România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Nicolae Ivanovici Profesorul Dacă aş spune ca nu foloseam niciodată tramvaiul, aş minţi. Adevărul e că banii erau tare puţini şi abia puteam ţine cu chirie o chichineaţă pe la podul Grand. De mîncat, mîncam cînd aveam şi pe unde puteam. Ce importanţă mai avea, aşadar, că luam drumul pe jos pînă in centru. Venisem atît de hotărît să termin fa­cultatea și cu atîtea gînduri mărețe, incit credeam că nimic nu m-ar fi putut abate din drum. Toamna că­zuseră ploi multe, se desfundaseră străzile, mocirlele se întinseseră ca sărăcia și-mi fusese greu. Poate n-ar fi fost atît de greu, dacă pantofii n-ar fi fost așa cum erau. Cit despre o altă pereche, nici o speranță. Noroc că nea Ionică le avea de grijă. Mai o împunsătură, mai un petecuţ și cit stăm cu picioarele pe un ziar, glumea : — Acu-i acu’, să vedem ce mai inventăm și cum îi păcălim. Pînă la urmă, mai ţin ei trei zile. Măcar pe trei zile ! In trei zile cîte nu se pot întîmpla ! Amîndoi aveam în aceeaşi curte două şandramale de scînduri — două bucătării de vară — lipite cu pă­­mînt, spoite cu var şi cu uşa direct în curte. Uneori îl ascultam ceasuri întregi. Vorbea încet, ca atunci cînd spui cuiva o taină. Şi, Doamne, cît de multe lucruri ştia acest bătrîn, lucruri pe care nu le întîlnisem în cărţile mele. Şi cît umblase în lume. Pe unde nu fusese. Odată, cînd rămăsesem pe gînduri, m-a întrebat : — La ce te gîndeşti, Ţîcă ? — Voi ajunge vreodată, nea Ionică, să umblu, şi eu, prin atîtea ţări ca dumneata ? ! — Nu-i o fericire. Dar dacă ai vrut ceva în viaţă, apoi acel ceva îţi umple ca un vînt pînzele corăbiei şi te mînă ! Altădată însă îşi ieşea din calmul obişnuit. Nu-l mai recunoşteam. Nu mai era omuleţul slab, piperni­cit, gîrbov, cu degetele noduroase de reumatism, care abia se mai mişca. Atunci, în dosul ochelarilor groşi, strîmbi şi legaţi cu sîrmă, ochii îi scînteiau. Luau foc. Zvîrleau scîntei şi fulgere. Noi, cei atraşi ca gîzele de lumină şi care umpleam magherniţa, îl urmăream cu ochii aţintiţi şi cu respiraţia întretăiată. Anghel stă­tea pe marginea patului deşelat, ceilalţi care pe unde putea. Erau de prin vecini. Mai toţi lucrau cu Anghel, la Ateliere. — Dacă aţi fi fost în vremea cînd eram eu tînăr, n-aţi fi avut de la cine învăța. Nu era cine să vă spună, cine să vă deschidă ochii. Acum sunt un bă­trîn, un slăbănog, o ruină... Ce mai pot face ! Cu ce vă mai pot ajuta ? !... Dar voi ? Voi sunteţi tineri ! Voi aveţi viaţa în faţă. Aveţi dreptul la o viaţă de oameni ! De oameni, nu de vite prinse în jug. — Ah ! ah ! ah ! tineretul ăsta... puhoiul ăsta de flămînzi, greu înţelege. Greu îi intră in cap... Greu pricepe că braţe încrucişate înseamnă chin, înseamnă moarte. Numai unirea aduce puterea. Numai unirea înseamnă luptă. Numai lupta aduce viaţa. Lupta aceasta trebuie dusă de toţi. Trebuie să-i zgîlţîim, să-i trezim pe toţi cei ce se culcă flămînzi. Să se mişte. Cînd se vor ridica toţi, vom fi mulţi şi vom răsturna putregaiul. Pînă atunci însă, trebuie să învăţăm multe. Trebuie să învăţăm să ne organizăm. Trebuie să învăţăm să ce­rem. Trebuie să învăţăm să luptăm. Să luptăm, da ! Trebuie să ştim bine să luptăm. De ce să ne temem că vor pica doi, şapte, nouă ? Vor pica, dar pe urmă ? Cîţi vor rămîne ? Da, da, neam de neamul lor vor avea cui să mulțumească... Fără sacrificii, nu se poate. Aici, nea Ionică începu să tuşească. In cameră se făcuse frig. Ne uitarăm unul la altul. Anghel îmi făcu semn. Amîndoi îl ajutarăm să se ridice și să se întindă pe pat. — Mă iertaţi, băieţi, nu mă simt tocmai bine. Unul cîte unul ieşirăm. Afară era întuneric şi frig. Atunci îl luai pe Anghel de braţ şi îi zisei: —Anghele, vreau să intru în rîndurile voastre. Ce zici, se poate ? Anghel se opri. Trase un fum din ţigară pînă în fundul pieptului. Simţeam, prin întuneric, că mă pri­veşte în ochi. Locuia peste drum. In camera joasă, cu geamuri mici, în săliţă, nevastă-sa gătea, spăla rufe, făcea baie la copii, unul de ţîţă, fetiţa agăţată de fusta mă-si. Săliţa era şi magazia lemnelor aduse cu droaga. — Afară-i rece, zise el. Să intrăm puţin la mine. Toţi dormeau dincolo. Lampa lăsată mică. Mări puţin lumina şi ne aşezarăm. Anghel nu se grăbea. Deodată zise : — Ştefăniţă, ascultă ce-ţi spun . Ceea ce vrei să faci, e minunat, dar tot mai bine e să te gîndeşti îna­inte decit să regreţi pe urmă. Trebuie să vezi singur ce te împinge spre noi... Adică vreau să spun : este dorinţa tinerească de luptă care te împinge sau este altceva. Altceva, mai temeinic ! Dacă te revoltă ne­dreptatea care ni se face, dacă te revoltă nevoile în care suntem ţinuţi să ne zbatem, înseamnă că vei fi un luptător, înseamnă că vei fi de folos ! Cînd vei constata că acestea se găsesc în sufletul tău, nu te vor mai speria greutăţile şi riscurile. Şi, orice s-ar întîmpla, nu te vor mai abate ! — Dar nu mă sperie nici acum ! — Să nu ne grăbim. Mai gîndeşte-te. E bine să te mai gîndeşti. O să mai vorbim. Noapte bună ! Anul Nou trecuse ca şi celelalte zile, fără nici o bucurie. Vremea se menţinea aspră şi lipsurile nu erau mai puţine. Cutia de tablă cu nisip deasupra, care tremurase şi ea cu mine, nu s-a mai dezmorţit. An­ghel fusese prin ţară. In lipsa lui se făcuse perchezi­ţie. Comisarul despicase cu sabia pernele și salteaua de paie pe care abia reușise să o cumpere. Nici nea Ionică nu o ducea mai bine. După ce zăcuse vreo două săptămîni — cînd mîncat, cînd nemîncat — împreună cu Maria, nevasta lui Anghel, reușise­ să-l internăm în spital. Eu unul nu mai credeam să vină, deşi spe­ram în fiecare zi şi îl vedeam cînd îmi dădeau voie. Absenţa lui nu o puteam umple cu nimic. Cît despre pantofi, zăpada tot intra, fie printre cusături, fie pe lîngă petice. Toată ziua o simţeam teorpăind în cio­rapi, de la călcîie la degete şi de la degete la călcîie, în sala de cursuri, dar mai ales la bibliotecă, unde dădeau de căldură, se dezgheţau şi lăsau apă. O băl­toacă neagră se întindea pe parchetul lustruit. La început, chestia aceasta m-a indispus. Mă durea ca o umilinţă, dar ce puteam face ? M-am gîndit, m-am tot gîndit, dar nu era nimic de făcut. Nici mă­car posibilitatea să înfăşor picioarele în nişte ziare. Şi apoi acasă era frig, cursuri nu aveam, iar de citit tre­buia să citesc. Se vede treaba că una din femeile de servici se plînsese bătrînului profesor bibliotecar. Nu­mai aşa se explică de ce delicatul bătrîn îşi făcuse de lucru într-o zi şi, deosebit de stingherit, îmi spuse : — Se pare, Ştefăniţă, că mata ai uitat să scuturi încălţările de zăpadă. Te-aş ruga, în viitor... vezi... fe­meia... mă înţelegi, nu e aşa ?... Mă ridicai, cum făceam la şcoală cînd îi eram elev şi-i spusei cu faţa prinsă de flăcări, ca şi cum aş fi fost găsit cu lecţia neînvăţată: — Domnule profesor... m-am şters! Vă rog să mă credeţi. Dar pantofii sînt... ştiţi, stau departe... pe jos... puţini cam rupţi... O să se întîmple mereu, înseamnă să nu mai vin... Bătrînul lăsă ochii, poate pentru a nu-i vedea pe ai mei. — înţeleg, înţeleg, n-ai şoşoni, n-ai galoşi. O s-o rog să aştearnă ceva pe jos. îmi strînse mina care era încă pe volumul din care citisem şi plecă. A doua zi, cînd mă văzu, mă privi peste ochelari. Ochii îi rîdeau. îmi făcu semn să trec alături, la el în birou. Dintr-o cutie scoase o pereche de ga­loşi noi. începu, încurcat, încet şi blind: — N-am putut să-i port... Un număr greşit... Te rog să-i întrebuinţezi dumneata. — Dar, domnule profesor, n-am bani... Nu vi-i pot plăti! — Ştiu, ştiu... dar de ce trebuie să te grăbeşti ?! O să mi-i plăteşti, sunt sigur... Să zicem, cînd o să iei prima leafă de profesor. Te rog să nu mă refuzi! Bietul meu profesor, niciodată n-a știut nici din ce cauză, nici unde am pierdut unul din galoşi și nici că — din aceeaşi cauză — nu am mai ajuns niciodată profesor. In februarie, ninsoarea se așternuse groasă. Vîntul băga cîte o pală prin crăpăturile uşii. Pe Anghel nu-1 mai văzusem de cîteva săptămîni. Umbla prin ţară. — Dar ce-i cu băieţii, nea Ionică, de nu mai vin ? — Băieţii ? Hm ! Crezi că nu vin pentru că la mine e frig ? Nu ! Băieţii au treabă. Apa se mişcă ! In aceste zile începură să apară ştiri care neli­nişteau pe unii. Noi ne bucuram. Nea Ionică îşi freca mîinile noduroase şi îngheţate. — Aha ! E bine ! E foarte bine ! Dă-mi ziarul să văd cu ochii mei. Se potrivea mai bine sub plapumă, scotea de sub perină ochelarii legaţi cu sîrmă. Ştergeam sticlele groase şi-l ajutam să şi-i pună. — Dă, Ţîcă, lampa mai aproape. Ziarul îi tremura în mîini. Aşa, aşa ! Bravo băieţi! Obosea repede. Citeşte tu. Mi-au slăbit ochii de tot. Ochelarii ăştia nu mai fac două parale. Luam ziarul. — Ce zici, nea Ionică, de asta ? „Se impune ca guvernul care pînă acum a dat dovezi de nehotărire să ia măsuri categorice. Ime­diata arestare a instigatorilor la grevă, se impune. Trebuie să se termine o dată cu elementele comu­niste..." etc. etc. — O să aresteze pe mă-sa! Parcă băieţii dorm! Ăştia de la ziar sînt nişte tîmpiţi. Le ţîţîie... Asta e ! „Să fie urmăriţi agitatorii care răscoală populaţia paşnică... — Paşnică, au zis ? Arhanghelii mamei lor ! Spo­liată, nu zic? Vlăguită, nu zic? Paşnică, ai... paş­nică ! N-au curajul să recunoască! Lasă! Le vine lor vremea... O să-şi muşte degetele ! Cum o să-şi mai muşte degetele ! — Cînd va fi ? — Mîine! Joi, 2 februarie 1933. Mergem să le lipim. Pe stradă, nimeni. Cu stingă, prin buzunarul rupt, din teancul sub palton. Anghel duce găleata. Din două mișcări de bidinea întinde laptele de cocă pe garduri, pe ziduri, pe stîlpii de felinar. Cu dreapta întind foaia, peste care Anghel mai dă o dată. La un colţ de stradă, un sergent de poliţie bate cizmele să-şi dezgheţe picioarele. Anghel o ia îna­inte, cu găleata pe braţ. Cînd ajung în dreptul ser­gentului, îl aud : — N-ai cumva un băţ de chibrit, dom’le student ? Să aprind o ţigară. Straşnic ger ! Mă întorc ca un lup, cu jumătate față spre el, gata să mă opresc. Deodată îmi fulgeră un gînd. Dacă mă caut, pot scăpa teancul de afișe. Dacă fug, sînt suspect. Calm, zic : — Nu fumez, domn sergent! — Ger al dracului !, zice el. Mă depărtez cu urechea atentă în urmă. Tot mai slab aud cizmele bocănind. Anghel mă așteaptă după colț. Cînd pe la geamuri începură să se aprindă lumi­nile și oamenii să plece la lucru, treaba era termi­nată. Găleata a rămas în zăpadă, lîngă un gard, pe maidan. — Eu mă duc la Ateliere. Trebuie să fiu acolo. Auzi ? Vezi ce-i pe acasă și vino. Nici o vorbă Măriei. La nea Ionică e lumină. — Ei! — mă ia de la uşă. Se vede că mă aştepta. — Cum a mers ? Aţi făcut treabă bună ? — Cred că da. Am lipit tot teancul. — Bravo ! Bravo băieţi ! N-aţi avut belele ? — Nu... Eu mă duc, nea Ionică ! Era emoţionat. Dădu din cap să nu-i aud glasul tremurat. — Să vii să-mi spui cum merg lucrurile ! In faţa Atelierelor îmi fac cu greu drum prin pu­hoiul de oameni adunaţi. Toţi vorbesc. Toţi ştiu ceva. Toţi împing ca să ajungă la poartă. Poliţiştii fac cordon şi încearcă să împrăştie lumea. — Circulaţi, măi oameni buni... Circulaţi..., spune moale un comisar tinerel. — Ştergeţi-o ! Luaţi-o din loc !, aud vociferînd în mulţime. Se vede că, dînd cu ochii de oamenii în­­dîrjiţi ca o haită de lupi, au lăsat-o mai uşor. îşi fac loc şi dispar uşurel. De departe, peste capete, îl văd pe Fane. E şi Ion. Fac parte din echipa de auto-apărare, care pă­zeşte poarta, care controlează intrarea. Pot intra mun­citori şi şomeri. Nici un poliţist nu poate pătrunde, îmi fac loc cum pot. Cînd ajung, îl aud pe Fane : — Intră, Ştefăniţă! Poate să intre ! Ceilalţi mă măsoară. Nu prea au încredere. Ce legătură poate fi între un student şi oamenii cu bătături în palme ? — Anghel e colo, unde s-a ridicat tribuna. Dă fuga, Ştefăniţă, îmi zice Ion. Mi-a spus să-l cauţi. O rup la goană. In jurul tribunei, o mare de ca­­pete. Pe Anghel nu-1 găsesc nicăieri. Deodată îl văd urcîndu-se la tribună. — Ascultaţi ! Mobilizăm Grandul ! Voi, patru, vă duceţi la Herdan. Voi patru — printre care mă arată şi pe mine — la R.M.S. Tu, Ştefăniţă, îl cu­noşti pe Vişan, să ţină întruniri zburătoare şi să declare grevă de simpatie. Voi patru la Balcan ! Voi patru la Vulcan! La fel peste tot! Tu, — mă arată pe mine — vii înapoi imediat. Plecaţi. Noroc ! Ne grăbim spre poartă. In lumea care stă gră­madă, destule uniforme de poliţişti. Toţi ochii sînt aţintiţi spre ieşire. Ne strecurăm pe lîngă zid. După cîţiva paşi, un comisar mă întreabă scurt : — Dumneata, domnule student, unde te tot vîn­­turi? Ai ceva treabă pe aici? Locul ţi-i la carte, nu la grevă... Acolo te-a trimis tat-tu! Din încurcătură m-au scos cei cu care plecasem. Doi s-au şi înfipt în el, celălalt mi-a făcut cu ochiul s-o şterg. Vociferînd, l-au întors cu spatele şi eu am dispărut. Mă bucuram că aduc veşti bune. Anghel le va transmite de îndată mulţimii. Şi la R.M.S. au lăsat lucrul. Vorbitorii se ţin lanţ. Aproape de poartă se descarcă pîini şi alimente de la Ajutorul Roşu. Toc­mai vroiam să-mi fac loc printre oameni, cînd unul îmi face semn şi-mi spune conspirativ : — Un tovarăş vrea să-ţi vorbească... Trebuie să fie unul dintr-ai noștri — îmi zic — din cei care-au rămas afară ca rezervă. Cînd sînt destul de departe de masa de muncitori, mă văd înconjurat de vreo patru. Cum i-am văzut rînjind, mi-am dat seama că sînt agenți. încerc să strig. Zgomotul străzii e prea mare, ca să mai pot atrage atenția cuiva. Vreau să scap o clipă măcar şi să fug spre gardul Atelierelor. Mă smucesc din toate puterile, dar mîini zdravene ca nişte căngi mă ţin strîns. Printr-o figură de jiu-jiţu mi-au răsucit încheiturile mîinilor. — Fii cuminte ! Fii cuminte, iepuraşule ! Fii cu­minte, bobocelule ! şuieră unul printre dinţi şi-mi trage cîţiva ghionţi în coaste. Pînă să mă dezmeti­cesc, mi-au pus „gabrioleta“ la mîini şi m-au arun­cat intr-o maşină. Maşina porneşte. Ei au rămas jos să vîneze alţi răzleţi de mişcare. Sergentul care ne însoţeşte ne priveşte crunt. Aici are curaj. De ne­caz, mi se pune un nod în gît. Cum am putut fi atît de dobitoc ? Observ că-mi lipsește un galoș. Se vede că l-am pierdut în timpul cînd am încercat să scap. N. BRAN­A EROI! 18 România literară

Next