România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

POEZIA: Dan Cristea Mira Preda Ascunsa vulnerare Un poet care începe prin a scrie nu­mai sonete, cînd sonetul este de obicei încoronarea amurgului de carieră, sea­mănă cu un pictor aşezat în faţa unor modele pe care le copiază conştiincios, trăsătură cu trăsătură. Tirania tehnicii îl poate duce la cîştigul unui rafina­ment de executant, dar şi la situaţia de veşnic ucenic. Mira Preda, aflată la a doua carte cu Ascunsa vulnerare (Editura Eminescu), uceniceşte pe tă­­rîmul sonetului şi probabil că va atin­ge aici performanţe cantitative. Proce­darea autoarei este în genere corectă atît în ce priveşte regulile prozodice, cît şi în privinţa materiei poeziilor, trebuind a fi statică, ea trebuie, tot­odată, să evoce intr-un anumit fel clasicitatea. Sonetele se umplu astfel de o spumă arheologică, precum nişte cupe de şampanie, trimiţîndu-şi din vers în vers esenţa uşoară a mitologica­­lelor. Din amfore, marmori, efigii şi sta­tui se ridică doar un iz alchimic, dar nu e nevoie de multă descompunere pentru a vedea că el e de tăria apei curate. Versurile au sunet, le lipseşte însă cu desăvîrşire culoarea. Parcă un sonet a fost luat cu mozaicul lui şi alcătuit pe urmă în zeci de variante. Totuşi, o lăudabilă intenţie există în compune­rile închinate „Dacicului pămînt“ : „Ţi-s cîntecele şi pot de răcoare. / Au­­guştii brazi, vitejii din baladă. / Un ochi se-ntoarce-n mine să te vadă, / în celălalt se limpezesc izvoare. // Pă­­mîntul, apa, munţii — în triadă — / Buciume lungi îţi suie chipu-n soare. / Privesc făptura ta tulburătoare / Şi braţu-l ţin, pe stema ta, arcadă. // In cupă grea de lut îmi torni nectarul / Ciorchinelul, din lacrima trecută / Şi gura mea-nsetată îţi sărută // Străbu­na vatră sacră şi altarul. / ...Tu-mpros­­pătezi cu fiecare zare / Albastra Vo­­roneţului mirare...“ Menţionînd frecvente alăturări sau forţări rebarbative de cuvinte („ascun­sa vulnerare“, „vatra lui ancestră“, „palustră, perisabilă cocoară“, „focul mă rugue“, „sarmatele saline“, „corup­tibila sandală“ etc.), să trecem pe sea­ma autoarei un singur vers într-adevăr frumos în sclipirea lui parnasiană: „Ard nuferii galbeni pe negre oglinzi". Corectitudinea le face pe celelalte să apeleze prea din plin la bunăvoința cititorului. Volumul Mirei Preda denotă nu nea­părat poezie, ci atitudine respectuoasă faţă de poezie. Victor Kernbach Tabla de oricalc In mijlocul templului lui Poseidon din Atlantida se înălţa coloana de ori­calc pe care erau gravate principalele Ascunsa vulnerare MIRA PREDA PROZA: Nicolae Balotă Destinul cuvintelor O carte construită din fragmente, aparent disparate şi totuşi atît de uni­tară, care te subjugă, pe care n-o laşi din mînă pînă cînd nu ajungi la sfîr­­şitul ei, de parcă ar fi un roman pal­pitant. Şi este, de fapt, un roman al idei­lor sau, mai exact — specie eminamente modernă — o vastă ţesătură eseistică în care întîlneşti aproape tot ce intră, în zilele noastre, în alcătuirea unui edi­ficiu românesc : multe date concrete, analize, ficţiuni, explorarea unor tărî­­muri diverse, meditaţii. Şi, mai presus de orice, prezenţa unui ochi, ochiul văzătorului. Constantin Ţoiu are, înainte de toate, ceea ce am putea numi : inteligenţa pri­virii. Ştie să vadă, ce şi cum să vadă. In ceea ce numeşte el — cu una din multele formule fericite care-i mar­chează paginile — „explozia concretului modern“, ochiul său distinge linii şi fi­guri, urmăreşte clivajul care revelează structura lucrurilor, esenţa făpturilor. Ochiul reporterului trebuie să sur­prindă tocmai şi nimic altceva decît ceea ce trebuie, pentru ca adevăruri preţioase să se descopere. Vorbind o dată despre Tentaţia reportajului, C. Ţoiu o consideră drept o nevoie de a regăsi iarăşi şi iarăşi realul, „nevoia de a relata scurt şi direct povestea mo­dernă a omenirii de azi“. Dar vorbind despre realităţi din cele mai concrete, mai actuale, inteligenţa (şi memoria a­­fectivă) a reporterului nu uită să aso­cieze prezentul şi trecutul. In conside­raţiile sale este antrenat un întreg uni­vers de semne ale culturii, de relicve, de perspective pe care literele, artele, gîndirea omenirii le-a folosit altădată. In fond, uzina modernă, ca şi bătrî­­nul Sfinx, „pun aceleaşi grele între­bări, la poarta cetăţii, un interogatoriu complicat al vieţii între oameni“. Eseurile lui Constantin Ţoiu pun toate întrebările Sfinxului la care răs­puns nu poate da decît inteligenţa umană ce se ia pe sine drept prim o­­biectiv al incursiunilor ei. Căci nu fără umor, eseistul-reporter recunoaşte: „Himera cîrnă, cu nas retezat, culcată pe labe în nisip, jumătate leu, jumă­tate om, mereu treaz în arşiţa deşer­tului, a fost primul Reporter — nu Scribul pasiv — primul ziarist sagace pînă la viclenie, care ştie să formuleze întrebări“. In Destinul cuvintelor abundă ase­menea întrebări bine puse. Constantin Ţoiu se întreabă pe sine (într-o serie a „însemnărilor de atelier“) cu privire la timpul nostru şi prezenţa unei conştiin­ţe exigente în acest timp, cu privire la destinul cuvintelor, la măsura lucruri­lor, la partea de somn şi partea de ve­ghe din creaţie, din viaţă, cu privire la cearta eternă dintre „antic“ şi „mo­dern“. El interoghează trei poeţi tineri despre ceea ce, goethean vorbind, s-ar putea numi fenomenul originar al poe­ziei lor. In sfîrşit, pune întrebări făp­turilor din jur, ciocăneşte obiectele, as­­cultîndu-le zvonul, și, îndeosebi, anche­tează locurile, peisajele. Dar cel ce adoptă constant o aseme­nea atitudine interogativ-inchizitivă este cel dintîi care răspunde la între­bări. Identificîndu-se, printr-o fină par­ticipare simpatetică, cu cele din jurul său, ochiul reporterului ales le reflectă preschimbate în inteligenţă umană. Eseurile lui Ţoiu respiră spontaneita­tea firească a unei inteligenţe. Fără să cadă în abstracţia seacă, el evocă fiinţe, peisaje, lucruri ca într-o epură idea­tică a lor. Discursul scriitorului este o elegantă gestică a ideilor. El presupune o conştiinţă activă, deschisă, gata ori­­cînd să primească, să proiecteze, să se proiecteze. Cum spune autorul însuşi, într-un nobil preambul despre Erorile sacre: „Fără această conştiinţă activă, care acceptă riscul, n-ar fi fost cu pu­tinţă nici una din marile îndrăzneli care au împins destinul omenesc spre culmile lui de cultură şi de civilizaţie, şi însuşi glasul legendelor ar fi tăcut“. Dar acolo unde vocea lui Constan­tin Ţoiu se face auzită cu timbrul ei propriu este, îndeosebi, în unele evo­cări. O dublă vocaţie iese, în asemenea cazuri, la iveală , chemarea prozatoru­lui, a naratorului şi o vocaţie a călă­torului (căci există, fără îndoială, o ase­menea vocaţie). Iată-l pe acest homo viator, călcînd vechi căi umblate — în Neamţ, la Voroneţ, prin Oltenia eufo­rică, la Ada-Kaleh înainte de scufun­darea sub ape — mergînd, ameţit une­ori de beţia mersului [„mergînd, mustul lor (al perelor neculese, putrezite în iarbă, n.n.) îţi pătrunde în tălpi şi du­cîndu-l cu tine, ameţitor, pasul, de atîta risipă şi melancolie, ezită“]. Călătorul colindă străinătăţile : Oxford, Turnul Londrei, Roma şi Praga... Dar de peste tot, întorcîndu-se acasă, el aduce mai mult decît recolta obişnuită a însemnă­rilor de voiaj. Aduce mirodeniile în­depărtate, incitante care-i vor aţîţa fan­tezia. Şi notele de drum, pedestre prin natură, prind aripi. Drumuri prin ţară se preschimbă în „priviri asupra mi­tului românesc“, o peregrinare pe ur­mele lui Kafka, prin Praga, devine o kafkiană viziune (în excepţionalul text: Mormîntul lui Kafka), hazardul plimbării preschimbîndu-se într-o po­vestire revelatoare. Romancierul iese la iveală, triumfă pe alocuri. Ochiul re­porterului se aprinde stîrnit de cîte-o privelişte, dar iluminat pe dinăuntru de fervoarea romancierului. Fervoare care îngăduie detaşarea ironică, umorul, jo­cul graţios. Ies la iveală scene groteşti, uneori bizare, întotdeauna interesante. Astfel, Ţoiu vede trei bătrîni care, în tovărăşia unor cîini de rasă, îşi string zmeiele în înserarea londoneză a parcu­lui Kensington. In cea mai bună tradiţie a eseului românesc — Odobescu —, dar şi a re­portajului literar — Geo Bogza —, Constantin Ţoiu ne-a dat cartea unui martor al timpului său. Constantin Ţoiu ne oferă, prin textele volumului său, modele diverse ale genu­lui publicistic. îl vezi atent la actuali­tate, în înţelesul plenar al cuvîntului. Actualitatea nu înseamnă pur şi simplu prezentul, ci ceea ce se împlineşte, ceea ce dobîndeşte viaţă în prezent. Prezen­tul viu îl fascinează pe acest publicist : grîul care se coace, uzina care se înalţă, o vastă operă care se înfăptuieşte, modi­ficările în conştiinţă. Sunt în această carte elemente ale unei noi Românii pitoreşti în care „pitorescul“ nu mai Constantin Ţoiu CRITICA M. Ungheanu PETRU MAIOR Istoria pentru începutul româ­nilor in Dacia Petru Istoria pentru începutul românilor în Dacia Actul editorial rămîne prin gestul se­lectiv şi un act critic. Este motivul pen­tru care inserăm la această rubrică Is­toria pentru începutul românilor în Da­cia. Retipărirea ei era un act de mult necesar. Este de altfel prima ediţie în­­tr-o ortografie citeată. Cartea lui Petru Maior, deşi foloseşte sursele cele mai specioase, este totuşi o lucrare pentru marele public şi repunerea ei în circu­laţie poate fi considerată un eveniment cultural. Metoda ei poate fi desigur cri­ticată. Unele din ideile ei nu mai sunt de mult actuale. Dar surprinde în ciuda a­­cestor fisuri pe care timpul le scoate în evidenţă, justeţea intuiţiilor lui Petru Maior, valabilitatea direcţiei sale pole­mice. Istoria pentru începutul românilor în Dacia este atestarea unei vii conştii­­nţe naţionale româneşti capabile să susţină o demonstraţie istorică ce nu şi-a pierdut actualitatea. Autorul ediţiei critice este Florea Fugariu, motiv în plus pentru a ne opri asupra ei. Se cere remarcat efortul de excepţie al acestui editor care s-a dedicat travaliului dificil al redactării unor ediţii critice atît de necesare ca cele aparţinînd scriitorilor Şcolii ardelene. Pînă acum Florea Fu­gariu este autorul unei ediţii critice a Cronicii lui Gh. Şincai în 3 volume, în­soţită şi de un studiu al limbii, al unei ediţii critice I. Budai-Deleanu, Ţigania­da, însoţită şi ea de un aparat critic, al unei antologii a scriitorilor Şcolii arde­lene. Alături de ele se aşază acum Istoria lui Petru Maior. O iniţiativă de aceste proporţii nu poate fi trecută cu vederea. Predilecţia lui Florea Fuga­riu pentru Şcoala ardeleană este un act deliberat, un act selectiv, un act critic, cu alte cuvinte. Menţionăm din acest unghi, aici, remarcabila lui strădanie editorială. Intr-un moment în care multe edituri retipăresc cu uşurinţă cărţi a căror vogă e doar cea a litera­turii de ieftin consum, pasiunea pentru scriitorii Şcolii ardelene e un semn de autentică preţuire a tradiţiei. Rîde Aristofan, plînge Horaţiu este o carte despre Artă, Artist, opere de artă, public, concepţii şi orientări artistice, tradiţie artistică, artă pură şi artă im­pură, turn de fildeş etc. Sînt aici enun­ţate cîteva din noţiunile ce revin des în paginile lui Adrian Rădulescu. Cartea sa e o introducere în estetică, un bre­viar pentru înţelegerea operei de artă dintr-un punct de vedere potrivit con­diţiei ei specifice. Deşi o carte de popu­larizare, scrierea lui Adrian Rădulescu are meritul de a nu fi o pasivă rezu­mare de idei, ci de a se constitui într-o Ride Aristofan, plînge Horaţiu Adrian Rădulescu Rîde Aristofan, plînge Horaţiu ADRIAN RĂDULESCU 14 România literară

Next