu este leninist. Iată de ce doresc, în primul rînd, să-l felicit pe Ion Ianoşi pentru Dialectica şi estetica. E inutil, cred, să mai subliniez rîvna meticuloasă a celui ce a scris frumoasa carte despre Thomas Mann şi studiul clar, amănunţit, comprehensiv, despre Estetica lui Tudor Vianu. Calităţile lui Ion Ianoşi sunt evidente chiar şi celor care refuză să le consemneze, îmi place însă a observa accentul pus de autor pe Dialectică, recunoaşterea curajoasă a problemelor des­chise, refuzul de a îngheţa sistemul categorial, vi­ziunea evolutivă asupra axiologiei şi încercarea (deşi timidă, prea timidă !) de a omologa arta modernă în ce are ea semnificativ. Dacă autorul este excelent în expunerile conceptuale, i-aş recomanda să renunţe la momentele lirico-metaforice care mi-au produs naca­­fale , fiecăruia partea sa ! Prezentînd estetica mar­xistă ca dialectică şi deschisă, Ion Ianoşi insistă asu­pra separării apelor de uscat, a materialismului (isto­ric şi dialectic) de anti-marxism şi anti-materialism ; cred că această separare o consemnează clar Lenin cînd scrie : „In afara noastră există lucruri. Percep­ţiile şi reprezentările noastre sunt imagini ale acestor lucruri. Verificarea acestor imagini se face cu ajuto­rul practicii“ (vol. 18, p. 107). Şi, tot Lenin : „Senza­ţiile noastre, conştiinţa noastră nu sunt decât o ima­gine a lumii exterioare“ (vol. 18, p. 63). De aici tragem concluzia că universul poetic al creatorului nu poate fi o creaţie ex nihilo, o creaţie a sa cosmoidal transcen­­dentiistică etc., ci doar o reprezentare restrictivă, su­­biectiv-obiectivă a realităţii. Artistul recompune lumea ignorînd, subţiind, stilizînd, îngroşînd diversele ei as­pecte. Tocmai în această triere se vădeşte obiectiv, con­ştient sau inconştient, concepţia artistului şi din com­pararea realului cu reprezentarea lui, cu imaginea lui oglindită, decurge necesar tendinţa social-politică şi filozofică, de care autorul poate fi conştient, subcon­ştient sau inconştient. Ignorînd mecanismul psihanali­tic, anumiţi critici marxişti, printre care şi Ion Ianoşi, acordă implicit tendinţei şi concepţiei un caracter elaborat, deşi aceasta are loc numai rareori. Să ne reîntoarcem la Dialectica şi estetica. Primul capitol, „impuritatea artei“, schiţează repere utile. Deşi gestul artistului este integrator şi sintetic, opera e un echilibru al contrarelor, suprasensibilul sensibi­lizat, valoarea devenită concretă şi concretul devenit valoare. Arta nu ilustrează : „imaginea este ideea ei*. Arta pendulează între concret şi abstract, mai aproape ele un element sau de celălalt, „dar se păstrează totuşi în limitele măsurii sale inerente“. In dezacord cu cei care, invocind pe Maiorescu, susţin ideea inacceptabilă a autonomiei esteticului, a izolării absolute a esteticu­lui de real, social şi istoric, ne place să citim că : „Organismul estetic se structurează (...) din elemente extraestetice, în afara cărora el nu există şi fără cu­noaşterea cărora nu poate fi înţeles“. Sunt de acord cu autorul că arta fiind „impură“, integratoare, este­tica are ca principală particularitate tocmai generali­tatea şi „că incursiunile pe tărîmuri vecine sînt nece­sare“. Dacă am face abstracţie de filozofie, psihologie, sociologie, lingvistică — şi, adaug eu, psihanaliză — n-ar mai rămîne parologului mare lucru. „Estetica nu poate fi redusă la ceea ce s-ar mai păstra după înde­părtarea tuturor acestor discipline — operaţie care ar sărăci-o nespus —, ea se realizează, dimpotrivă, pe baza lor şi prin intermediul lor“. îndrăzneaţă şi ade­vărată teoria lui Ianoşi, despre „condiţia tragică a esteticianului“, antinomiile sale fiind, între altele, obligaţia de a abstractiza concretul, de a surprinde repetabilitatea irepetabilului, de a imobiliza dinamica artelor, de a „încătuşa“ devenirea artei în structuri teoretice riguroase, „adesea prea riguroase“. Eu cred că pentru ca dialogul între esteticieni şi scriitori să devină posibil e necesar ca primii să înceteze a mai fi fascinaţi de Lessing şi Spiltzwagen şi să încerce să se apropie fără prejudecăţi clasiciste de arta semni­ficativă a secolului nostru şi — probabil — şi al lor. Dacă arta nu e în progres de la un veac la altul (Marx), ea nu e în declin cum cred teologii şi admi­ratorii „teoriei romanului“. Esteticienii marxişti să nu uite că marxismul este istorist, că arta, ca şi toate as­pectele socialului, este ireversibilă ! Ca estetician marxist, Ion Ianoşi este împotriva literaturii facile, „care se vinde bine“, pledînd, cum e şi firesc, pentru o literatură „dispusă să-şi conserve şi să-şi potenţeze valenţele filozofice“, chiar dacă ea nu ar fi imediat comestibilă, căci nici scrisul, nici ci­titul nu sunt distracţii, cer efort şi meditaţie. Plin de sugestii este capitolul „Sistemul categoriilor estetice“. „Imperativul axiologic“ e tratat într-un spirit diferen­ţiat, cu idei originale. „Dedublarea unicului“ e privită în interpretare leninistă, dialectică, adevărată placă turnantă a axiologicului. „Unicul nu poate fi înţeles în calitatea sa de unic netulburat (...). Nici o valori­zare nu se poate dispensa de contradicţii, fiecare de­terminare îşi presupune, pentru a fi determinabilă, antipodul“. Analizînd cu discernămînt problema difi­cilă a categoriilor, Ion Ianoşi mărturiseşte că ea în­lesneşte „generalizările sumare“ şi că asupra acestui domeniu apasă greu amprenta metafizicii speculative, a interpretărilor transcendentale şi mistice. Acest stadiu (mort) poate fi depăşit doar cu ajutorul dialecticii şi al istoricului. Cred că e justă şi salutară această ob­servaţie : „Istorismul exclude stabilirea unui sistem categorial static, închis, cu subordonări şi coordonări fixe, definitiv valabile“. „Rezultatul ar fi un sistem mobil, dinamic, deschis al categoriilor estetice (...) sistematizări cit mai operante cu putinţă şi faţă de operele artistice reprezentative ale contemporanei­tăţii“. Propunînd, pe bună dreptate, ca un temei al ordonării estetice, principiul dialectic al dedublării unicului, Ion Ianoşi analizează evoluţia conceptelor de frumos şi urît. Epocile echilibrate reduc urîtul la non-frumos, cele contorsionate pozitivează urîtul. „Urîtul în accepţiunea sa mai recentă ne apare aşa­dar ca un atribut estetic al proceselor de alienare“. Demonstraţia e foarte interesantă ; să nu uităm însă că „epocile echilibrate“ sînt conservatoare, instituţiona­­liste, clasicismul e, dialectic vorbind, bivalent , umanist dar şi conservator, static ; „epocile contorsionate“ sunt şi cele revoluţionare. Din perspectiva mea, frumosul este expresivul, nu armonia, estetica untului nu ex­primă alienarea, nici dezumanizarea, ci tocmai re­volta, opoziţia la alienare, la paupertatea spirituală a civilizaţiei de consum, respingerea abstractizării exce­sive a fenomenului economic social,­­ şi, în general, al tuturor forţelor de inerţie ce apar în toate formele sociale. Poziţia de înţelegere şi mediere a lui Ianoşi este reală, şi în „polarizările frumosului“ mînuirea dialec­tică a conceptelor se face cu pricepere. El ajunge la concluzia că , ,sol­uţiile teoretice exclusiviste pot fi privite drept complementare“. Din perspectiva isto­riei civilizaţiilor, ideea este adevărată. Istorismul marxist rămîne piatra unghiulară a studiului şi nu­mai pornind de aici se poate depăşi imobilismul ca­tegorial şi axiologic al esteticilor clasiciste, idealiste şi mistice. Pe de altă parte, dorinţa esteticienilor de a goli arta de tot ce nu este estetic a dus la sterilitate haotică, tehnicism normativ sau divagaţii neroade. Dialectica şi estetica e o bună bază de pornire, cu condiţia de a fi comentată. Eu nu m-am ocupat decit de primele două capitole — din zece. Dar densitatea de idei a volumului, importanţa şi complexitatea pro­blemelor depăşesc cadrul unui articol. Poziţia autoru­lui, fertilitatea unor sugestii inedite cer ca această carte de valoare să fie analizată amplu. Merită ! Paul GEORGESCU

Next