România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Toamnă parșivă. Apa se adună în băltoace, drumu­­rile-s numai glod. Și copacii, ca în toate toamnele, stau in ploaie, cu crengile golașe. Peste zile fumurii se lasă seri cu iz de funingine. E frig de-a binelea, — parcă anul trecut pe vremea asta zilele erau mai blînde. Seara trebuie să faci focul. — Pui cărbunii ăștia. — încearcă să faci rost de lemne. — Știu, știu... Garai fluieră. Ii stăruie pe față o strîmbătură. Parcă umbrele încîlcite care inundă camera i-ar fi pus o mască diformă. Se lipește cu spatele de soba de teracotă, își depărtează picioarele, îl urmărește cu privirea pe Aman care se plimbă în sus și în jos. — Ești nervos, zice. — Mă gîndesc doar. — E de rău ? — întreabă Garai. Dar ce rost are... Tîmpenii. E de rău. Aman se oprește, se uită lung la bărbatul sprijinit de sobă, slab de atîrnă hainele pe el: toate astea să fie din cauza penumbrei ? în orice caz, Aman zice cu un zîmbet compătimitor : — Ai slăbit îngrozitor. — Niciodată n-am fost un umflat, ca tine. — Totuși... — Deși înfulec. îmi place să mănînc. — N-ai ulcer ? — Tîmpenii. Dar poate. — Ascultă, Jóska, ți-o spun pe șleau : ne trebuie bani. Garai fluieră. — Ție ? întreabă. — Nouă. Partidului. — Nu mai spune ! Țărăniștii au nevoie de bani ? Păi tot ce-i picior de bogătaș e în partidul tău. In schimb mie să nu-mi ceri... — De la tine nu cer decît banii... îl întrerupe Aman. — Decît... rîde Garai. — Nu-i nimic de rîs, Jóska. Fii atent, de-acum e Intr-adevăr o chestiune de viaţă şi de moarte... — Tîmpenii — fu de părere Garai, de parcă pînă acum... Războiul mai durează şi, fir-ar al naibii, tocmai asta e, nu te lasă nici să dormi. Uite, eu nu-s cine ştie ce căpos. Ştiu eu prea bine. Voi toţi aţi trecut prin universităţi, vorbiţi limbi străine. Iar eu tac din gură. Dar la afaceri mă pricep, nu se discută. Sînt totuși ale mele, toate, cu mîinile mele... — Unde vrei să ajungi ? întreabă Aman, care nu știa cum să ia locvacitatea lui Garai, altfel atît de tăcut. Ce-i asta ? Nervozitate, sau pur și simplu o manevră șireată pentru a se eschiva ? Nu vrea să dea bani ? Ii e teamă puţin şi de urmarea bănuită, de platitu­dinile lui înţelepte şi lăudăroşenia semidoctă pen­tru a căror îndurare nu sunt suficiente de astă dată buna creştere sau compasiunea superior îngăduitoare. „E vorba de viaţă şi de moarte, nu vrei să înțelegi .‘ — înțeleg eu, zice Garai calm, ca unul pe care nu-1 poate tulbura nici o întrerupere, căci vrea să ros­tească gînduri de multă vreme gîndite, un text parcă gata închegat. Numai că, cu mintea mea de negustor, bătrîne... înainte, capitalul era sfînt, intangibil. Dar de la o vreme trăim într-un rahat permanent. S-a putut cîştiga, nici vorbă. Dar trebuie să fii cu ochii în patru. Ţie-ţi vine uşor, banii-ţi circulă şi basta, dar eu am nevoie de marfă. Cum îmi iese profitul ? Vîn­­zînd ? Hm ! Dacă o depozitez şi aştept. Mîine toate vor fi mai scumpe. Dar dacă-mi cade o bombă peste depozit ? Aleluia! Şi uzina poate lua foc... — Toate astea le ştiu şi eu — îl întrerupe Aman, rugător. — Aşteaptă. Eu vorbesc rar atîta. Să bag totul în aur, napoleoni, dolari ? Cu ce cumpăr ? Cu ce plătesc ? Să schimb dolarul ferm pe lei devalorizaţi, azi-mîine va fi inflaţie, nu se discută. Iar eu totuşi... A fost ne­voie de cap şi pentru astea, în ochii voştri e un spa­nac, ştiu, pe voi nu vă interesează decît banii, dar de unde-i storci... — Dar, Jóska... — Aşteaptă, dacă-ţi spun. Voi, avocaţii. Vă place să vă auziţi vocea. Dar mîine războiul se sfîrşeşte. Asta-i altceva. Şi acum tu spui că totul începe de la început. Păi de asta... poţi să-ţi pierzi minţile, bătrîne. Să faci rost de marfă, să extinzi fabrica, să vinzi, să cumperi ? Dar la ce bun ? Dacă cu toţii orăcăiţi că tot o să le ia pe toate... — Nici eu nu spun altceva decît tine, trebuie să facem ceva. — Dar ce ? Să mă bată Dumnezeu. Istorie... Tîmpenii. Cîteodată mă gîndesc — de faţă cu nevastă-mea, doar ştii, nu îndrăznesc să spun — că mai bine cîştigau nemţii războiul. Arma-minune ? Tîmpenii ! Să fi rămas toate cum au fost. De multe ori, mai-mai să-mi ples­nească... Am slăbit ? Da, capul... — Apreciezi inteligent situația, Jóska. Numai ci logica nu stai bine. Iar concluzia logică e că trebuie să facem ceva. Szász János Declaraţie de dragoste — Să plecăm de aici. La naiba. — Pentru asta mai avem timp. Le dăm totul pe gra­tis ? — Ai dreptate. Dar ce putem face ? Tu singur ai spus. Planul Churchill a dat chix. Haha ! De cînd a dat chix, de cînd... Atunci pe ce te bazezi, bătrîne ? — Aliații, Jóska... — Tu, de aici, din colțul ăsta uitat de Dumnezeu, te vîri în ciorba lor, în treburile celor mai mari, mă ?, întreabă, batjocoritor, Garai. — Nu, ei, cei mari, se bagă în treburile celor mici — răspunde Aman. Așa a fost totdeauna și așa va fi. Iar ei n-au interesul ca aici să fie comunism. Pricepi ? Pe asta ne bazăm. — Tîmpenii! Nu-mi veni mie cu filozofii ! Aranjează, de vreme ce ești prefect, ca gloata să nu se mai fîţîie toată ziulica pe stradă ! Azi vor pămînturile, mîine fa­bricile, tu ai spus-o, voi mă învăţaţi pe mine. Iar acum vrei să... împotriva vîntului... — Nu striga. Ascultă-mă, îl potoleşte Aman pe Garai, care gesticulează cu braţul lui lung. Am să-ţi spun acum ce-i mai important. Toate, evident, rămîn între noi. Trebuie să dovedim că nu vrem comunism — sim­plu. Adică, nici nu e aşa de simplu, dar asta e singura noastră şansă. Trebuie să punem masele în mişcare şi atunci ai să vezi că întreaga lume civilizată, mă gîn­desc la popoarele mari, de cultură, bătrîne, căci ele fac istoria, toţi se vor ridica în apărarea noastră şi lucru­rile rămîn pe loc. Dacă tăcem... — îndrugi verzi şi uscate — dă din mînă Garai. Masele sînt în stradă, dar cu steag roşu... — Şi ţărani, studenţi, funcţionari, intelectuali ? As­tea sînt masele noastre. Pentru asta e nevoie de bani, Jóska. Tu să nu știi că toate astea au un preț ? — Cred că am înțeles — zice Garai. Cît ? — Las la aprecierea ta. — In regulă. Mîine îi trimit. Unde ? Acasă la tine ? — Știu eu ?, zice Aman, meditînd. — Ii trimit acolo, cu Karcsi. N-o să bată la ochi. — Bine... Mulțumesc, Jóska. Cred că putem aprinde lumina. Trebuie să vină și femeile. 2 Cînd se aprinde lumina, tensiunea, pe care amur­gul o învăluise pînă acum în penumbră, lăsînd în locu-i doar zvîcnetul cuvintelor, tăcerile de-o clipă dintre fraze, devine aproape vizibilă. Fulgeră acum pe chipul lui Kovács Adám, în timp ce stă acolo, într-una din camerele sediului, cu mîna pe comutator. Lumina conturează marginile familiare ale canape­lei de piele şi ale fotoliului, biroul din colţ şi, sprijinit în coate de tăblia lui, bărbatul spătos, cu ochii verzi încercănaţi de umbre adînci, vineţii. — Şi ruloul, prîsleo — zice Tudor, dar sare el însuşi la fereastră Şi-l coboară cu mare zgomot. Iar Ádám se reîntoarce la birou. — Asta-i tot ?, întreabă Tudor. — Despre altceva e vorba, tovarăşe Tudor... — Ia stai aşa. Ştiu eu despre ce e vorba. Tocmai, că tu nu ştii, prîslea. Vrei să mergi pe front, asta am mai auzit-o şi eşti un copil dacă-ţi închipui că nu-ţi dau drumul pentru că aş vrea să te feresc. Asta-i. Dar nu, adevărul e totuşi că mă tem pentru tine. Dar asta nu contează acum. Cred că nu înţelegi... — Ba înţeleg — zice Adam şi-şi strecoară privirea pe lîngă Tudor, n-ar vrea să se trezească zîmbind cu ochii în ochii care-l fixează, atenţi, întotdeauna rede­vine copil cînd se uită în ochii lui Tudor. Ca şi cum s-ar pregăti de joacă , brusc, inima şi plămînii încep să-i funcţioneze după alte reguli. Cu toate că Tudor îl examinează cu seriozitate şi privirea lui verde îl pune pe gînduri : — De ce mă priviţi aşa, cu mîhnire, tovarăşe Tudor ? La marginea oraşului... — La marginea oraşului, la marginea oraşului — îl întrerupe Tudor. Iar acum e nevoie de voi în oraş. Lu­crezi la poliţie, ce mai vrei ? Nu e destul de romantic ? — Eu n-am venit cu gîndul acesta, zice Adam şi faţa lui slabă păleşte. — Te cred, ei... încetaţi o dată cu de-alde astea. Doar eu te înţeleg, numai că tu nu mă înţelegi pe mine. Dar ia stai aşa... Tudor explică, Adam se străduieşte să fie foarte atent, dar nu se poate opri să nu-şi aducă aminte mereu de frazele pe care şi le-a compus dinainte. Tudor îi înfă­ţişează o realitate nouă, bănuită de el şi pînă acum, dar nesesizată în relaţiile sale, ceea ce îl face să-şi vadă ar­gumentele pripite, intenţia, planurile, drept lipsite de sens dar, în acelaşi timp, rămase undeva, îndepărtate și vechi. — Ai priceput de-acum ? Trebuie să le smulgem pu­terea din mînă, prîslea, altfel ni se pun în cîrcă. Și acolo, pe front, dar și aici, acasă. Trebuie să învingem. De aceea am nevoie de voi... Unde te grăbești ? — în­treabă în cele din urmă, văzînd că Adam se scoală de pe scaun. — Sunt de noapte. — Și Aman crede că o să domnească veșnic acolo, la prefectură ? Și șeful ăla al tău ? Ei, o să mai vedem noi. Ce-ai spus, unde te duci ? — Ala ar trebui scos de acolo,ursul grizzli... — Așa-i spuneți ? Se face. Vezi, dar cine-l scoate ? Adam dă din umerii lui osoşi. Apoi începe să zîm­bească. — Eu l-aş scoate încă în seara asta. Dacă-mi daţi această sarcină, tovarăşe Tudor... — Mai aşteaptă, vine şi ziua aia... Ştii ce le strică somnul ? întreabă Tudor rîzînd. Faptul că masele sînt în stradă... Ei, dacă te grăbeşti, la revedere... Şi întinde mîna spre Adam După plecarea lui Adam, pe Tudor îl învăluie o li­nişte ciudată, plină de şoapte. Ca şi cum, dintr-un ungher ascuns, bîrîind încet, ar începe să funcţioneze un aparat de proiecţie şi imagini învălmăşite şi ce­ţoase ar rula în lumina muiată de fumul ţigărilor, fă­­cînd perceptibile toate cele pe care nu şi le spuseseră. Tudor se scoală, vrînd parcă să continuie convorbirea. Am fost nervos poate ? Acum i-ar spune lui Adam motivul. Simte un gol, în sine şi în jurul lui, pentru că a ratat momentul confesiunii. Aştept femeia şi co­pilul, prîslea. Ştii de cînd nu i-am văzut ? Se apropie cu paşi repezi de uşă, o smulge aproape, ar vrea să-l recheme pe băiat. Aleargă prin anticameră, afară, în casa scărilor, dar se opreşte brusc, căci îl vede pe Adam pe palier, la fereastră, privind spre oraşul în­tunecat. Băiatul stă cu spatele și Tudor îi măsoară si­lueta crescută brusc. Ce l-o fi apucat, de ce-o fi stînd acolo, puţin aplecat din spate, cu capul în piept ? II macină ceva pe copilul ăsta, îl apasă vreun necaz, vreun... Adam se întoarce și, la vederea lui Tudor, tresare. — Ce s-a întîmplat, tovarășe Tudor? — întreabă apoi. — Nimic, Kovács — zice Tudor, tulburat, parcă a bătut cineva la ușă. — N-am fost eu — zice Adam și, pentru o clipă, ochii i se luminează de un zîmbet auriu : zîmbetul acesta, acest zîmbet îl căutase Tudor în cursul convor­birii de adineaori, în privirea băiatului. — Atunci eu mă duc. — Serbus, prîsleo, noapte bună ! 3 Balog Karcsi clădește pe tabla masei de bucătărie mici conuri din coaja castanelor fierte. Ca frunzele strînse cu tîrnul pe drumurile de toamnă, se gîndește. Familia Garai făcuse rost de castane. Pentru piure. Cu frișcă, îl doare ceafa şi simte un junghi în spate, degetele i-s amorţite, înţepenite de migăleală. Brusc, trînteşte cuţitul, castanele se rostogolesc care-ncotro, cad pe jos. Karcsi, fără să se scoale de pe scaun, se apleacă, le adună. Pe sub piele, aşa i se pare, îi mi­şună furnici. Nu mai ai mult, curăţă-te, dă-i bătaie, haide, se îndeamnă, fă-o să sară din coajă, uite-aşa, dacă iese întreagă porcăria asta gălbuie înseamnă că eşti un mic servitor isteţ, dacă nu, eşti un bleg cum te arată şi numele. N-ai decit să zgrepţăm­ resturile cu vîrful cuţitului... El e băiat la toate — aici, deşi oficial e salariatul fabricii de textile Garai şi compania. încă din primele zile fiul lăcătuşului de la fabrica de textile care, îndată după moartea lui taică-său, în­­trerupînd învăţătura, se prezentase ca ucenic la fabrică, izbutise să cîştige simpatia patronului. Garai trecuse cu o treabă oarecare pe la lăcătuşerie şi-i sărise în ochi băiatul de cincisprezece ani, drăguţ, zvelt, lat în umeri, cu păr negru, ondulat, frunte înaltă, regu­lată, sprîncene subţiri puţin rigid arcuite, nas drept şi gură mică, frumos conturată, atrăgînd pur şi simplu privirea ca un bibelou, sau ca un animal tînăr. Intere­­sîndu-se, află cine era, îl cunoscuse bine pe bătrînul meşter, ştia că văduva trebuie să întreţină acum trei copii şi se hotărî să-l ajute pe băiat. Astfel deveni Karcsi curierul personal al lui Garai. Căpătă o bicicletă, făcea curse speciale, confidenţiale, ducea pachete, aducea plicuri. Cu încetul însă, atribu­ţiile sale se extinseră şi asupra diferitelor treburi de la casa Garai. Ziua de lucru începea cu cumpărăturile, doar după aceea se ducea la fabrică, de multe ori însă dădea o mînă de ajutor şi prin casă, contau pe el mai ales la curăţenia mare de toamnă şi de primăvară. In cele din urmă ajunse să-şi petreacă aproape toată ziua acasă la Garai, prînzea la ei, de obicei la bucă­tărie, dar de multe ori împreună cu familia, căci Ga­rai, în zelul lui patriarhal, se comporta asemeni ve­chilor meşteri cu ucenicii lor şi mai şi suplimenta toa­te astea cu o mărinimie filantropică. îl îmbrăca pe băiat, transformînd propriile-i costume, adeseori îi completa leafa cu sume mai mici sau mai mari, în aşa fel încît Karcsi ajunsese să se simtă cu adevărat sus­ţinătorul familiei. Iar văduva Balog se lăuda fericită în faţa vecinilor cu isteţimea băiatului, îl ruga pe Dumnezeu să le binecuvînteze norocul şi făcuse loc familiei Garai în rugăciunea de seară. 16 România literară

Next