România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Andrei Ciurunga Penaţii Am sugrumat azi noapte pendula din odaie. In liniştea cetăţii, cu gesturi de penaţi, simţeam strămoşii cum se înconvoaie să ţină casele i pe omoplaţi. Şi-am înţeles, ca de la sinul mumii, de ce — potrivnic fizicelor legi — am înfruntat cutremurele lumii şi zidurile ne-au rămas întregi... Răspundere Vine un timp cînd ajungem atît de bătrîni încît constatăm îngroziţi c-am rămas fără nici un bătrîn şi că ţara apasă pe umerii noştri ca o gravă răspundere. Atunci, ne întoarcem cu mult înapoi sau ne ducem cu mult înainte şi-n numele marelui nostru prezent devenim cu o mie de ani mai frumoşi. Metamorfoze) Cine spune că oamenii mor ? Cuvîntul e dur ca o piatră-ngheţată. Oamenii pleacă din casele lor să mai dea bucuroşi cîte-o roată. Unii prin horn se strecoară de jos şi se pierd între păsări ca fumul sau ies pe portiţa din dos subţiindu-se-odată cu drumul. Alţii, miraţi, se opresc în grădini şi nu se mai duc, dintr-un dîrz obicei. Coroană se fac, rădăcini, ne-adunăm sărbătoarea sub ei. Cîţiva, luminaţi de-o străveche tărie, ajung lîngă uşă. C-un gest înţelept, se culcă pe prag şi rămîn temelie, cu zidul de-afară pe umărul drept. i. Aceeaşi potecă — malul apei dincolo flori colorînd vîntul de dimineaţă , un fel de vechime carnală a pietrei stînci frăgezite de starea pe loc. Aceeaşi potecă — malul apei, femeia şi trecerea ei prin orele zilei, aceeaşi grabă şi aceeaşi încetineală, plecînd măcieşii înfloriţi — aceeaşi grabă, aceeaşi încetineală şi ochiul umplîndu-se pînă la tandreţe şi disperare de trecerea ei, ziua golită de trecerea ei... II. Oltul trezit devreme purtînd soarele, prin defileul plopilor înfloriţi — scame şi soare purtate-n galop — apele tinere ! Rîsul cuiva, pe celălalt mal — rîsul cuiva fără nimeni dînd într-o parte, în alta măcieşii înfloriţi, — pe celălalt mal, încolo, se face ziuă de-a binelea. Se aleargă trenuri şi cuci, prin ecoul munţilor şi cred că e zece iunie... III. Vară de joacă, de scame, de lasă-mă să te las ! Cucii chemîndu-se-n vînt — culori începute cu ochiul, tăgăduite cu gura. Privighetori, brotăcei, greieri, mierliţe — atîtea cîntece — cîte feluri de moarte ! Prin toată graba şi uşurătatea trec apele purtîndu-şi munţii — oase de domn. Mă poartă vara, părelnicia, umbra şi soarele culoarea şi mirodeniile. Creangă plecîndu-se de prea mult cîntec — atîtea cîntece, cîte feluri de moarte ! IV. La malul apei, cosașii, mirosul dulce de iarbă, de vreme trecînd. Apa, zvoana ei stinsă peste pietricelele urechii rotunde — rotunjite de sunete ; culorile și limpezimea peste nisipul ochilor, somnul — somnia apei, visarea — cu ochii întredeschişi. Şi iarăşi trecerea — peste aceeaşi piatră, acelaşi nume chemat, aceeaşi uitare... O veşnicie de soare e ziua — ne scăldăm în lene şi-n grabă şi apele — viul lor tainic ne urcă, ne coboară, ştiind ! V. Pace malului galben şi pietrelor lui, ierburilor tocite de ape pînă la altă culoare, pînă la cealaltă fire a lor. Pace acestei nelinişti — amurg dus pe ape, singe învins, sînge victorios — pace legendei ! Ape, ceruri, ore urmîndu-şi... Numai trecerea Numai petrecerea Florenţa Albu » Femeia înălbeşte rufele. Se aude maiul de lemn bătînd egal pînza şi apa. Zborul aripilor în prospeţime... VI. Ascultă seara, ascultă apele, ascultă cerul cu norii şi trenurile, privighetorile, greierii — şi iarăşi — apele, paşii, nourii. Clipa ! Ascultă cu vîrful degetelor întinse, cu buzele, cu nările mărite, cu talpa, cu glesnele ; ascultă cu toate bătăile sîngelui reluînd, rememorind : apele, cerul, nourii, Clipa ! Ascultă acest infinit : veac, an, noapte de vară, ceasul, clipa ; Clipa, atît de acum, atît de aici, atit de a mea ! Această vale a privighetorilor, în curgerea lunii, în curgerea apei , aici am împrejmuit loc, umbra mea tăiată fîşii, bătută-mprejur — şi-a fost fericire destulă şi-a fost melancolie îndeajuns Clipă împrejmuită de umbra mea tăiată fîşii, cît a cuprins.. Dimineaţă Şi cearcănele mele mărturisind noaptea salcîmilor, noaptea de dragoste, nunta salcîmilor ; şi palmele mele ridicate cu primul soare — şi toată trezirea de verde, mişcarea de iarbă, ape de iarbă şi fruntea mea prosternîndu-se vouă, înminunări ! încă o bătaie de aripă şi ciocîrlia ridică pînă în cer inima mea cîntătoare ; încă o bătaie şi inima cade din cîntec pînă-n pămînt. Pietre de nu România literară 11