România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

In ce-l priveşte pe Karcsi, se mişca la început cu stîngăcie în noua lui funcţie, se apropia cu o neîncre­dere instinctivă de oamenii aceştia, al căror fel de a vorbi, manierele, toate obiceiurile îi erau străine, îi era străin şi parfumul locuinţei, iar culorile şi luminile aproape că-i răneau ochii, căci lumea lui nu semăna întru nimic cu lumea aceasta. Acasă puseseră ban peste ban ca să poată merge la şcoală, pentru ca so­­ră-sa mai mică şi fratele să poată avea o pereche de ghete, aici banii pur şi simplu nu contau : mai întîi, acest fapt îl ului, apoi, cu o curiozitate copilărească, în­cepu să observe această viaţă, ca unul care se rătă­cise pe meleaguri străine, începu să-i placă totul, ca un fel de joacă, — pe vremea aceea încă se mai visa căpitan de vapor şi cînd strîngea ghidonul bicicletei în pumni i se părea că ţine cîrma unui transatlantic. Dar copii se adaptează cu repeziciune, imaginaţia lor inven­tivă destramă în scurtă vreme şi stîngăcia şi neliniştea. Mulţumită dărniciei lui Garai, acasă, în familie, era privit cu evlavie, ceea ce echivala cu libertatea şi răs­punderea plină de seriozitate a bărbatului matur. Visele începură să-i rătăcească în altă direcţie şi de acum credea că locul lui era aici, între aceşti oameni, îşi zicea că-i luaseră la ei datorită meritelor sale, căci se petrecuse pe undeva o greşeală, locul lui era de fapt printre ei, iar, în realitate, Garai nu făcea decît să repare o eroare a destinului. Şi apoi mai exista ceva, îndemnîndu-1 să vrea să prindă rădăcini în lumea aceasta, făcîndu-1 să uite uneori întreaga umilinţă a slujbei, izolînd în sinea sa sentimentul servituţii din servicii. Adolescentul se împlinise, avea să-şi sărbăto­rească în curînd cea de a optsprezecea zi de naștere. Muncile casnice îl amărau, împingîndu-1 la o revol­tă nicicînd mărturisită. Se deprinse cu prefăcătoria, încet-încet, îmbinînd cu îndemînare pretextele, izbuti să scape de diferitele munci de slujnică. Iar dacă le accepta totuși, dacă suporta umilinţa, o făcea pentru Agi, fata lui Garai, faţă de care avea un ataşament început cu tulburi sentimente copilăreşti şi care, în cele din urmă, se împlinise într-o dragoste în toată puterea cuvîntului. Acest sentiment îi dăduse iluzia unei legături parcă fireşti, subînţeles, între el şi familia Garai, dar, în acelaşi timp, tocmai vederea fetei sau gîndul la ea îi trezea acel fel de neputinţă care-i împinge pe tineri la doborîrea unor bariere părînd de netrecut. Tocmai iubirea lui faţă de Agi îl făcea de multe ori să sim­tă pămîntul fugindu-i de sub picioare şi-i strecurase în suflet bănuiala că, totuşi, locul lui nu era în aceas­tă altă lume dar, în acelaşi timp, îl determina să stă­ruie într-o hotărîre încrîncenată, încăpăţînată, spu­­nîndu-şi că o să le arate el, că el va dovedi, că el o să izbutească. Dar se şi revolta împotriva acestei iubiri, căci se temea de un eşec, de o înfrîngere ruşinoasă, le dădea tîrcoale fetelor de la ţesătorie, avea o legă­tură cu o văduvă de război, tinără şi drăguţă şi ori de cîte ori Agi se ducea pe la ceaiuri, la dans cu cei de seama ei, sau pleca în munţi în excursie sau la schi, el se apuca de băut, le făcea cinste amicilor și aceste petreceri se încheiau de cele mai multe ori la bordelul din strada Gării. In copilărie se întîlneau printre stivele de lemne din curtea fabricii sau după tufele de liliac ale grădinii vilei Garai, pentru ca să-și mărturisească tot, dar tot, pe cuvînt de onoare. Crescuseră, de-acum nu se mai jucau, dar vechile reguli rămăseseră în vigoare : îşi mărturiseau şi pe mai departe, sincer, totul. Karcsi îşi povestea aventurile cu încrîncenare turbată, ca s-o facă geloasă pe Agi şi să-i dovedească independenţa lui matură. Iar fata îl asculta tăcută, dînd din umeri, se întorcea şi pleca sau, pur şi simplu, îl săruta pe gură. Ii plăcea băiatul, iubirea asta era o aventură, un joc primejdios, căci şi ea îl iubea, cum iubea dansul, şi muzica, schiul, făcea parte din viaţa ei, — acest băiat surprinzător de frumos, deşi neînsemnînd nicidecum o partidă, dar cu care se obişnuise şi care totuşi n-o plic­tisea şi care îi era întotdeauna la îndemînă. ...Uşa bucătăriei se dă de perete. Karcsi întoarce capul, tresărind şi, cînd o vede pe Agi, face un gest şovăielnic, privindu-și mîinile mînjite. — Ești aici ? — întreabă fata, uimită. Papa spunea că în seara asta nu vii. — Am procurat castane. — De cîte ori ți-am spus să n-o mai faci pe servi­toarea ! — Lasă, lasă, așa e bine. Fiecare să-și vadă... — Erzsi unde-i ? — S-a dus pînă-n vecini. — Nu s-a auzit soneria ? — Dacă s-ar fi auzit, m-aş fi dus eu. — Nu de asta ţi-am spus... Hai să vedem ce are so­neria — zice Agi şi-şi trece degetele prin părul lui Karcsi, se lipeşte cu obrazul de umărul băiatului. Mi­roși tot a castane. Hai o dată ! — Așteaptă, să mă spăl pe mîini. In timp ce Karcsi se spală pe mîini la chiuvetă, Agi deschide uşa cămării şi, după o clipă, se reîntoarce cu scara. O ţine neîndemînatic, cu braţele întinse în faţă, ca să nu-şi murdărească bluza de mătase albă şi fusta plisată, largă. Băiatul o priveşte zîmbind. — Ai putea să mă ajuţi — zice Agi. — Să muncească şi domnişoara. Aşează scara în dreptul uşii de la bucătărie, deasu­pra căreia luceşte mecanismul soneriei. Karesi por­neşte să urce din stînga, Agi din dreapta. — Sărută-mă — zice Agi. — Aseară unde ai fost ? — La dans. — Să te săruţi cu cine ai dansat. — M-am şi sărutat — îi aruncă Agi şi-şi lipește bu­zele, iute, de gura băiatului. — Lasă-mă, zice Karcsi și, întorcîndu-se într-o parte, întinde mîna dreaptă spre sonerie. — Unu la zero — strigă Agi rîzînd și sare pe po­deaua de piatră a bucătăriei. Karcsi își repede mîna, instinctiv, după ea. Agi se uită în sus, în timp ce-și aranjează părul lung ce-i acoperă umerii pe de-a-ntre­­gul. Unu la zero, repetă în bătaie de joc. Dacă ai ter­minat, hai înăuntru, vreau să dansez cu tine. Se strecoară printre braţele scării şi împinge uşa, uşurel. De sus, băiatul îi vede doar părul, un vîrtej blond, simte că dacă nu închide ochii îl cuprinde ame­ţeala. Aude glasul fetei. — Te aştept. Şi Karcsi, de cum termină cu soneria, pune scara la loc, se spală din nou pe mîini, iese în antreu, îşi ia haina şi, fără să bată la uşă, intră în camera de lucru a lui Garai, unde s-a adunat deja grupul obişnuit de musafiri. Karcsi îi cunoaşte pe toţi : familia Aman (în­tre timp a sosit şi Klári, soţia lui Aman), inginerul Barbu, soţii Glatter şi bărbatul acela scund, gras, cu bărbie dublă, oacheş, cu tonsură şi ochi pungiţi, că­ruia cei din familie îi spun Bubi baci şi a cărui treabă e s-o iniţieze pe Agi, cum obişnuieşte să spună doam­na Garai, în tainele culturii generale. Karcsi se înclină cuviincios, sărută mîna doamnelor, gesturile sale te duc cu gîndul la dresaj. Cu toate a­­cestea se mişcă îndemînatic. Prezenţa lui nu incomo­dează pe nimeni. S-au obişnuit cu el. Toată lumea conversează mai departe, doar Agi se desprinde de lîngă Bubi­baci, dă drumul la radio, caută muzică de dans apoi, din doi paşi, e în fața lui Karcsi, se în­clină în glumă și-l întreabă : — Permiteți, domnul meu ? — Dar... Agi — se aude dintr-un colț vocea dezapro­batoare a doamnei Garai. — Ce vrei, mamă, sînteţi atît de plicticoşi. Garai hohoteşte. — Ei, dar ştiu că v-a trîntit-o ! Dansaţi, dansaţi — adaugă încurajator şi le face tinerilor cu ochiul. — Dar... Jóska — zice doamna Garai — dimineaţă a făcut gimnastică, după amiază a avut oră de dans. Şi, mai ales, înainte de cină... — For-ma-lism ! — scandează, în ritmul dansului, Agi. — Just — mormăie Garai. Tîmpenii. In toate se vîră. Și întorcîndu-se spre doamna Aman continuă : Liber­tate. De asta au ei nevoie. Dar Beske... Eticheta. In timpul dansului, cei doi tineri aud cîte o frîn­­tură de conversaţie. — Totul e îngrozitor de scump. — Şi dacă lefurile... — Violenţă şi spirit... — Tîmpenii ! Afacerile sînt afaceri... — Dar de vreme ce n-am avut timp... — Acum toată lumea îl urăşte pe Hitler... — Gábor, pînă cînd veţi admite ? — O să li se urască muncitorilor... — Mi-e foame. Iar ei doi, rotindu-se încet, cu ochii aproape închiși, dansează. Karcsi inspiră neliniștit pînă în adîncul plă­­mînilor parfumul fetei, îi cuprinde strîns mijlocul, li­pind-o de el. Agi, după fiecare frîntură de frază, șop­tește cîte un nume la urechea băiatului: — Asta-i tanti Glatter, cu prețurile. Iar ăsta-i băr­­batu-său. Pe Bubi baci I auzi ? Papa. Barbu, iar n-a sunat-o pe mama... — încetează — o roagă Karcsi. — Mă joc. — Iar eu te iubesc. — Ești sentimental. — E rău ? — întreabă Karcsi și fata caută un răs­puns. — E plicticos. Muzica se întrerupe. La radio se transmit știri. — Banalități — închide Agi aparatul. — Lasă-i Agica, zice Aman, pe noi ne interesează. — O să le ascultați mai tîrziu.. Acum vreau să vă spun ceva. Karesi simte cum îi duduie tîmplele. Nu cumva ? Despre ei doi ? Agi e în stare de orice. Și ce-or să spună bătrînii ? Ce scandal o să fie ! Dar, dacă se iubesc ? Nu se teme de nimic, decît de bănu­ială. Dacă nu vor să-l bage în seamă, le-o trînteşte în faţă că nu ştiu ce-i iubirea. Ar lua-o şi dacă ar fi ţesătoare şi dacă... — Vreau să vă spun că n-aveţi dreptate. Degeaba îi înjuraţi toată ziua pe muncitori, din ce să trăiască, doar chiar voi aţi spus că scumpetea e mare. Azi după amiază am văzut demonstrația. A fost minunat. Nu­mai culoare, numai flacără, numai ritm. Era ca un vis, cînd toate dansează împreună, cînd la un cuvînt ma­gic totul se încheagă, ca într-un basm. Dar ceea ce era minunat... — Agi ! — își revine din uluire doamna Garai. — Acum eu vorbesc, mamă ! Era minunat de fru­mos pentru că era adevărat... și drept... Și apoi, e drept ca pămîntul să fie al aceluia care-1 lucrează. Eu nu mă pricep, dar asta e ca și cum ai spune că doi ori doi fac patru, e o chestiune de logică simplă. O privesc tăcuți pe fata care, în mijlocul camerei, îmbujorată, cu părul fluturînd și cu privirea fixată in­tr-un punct nevăzut, își înșiruie frazele, cuvînt cu cu­vînt. — Dar Agica, prinde glas în cele din urmă Aman, pe tine pur și simplu te-a fermecat ceea ce ai văzut. Aparența, în adîncul lucrurilor... — Vreau să cunosc eu însămi adîncul acela. Voi vă temeți de adînc, nici papa nu știe să înoate, nu face decît să stea pe mal... Dar eu, dacă vreau, am să cobor în adînc, ca pescuitorii de perie. — Cît de talentată e — șoptește doamna Glatter. — Crezi că-i doar un rol ? — întreabă Klári. — Păi ce-ți închipui, draga mea, fiica lui Garai Jóska — comunistă ? In prag apare subreta. — Doamnă, masa e pusă. Pare că ușa aceea de sticlă, prin care musafirii trec în sufragerie, deschide o mie de drumuri posibile. Garai Böske se gîndește, speriată, că poate Agi nici nu mai vine cu el la cină, ci îşi ia haina şi... Pe figura lui Garai se iveşte grimasa. Conform obiceiului, îşi re­petă cuvîntul preferat, care rezolvă rapid toate lucru­rile, făcînd ordine, în ceea ce-l priveşte : Tîmpenii, păi sigur, tîmpenii ! Doar n-o luăm în serios pe copila asta ? ! în orice caz, el n-a luat-o niciodată în serios, cu iubirile ei, cu visurile ei de artistă, știa că vor trebui luate măsuri, poate mai degrabă decît prevăzuse, va trebui să-i facă rost de un bărbat, să-i dea zestre, într-un cuvînt chestiunea trebuie rezolvată. însă pentru Aman interludiul pus în scenă de Agi e un semn pre­vestitor de rele, în trupul lui mare şi greu pasiunile se îngrămădesc frînîndu-i respiraţia, simte o sfîşietoare dorinţă de acţiune, în care se amestecă sentimentul neputinţei şi o mînie surdă, boantă şi fără tăiş, căci nu ştie pe cine să acuze, cui să-i reproşeze — sau să fie oare cuvîntul vremii ? — că, iată, copiii îşi înfruntă părinţii. Chiar dacă n-ar fi decît o joacă şi tot e ogl­in­­da celor ce, afară, în stradă, sînt serioase ca sîngele şi ca moartea. Dar oare există putere care să-i opreas­că, să-i respingă ? Singurul care soarbe fericit cuvintele fetei, pierdut într-o visare care goneşte îndoiala şi neliniştea, e Karcsi. Pe el nu-l preocupă înţelesul cuvintelor, ci ceea ce bănuie sunînd în spatele lor. El a venit dintre cei care sînt acum stăpînii străzii şi, cu toate că acestea îl implică prea puţin, — contemplînd confuz întreaga fierbere din jur, din oraş —, e cînd şi cînd străfulgerat în presimţirile sale de gîndul că acele mulţimi ieşite acum în stradă şi mai-mai înspăimintînd această cea­laltă lume, îi pot veni într-un fel oarecare în ajutor. Poate această altă lume o să-l vadă cu alţi ochi, dîn­­du-şi seama că, din prieten, ar putea să-i devină duş­man. Iar acum Agi îi înfruntă pe ai săi ! Dar numai de dragul lui poate face asta, pentru el, acesta e nu­mai primul pas, tactică pregătind adevărata declaraţie. Cu superioritatea tainei în zîmbet, îi priveşte pe oa­menii aceia brusc indispuşi. — De ce zîmbeşti, Karcsi ? — Ăştia nu pricep nimic ! Aş avea chef să le-o strig: hei, surzilor! Nu auziţi că asta e o declaraţie de dragoste ? — Crezi că atunci cînd Agi li se alătură alor tăi, ţi se alătură ţie ? Doar tu le întorci spatele alor tăi. — Oricînd pot intra in rînd. — Intră... — Dar nu mă interesează. — Ce te interesează, în fond, bătrine, ar fi timpul... — Vreau să fiu fericit. O iau de nevastă. — Și dacă nu izbutești ? — EU o să izbutesc. ION GHEORGHIU UZINE Fragment din romanul „Miine va ninge“, in românește de Paul Drumaru. România literară 17

Next