România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
disociații Alt proiect de istorie a literaturii române După mult discutatul proiect de istorie a literaturii române de I. Negoiţescu, rămas pînă azi, deşi, să recunoaştem, n-a trecut mult timp de la lansare, neînfăptuit, iată încă unul la fel de impetuos, ba chiar mai ambiţios, proiectul lui Paul Anghel, O istorie posibilă a literaturii române (Preambul. Explicaţie metodologică), publicat în „Biblioteca Argeş“ sub îngrijirea lui Gheorghe Tomozei. Ca şi în cazul precedent, nu ezit să-mi exprim de la început, şi de data aceasta, îndoiala în privinţa realizării proiectului, în ciuda faptului că avem acum nu o simplă tablă de materii, ci o introducere cu caracter teoretic de peste 30 de pagini. In mod obişnuit, autorii de periodizări nu fac şi istoria literaturii, mulţumindu-se să expună „metodologia“ şi împărţirea materiei pe perioade şi epoci. Exemplele sunt cunoscute. Valoarea practică a unor asemenea demersuri este ca şi nulă, fiindcă un adevărat istoric literar are metoda şi periodizarea lui şi ce istoric literar ar fi acela care s-ar servi de metoda şi periodizarea altuia ? Nu mai vorbesc de faptul că o istorie a literaturii cere o solidă pregătire de specialitate şi un exerciţiu îndelung în critică, măcar pentru a citi şi, eventual, a reciti cărţile despre care n-am scris la întîia lectură, căci istoria literaturii nu se face din amintiri, ci, pe cît posibil, din impresii directe, imediate. Altceva, desigur, e eseul. Aici autorul nu e obligat să urmeze cronologia, nici să citească tot. Va merge pe operele esenţiale şi-şi va ilustra ideile cu ele, cum a procedat, între alţii, G. Călinescu în Impresii asupra literaturii spaniole, eseu despre coordonatele literaturii iberice, iar nu istorie a literaturii. O asemenea scriere poate începe de undeva şi sfîrşi oriunde, fiindcă eseistul nu-şi propune expunerea istorică a fenomenului literar, ci numai definirea lui în trăsăturile specifice. Cu toate că îşi intitulează proiectul său o istorie posibilă a literaturii române, Paul Anghel nu intenţionează să scrie, după cîte am înţeles, o istorie a literaturii române, ci numai un eseu despre literatura română contemporană („obiectul prim şi ultim al cercetării noastre, zice el, este fenomenul contemporan“). Faptele anterioare vor fi invocate numai pentru a explica pe cele prezente, spre a deduce „direcţia majoră a culturii româneşti în lupta sa cu timpul“ şi a smulge „cîteva informaţii asupra specificului, în sens mai larg“. Simplificînd limbajul cam prolix şi pseudoerudit al lui Paul Anghel, metoda sa, posibilă într-un eseu, dar imposibilă într-o istorie a literaturii, descinde din structuralism. Nu va ţine seama de timp în stabilirea valorilor, decît în înţelesul de competiţie a scriitorului cu timpul său, pe care urmează să-l transgreseze, năzuind la permanenţă, va examina nu opere, ci structuri independente, pe deasupra determinărilor de timp, spaţiu, tradiţie sau influenţe. Rămîne de văzut ce scriitori şi ce opere se salvează în lupta cu timpul şi ce criteriu vom folosi pentru înscrierea lor în planul valorilor universale. Dacă ne limităm la literatura contemporană, cum intenţionează Paul Anghel, examenul ne apare deosebit de dificil, cu atît mai mult cu cît ni se recomandă să privim faptele în sine, tăind orice relaţie exterioară, cu excepţia raportării la nişte aşa-zise „modele temporale“ oferite de o „disciplină de frontieră între istoria cunoaşterii şi istoria şi filozofia culturii“ (ne îndoim că autorul posedă această disciplină, în realitate dedusă din lectura unor recente traduceri precum Gîndirea sălbatecă a lui Levi Strauss, Amurgul evului mediu de Huizinga, dicţionarul lui Jacques le Goff, sau frunzărirea cîte unui gînditor precum R.G.H. Sin (The Tas of Science, Cambridge, 1957) sau critic de artă precum Germain Bazin). Modelul temporal tipic ales de cultura românească ar fi modelul expansionist-rebel, caracteristic vîrstei barocului. Literatura română a ultimelor trei secole (începînd din a doua jumătate a secolului al XVII-lea) s-ar afla sub semnul barocului, „arta formelor deschise care a urmat Renaşterii, modul predilect al reformelor şi revoluţiilor artistice continue, inepuizabil, ca amplitudine şi mobilitate, fiindcă spirala sa e nesfîrşită“ (definiţie împrumutată din H. Wölfflin, la Paul Anghel Wölfflin). Dacă s-ar putea vorbi într-un înţeles cu totul restrîns de un barochism al culturii româneşti, subsumarea întregii literaturi române stilului baroc (căci în literatură barocul nu este decît un stil de creaţie, recognoscibil în excelenţa formei) ni se pare extrem de discutabilă. Curentele literare, chiar luate ca stiluri permanente de creaţie, apar la noi cu oarecare întîrziere faţă de alte literaturi. întîia operă literară românească de caracter aproximativ baroc, căci cronicile (Ureche, Miron Costin) nu sînt literatură decît prin derivaţie. Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, datează din 1705 şi a rămas ca şi necunoscută pînă în 1883 (178 de ani !), ca şi epopeea lui Ion Budai-Deleanu din 1812, ignorată în varianta definitivă vreme de 113 ani. Barochismul, cultivat de I. Eliade-Rădulescu, trebuie înţeles mai degrabă ca una din limitele creaţiei lui, pozitivă doar în sens intenţional (e căutarea unui limbaj „mai pur“). După Eliade, barocul dispare însă, pînă la Macedonski, reînviind accidental în perioada dintre cele două războaie, la Matei Caragiale, la Ion Barbu şi la epigonii acestuia. S-a vorbit sporadic de barochism la Odobescu şi Hogaş, cu greu am putea însă face din barochism o particularitate a literaturii române, un stil asemenea clasicismului sau romantismului. De altfel, înţelegînd barocul nu ca un stil de decadenţă, ci ca una din formele de reprezentare artistică, nu e de loc sigur că ar fi forma cu cele mai multe şanse de asigurare a durabilităţii creaţiei. Aproape toate ilustrările teoriilor pe care Paul Anghel le face în preambulul său sunt arbitrare. Ce relaţie s-ar putea stabili între poetul Ion Alexandru şi traducătorul Cazaniei, patriarhului Calist, Varlaam ? Ce are de-a face romanul Prins al lui Petru Popescu cu Memorialul de călătorie al lui Grigore Alexandrescu ? Ce legătură este între Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu şi Povestea vorbit de Anton Pann ? Conachi nu a fost autor de „cîntice ţigăneşti“ ca Miron Radu Paraschivescu, stilul său galant, tipic pentru mica poezie franceză a secolului al XVIII-lea, n-are nimic comun cu romanţele derivate din Federico Garcia Lorca ale lui Miron Radu Paraschivescu, Arghezi n-are didahii sau predici ca Antim Ivireanu, Băcescu diferă total ca biograf al lui Mihai Viteazul (concepţia sa e mazzinimnă) de biograful lui Attila, umanistul Nicolaus Olahus, Adrian Păunescu nu seamănă prin nimic cu Simion Barnuţiu, patriot fără ambiţii de literat, Nichita Stanescu nu traduce psalmi ca Dosoftei. De acord că Mihail Sadoveanu nu e contemporan (înţelege : egal) cu N. D. Popescu şi Cezar Petrescu (primul i-a fost totuşi dascăl, iar al doilea ucenic), Ion Marin Sadoveanu (pe numele adevărat Marinescu), Ion Pas sau V. Em. Galan. Nu mai pricepem ce înseamnă însă că locul lui nu e în secolul XX, nici în secolul XIX, nici că are alţi confraţi „ca şi bizonul care nu-i consîngeau cu alte rumegătoare numai prin faptul că paşte în timp, împreună cu ele, aceeaşi parcelă de iarbă“. Sadoveanu, „scriitor de ţinută antică, la fel cu Miron Costin, cu Eminescu din pamflete (care pamflete ?), cu Alecsandri şi Ghica din scrisori ? (Se ştie însă că Alecsandri a compus puţine scrisori similare celor ale lui Ghica adresate lui). Mai departe ni se spune că Sadoveanu a optat pentru mai multe modele temporale, fiind comparabil nu numai cu Turgheniev, sau Maupassant, dar şi cu Tagore şi Hemingway. Atunci cum rămîne cu ţinuta lui „antică“ ? Aceeaşi ţinută poate fi atribuită oare şi lui Maupassant şi Hemingway ? Şi urmează să plasăm pe Turgheniev şi Tagore, inclusiv pe Hemingway, în alte secole decît al XIX-lea şi al XX-lea ? Putem începe o istorie a literaturii române cu Gellu Naum, fiindcă suprarealismul are şi surse magice din perioada „prealfabetică“ a culturii ? „Exotismul“ lui Ovidiu, exilat la Tomis, înseamnă debutul romantismului european şi naţional, iscat din modelul de timp expansionist-rebel, şi grupează pe Macedonski, Bacovia, Emil Boita, Demostene Botez şi A. E. Baconsky ? Parcă modelul expansionist-rebel aparţinea barocului. Demostene Botez, poet baroc ? A. E. Baconsky poet romantic? începem să ne încurcăm în cuvinte... Al. PIRU Etica memoriei (Urmare din pagina 9) căror „univers moral“ pare să se consume numai între două meciuri de fotbal şi două baruri. Avem nevoie de tot mai multă seriozitate, de trăirea gravă a existenţei şi a dramelor sale. Există moartea fiindcă există viaţa. Şi aceste ,,probleme“, implicate în însăşi realitatea existenţei, nu pot fi bagatelizate. Partea cea mai dificilă şi discutabilă a Morţii lui Orfeu este, fără îndoială, epilogul, care ne proiectează în plin simbolism. Artificiul, nu numai literar, reeditează în mod curios finalul Thalassei lui Macedonski , cînd îşi dă seama că a ratat absolutul, în speţă feminin, eroul — dezgustat de cădere — se lasă înghiţit de valuri. Aici saltul abisal este conceput ca o salvare, cao „renaştere“. La Laurenţiu Fulga se dezbate, în termeni foarte asemănători, drama creatorului, temă prea puţin tratată în epica actuală. Conştient că a ratat-o pentru posteritate, el îşi distruge opera. Ar dori să salveze doar o singură lucrare, „cea mai strălucită“, în care scop propune diavolului un adevărat pact faustic. Răspunsul cade implacabil : „E prea tîrziu, prietene !“ Urmează revolta împotriva „Domnului Diavol“, un pugilat teribil, în convulsia căruia statuia Horaţiei este lovită : „Se auzi cu adevărat un geamăt prelung, ca al cuiva care-şi dă ultima suflare, şi însuşi omul gemu de moarte, văzînd marmura cum se prăvale la pămînt, mutilată“. Voind să-şi salveze opera, eroul îşi distruge iubirea. Fidel fantasmei Horaţiei, el refuză şi ultimul compromis posibil, ultima salvare , un alt pact faustic, realizabil de astă dată, cu un demon feminin, care Încearcă să-l seducă : „Femeie eu îţi voi fi, ea — doar geniu şi alean ! Primeşti ?“ Dilemă imposibilă : forţele oarbe, judecătorii destinului, refuză şi o astfel de soluţie : pieirea eroului, iubirii şi operei sale este iremediabilă, învins total, sculptorul se aruncă în groapa iubitei moarte şi se lasă acoperit de ţărînă. Romanul se încheie, aşadar, într-o notă de fatalitate sumbră, cu subite şi savante interferenţe şi alternanţe de planuri, întregul final, foarte ambiţios, se transformă într-o curată parabolă, care s-ar fi cerut tratat mai curînd într-un eseu. La acest nivel de preocupări, „romanescul“ este lăsat sub toate aspectele şi în umbră, şi mult în urmă. Indirect, şi poate fără să vrea, Laurenţiu Fulga face o demonstraţie de „antiliteratură“, întorcînd procedeele cele mai literare împotriva lor înseşi. 10 România literară cronica limbii O culegere de exerciţii Se ştie că astazi limba română se predă la foarte multe dintre universităţile străine. Se ştie poate mai puţin că, în vederea acestei activităţi, se tipăresc manuale de limba română pentru străini, uneori în ţară la noi, de autori români, alteori în alte ţări, de autori de acolo. La Leningrad predă Tamara Repina, bine cunoscută printr-o serie de lucrări cu caracter teoretic privitoare la limba română. Acum trei ani a publicat, în ruseşte, un manual de gramatică română pentru studenţii de limbă rusă, iar mai de curînd, ca o completare a acestui manual, o culegere de exerciţii. Se pune întrebarea : de ce este nevoie ca profesorii din alte ţări să redacteze manuale de română ? Nu sunt mai calificaţi ai noştri pentru această activitate ? Ne putem aştepta ca un autor străin să fie în inferioritate cînd e vorba de nuanţele de exprimare, pe care în principiu nu le poate stăpîni atît de bine ca pe ale limbii materne. Trecînd deocamdată peste acest aspect, trebuie să subliniez altul, unde autorul străin are o poziţie superioară : el simte direct şi fără ezitare unde sînt dificultăţile pentru studenţii săi, deoarece a avut ocazia să le întîmpine personal din anii săi de ucenicie. Un român care predă româna copiilor români nu are nevoie să le explice că nu există o formulă ca zi bună se cunoaşte de dimineaţă, cum este tentat să zică un rus care învaţă româneşte şi nu e deprins cu folosirea articolului. Faţă de un elev român avem de obicei sarcina de a-l face să adopte o variantă de exprimare, părăsind alta, care există şi ea, sau care ar putea exista, dar în orice caz nu este admisă de normele in vigoare, chiar dacă într-un viitor mai mult sau mai puţin ea s-ar putea impune. Un străin care învaţă limba introduce fără voia lui întorsături din idiomul său natal, care în general nu au nici o şansă de a se generaliza. Deci cu atît mai mult trebuie ferit de ele, numai că nu totdeauna le putem prevedea. In ce priveşte pe Tamara Repina, trebuie să spun că e ferită de riscul de a ignora nuanţele limbii române, deoarece şi-a însuşit şi cele mai fine amănunte ale modului nostru de exprimare, astfel încit întreg materialul prezentat este impecabil. Pentru a deprinde pe studenţi cu formulele româneşti, în carte li se dau două feluri de exerciţii : fraze ruseşti de tradus în româneşte, cu obligaţia de a alege una dintre două forme acolo unde româna cunoaşte distincţii absente în rusă (de exemplu diferitele timpuri ale trecutului), şi fraze româneşti de tradus în ruseşte, iarăşi cu nuanţe care nu apar în româneşte, dar trebuie precizate în rusește (de exemplu aspectele verbale). Metoda folosită este adesea următoarea : Se notează între paranteze cuvîntul românesc la forma tip (nominativul pentru substantive, infinitivul pentru verbe etc.), care în traducere trebuie înlocuită cu cea potrivită la locul respectiv. Cea mai mare parte dintre frazele propuse pentru exerciţii sunt culese din autori români, al căror nume e pus între paranteze. Se vădeşte şi in această privinţă cit e de familiară Repina cu realităţile de la noi : sursele din care a extras exemplele sunt unele mai vechi, altele mai noi, mergînd de la autorii consacraţi pînă la unii care încă nu şi-au dat toate probele. In multe cazuri, cînd vom avea nevoie să exemplificăm unele întorsături gramaticale, vom putea folosi şi noi culegerea de exerciţii. AL GRAUR