România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

La subsol, un coridor lung. Unul cu ochii cenușii întrebă : — Cu ăsta, ce-i ? — Pentru sala de aşteptare. îmi scoase cătuşa, apoi descuie o uşă. — Intră ! In cameră aer greu. Miros de rufe murdare, de trupuri încinse, de picioare nespălate și sudoare ză­cută. In mașină am crezut că vom fi singuri. M-am înşelat. Prin lumina slabă ce se strecura printr-un geam murdar şi zăbrelit, care probabil dădea într-o curte interioară, bătrîni şi tineri, derbedei şi bor­faşi, răpănoşi şi împuţiţi, cerşetori, vagabonzi şi hoţi de buzunare, stăteau pe jos sau dormeau pe nişte rupturi de rogojini, pe ciment. Intr-un colţ, vreo cincisprezece muncitori, cu mîi­­nile şi feţele încă murdare de la lucru, formau un grup care nu scotea nici o vorbă. Vreo doi se reze­­mau de perete. Pe perete, în decursul vremii, pasa­gerii sălii îşi zgîrîiaseră numele, scriseseră amintiri şi desenaseră cu tibişir şi cărbune, fel de fel de obscenităţi. Rezemai umărul de perete. Mă dor în­cheieturile mîinilor. Mă dor coastele unde m-a lovit. Ce o fi acum la Ateliere ? Ce-o fi zicînd Anghel, văzînd că nu mai vin ? Trebuie să fie două. Mi-e foame. Intre timp s-a mai răsucit cheia, s-a mai deschis de cîteva ori uşa. Au fost aduşi cei din maşină cu mine, încă trei lucrători şi un bătrin îm­brăcat mizerabil. Piciorul sting­e într-un şoşon, celălalt înfăşurat în zdrenţe ude. Muncitorii pe care-i găsisem şi cei trei pe care îi adusese mai adineauri se strînseseră şi vorbeau pe şoptite. Nu cunoşteam pe nici unul şi mă gîndeam că printre derbedei sigur sînt şi agenţi travestiţi, care trag cu urechea. Aş fi vrut să ştiu, să-i întreb pe cei veniţi, ce se mai întîmplă afară. Rămăsei la locul meu. Bătrînul cu barba încîlcită se lungi la picioarele mele. După ce mă privi și mă măsură, se gîndi ce se gîndi, apoi mă întrebă : — In tramvai ? Nu înțeleg ce vrea să spună. — Sau la cinema ? Acum înțeleg abia, că mă întreabă unde am fost arestat. — La grevă ! La Atelierele Griviţa. — Păi, ce puteai să iei de la ăia ?, şi începu să rîdă. Ridic din umeri. Mă crede hoţ de buzunare. II las să creadă. Pînă seara şi în cursul nopţii au mai adus vreo 30—40 de muncitori. Apoi nişte borfaşi. Apoi nişte beţivani scandalagii care se bătuseră. Cînd nu mai putui sta rezemat de zid, cu toată sila, mă întinsei lîngă bătrînul fără căpătîi. îmi trecuse os prin os. Picioarele îmi tremurau. Tot timpul cît sforăise, se scărpinase pe spinare şi pe la subţiori. Era plin de păduchi. Cînd m-am trezit, trierea începuse de mult. Bor­faşii şi derbedeii fuseseră scoşi. Bătrînul lipsea. Lipsea şi galoşul pe care îl mai avusesem. Şi cei cîţiva gologani din buzunare. Acum odaia era înţe­sată numai cu muncitori. Erau de prin toate fabri­cile şi uzinele. Poliţia, agenţii secreţi şi acoperiţi, spionii, turnătorii, chestorii, comisarii, subcomisarii, jandarmii nu stătuseră degeaba. Curînd îşi făcu din nou apariția comisarul, cît un urs, fără veston, negricios, păros, cu mînecile sufle­cate. Cei doi sergenți rămaseră în uşă. După ce se propti solid pe picioare, cu mîinile în şolduri, roti ochii căutînd provocător parcă pe unul anume. îmi era tare foame și îmi luai inima în dinți : — Domnule comisar, eu nu ştiu de ce am fost arestat... Să vedeţi, tocmai treceam... — Aşa ?! Ia să vedem ce e cu dumnealui, zise el binevoitor. Poftim încoace ! Pe coridorul subsolului văzusem multe camere. Socotisem că sunt birouri. Mă înşelasem. — Și, zici că nu ştii de ce ai fost arestat ?! — Da, domnule comisar, nu știu. Să vedeți, eu tocmai treceam... — Tocmai treceai... — Da. Tocmai treceam, cînd... Cînd mă pomenii cu două palme zdravene cît niște lopeți, de-mi scăpărară ochii și cu cizma mă lovi de două ori. O dată în genunchi, a doua în coapsa stingă. Nu voise namila să lovească acolo, dar ar­sura din genunchi mă sucise într-o parte. Lovitura a doua mă trînti pe ciment. — Cristosu mă-ti ! Nu ştii, ai ? Nu ştii ! ! Te fac eu să spui singur! Grevă-ţi trebuie ? Bolşevicule Comunistule !! Aşteaptă să-ţi vie rindul. Luaţi-l de aici... Ce dracu să baţi la ţîrul ăsta?! Cei doi sergenţi mă smuciră de subţiori şi tîrîş mă trecură coridorul pînă în camera din care ieşi­sem. îmi dădură drumul. Căzui pe ciment. îmi era ruşine şi necaz. Obrajii ardeau. Loviturile de cizmă dureau. Mă durea însă că nu fusesem mai rezistent, mai tare. Cu mîna îmi ștersei firul de sînge, care curgea din gură. — De ce te-a bătut Chiroiu ? Ai furat ? — Nu ! Am fost la grevă... și mă podidiră lacri­mile de necaz că sînt atît de slăbănog. In dimineața zilei următoare, un sergent intră în cameră. — Hai și dumneata, domnișorule. Ai avut destul timp să te gîndeşti. Un tremur mă cuprinse. Mă ridicai cum putui. Lihnit de foame, picioarele abia mă ţineau. In camera de pe partea cealaltă a cori­dorului, la o masă pe care erau hîrtii şi o călimară cu cerneală violetă, grav şi solemn sta Tilică Bon­­ciu, fostul meu coleg de liceu, acum comisar, şi că­ruia toţi îi ziceam „tontu“, împrejurul lui trei gea­laţi încălziţi, cu mînecile suflecate şi cu vine de bou în mîini. Tilică nu putuse niciodată­­ să ţină minte că în limba germană „erinnern“ Înseamnă „a aminti“, „erinnern sich" — „a-şi aduce aminte" şî „erinne­rungsweise“ — „ca amintire“. Profesorul, exasperat, zisese într-o zi : — Cum, măi Tilică, tu, băiat deştept, să nu ţii minte atîta lucru, înţeleg un tont, dar tu ?! Şi „tontu“ i-a rămas porecla. L-am găsit repe­tent, l-am lăsat repetent. Ii crescuse tuleiele. Altfel, băiat muncitor. Acum eram în fața lui. Ce figură va face cînd va ridica ochii din hîrtii ? Cum se va purta ? îşi va mai „aminti“ oare ? — Ce e cu tine, Ştefăniţă ? — Pacoste, Tilică ! Sînt la litere. Studiez şi eu cum pot. Stau într-o magherniţă pe la Podul Grand... — Am înţeles ! Am prins-o din aer! — ...şi, în ziua grevei, treceam, adică am căscat şi eu gura ca atîţia şi s-au găsit patru deştepţi, care m-au ridicat de pe stradă. Ce vină am eu ? Ce mă amestecă pe mine în chestia asta ?! — Te cred, Ştefăniţă. Tu eşti băiat serios. Nu te bagi tu cu derbedeii, cu nişte grevişti, cu bolşevicii... Tu ai scopuri înalte. Scuză şi tu. A fost o confuzie, înţelegi. Noi, care suntem­ puşi aici să apărăm viaţa şi avutul cetăţenilor, nu putem cunoaşte pe toată lumea. Eu însă, care te cunosc, sunt convins de nevi­novăţia ta. Comisarul, care te-a anchetat înaintea mea, n-avea de unde să te ştie. Scuză şi tu. Cu greviştii, cu comuniştii, nu ne putem purta cu mă­nuşi. Ăştia tulbură ordinea socială, dom’le ! Tu ştii ce-i aia ? Gealaţii, auzindu-i, îndulciră rînjetele. Cei care, la cel mai mic semn, ar fi fost în stare să mă dez­noade cu vinele de bou, zîmbeau. — Să-ţi facem formele de punere în libertate. O foaie fu repede completată, semnată, ștampilată, întinsei mîna, dar nu observă. — Dar ia loc pe scaun, să-ți spun una bună. Acum vreo 4—5 luni, cine crezi că vine la mine la Comi­sariat ? — Nu știu. Nu-mi vine în gînd. Sînt obosit...­­Cum aș vrea să scap mai repede de aici.) — Nea „Aviţvaidrai“ ! Ii dispăruse, noaptea, nişte curcani. Bun ! Mă deplasez la faţa locului. Observ topografia. Aici — zic — nu e om străin de casă. Ochiul meu nu se înşeală ! Am un ochi, Ştefăniţă, mai ceva decit al lui Scherlok Holmes ! Servitoarea e complice. Hoţul e concubinul ei. Sigur are ante­cedente penale! Interesant, nu ? O iau de-o parte. Mă uit la ea înfipt, înţelegi, cum ştiu eu, şi ea recu­noaşte pe loc. Aduce curcanii, nea Aviţvaidrai ră­­mîne trăsnit, face ochii patraţi, se bîlbîie. Auzi mă, nea Aviţvaidrai se bîlbîie ! Asta în doi timpi şi trei mişcări ! — Ce vorbeşti, Tilică ? — Daaa ! La despărţire îmi mulţumeşte, mă feli­cită şi-i spun: Domnule profesor, să nu vă închi­puiţi că, deşi au trecut cîţiva ani, am uitat că „erin­­derung“ înseamnă „a-şi aduce aminte“ ! Zîmbesc. Bietul Tilică ! Afară, lumina e puternică, aerul curat. Respir adînc. Unde-o fi Anghel? Abia aştept să ajung acasă. Nea Ionică trebuie să ştie tot despre băieţi. Fac rost de apă caldă, mă spăl, mă schimb, scap de păduchi. Dacă secătura bătrînă nu-mi fura bănuţii pe care îi mai aveam, mă duceam acum cu tram­vaiul. Şi cum mă doare genunchiul unde m-a lovit. Scuză... Auzi, scuză... In curte, cînd trec prin faţa camerei, Maria Baltă îmi bate în geam. Intru. In cameră e frig. Locul unde ţin lemnele e gol. Copilul mai mărişor scîn­­ceşte. Celălalt îşi suge degetul. Maria lăcrimează. — Ştii că Anghel e arestat? Cum a încetat greva, cum l-au arestat. De atunci nu mai știu nimic. Am rămas cu copiii, fără bani. Dacă nu murea nea Io­nică, poate că îmi mai rămîneam. Deodată, capul începe să-mi vîjîie, casa să se învîrtească. — Anghel, arestat! Nea Ionică, mort !... Maria mă privește, mută. Parcă acum abia îşi dă seama de toată catastrofa. — Anghel, arestat zici?... Nea Ionică a murit?... Maria izbucneşte în plîns. La uşa magherniţă luî nea Ionică, lacătul descuiat atîrnă de belciug, împing uşa. Vîntul a băgat ză­padă pînă la pat. Plapuma şi ţotul păstrează forma lui puţină. Pe banc, cele cîteva scule, cutia cu cui­­şoare de lemn, cîteva cioburi de geam pentru ras rama. Ciocanul cu coada în aer pare că a fost lăsat adineauri din mină. Vorbeşte aşa cum mănuşile scoase şi lăsate exprimă ceva în continuare. Dacă le priveşti bine, vorbesc. Ciocanul însă minte. Cio­canul se înşeală. Speranţa într-o rezolvare dreaptă şi corectă, într-o viaţă mai bună, s-a spulberat. Avîntul s-a frînt. Sîntem învinşi. Acum sintem­ nişte învinşi. — Atunci Anghel, Fane, Ion şi ceilalţi nu erau încă arestaţi. L-am înmormîntat cum am putut. — Dar cum a murit ? De ce a murit ? Nu înțeleg ! — Păi, cum să moară ?! Cînd a fost greva, dacă a văzut că e amiază și nu vine nimeni, s-a ridicat cum a putut și a plecat. Vrea să vadă cu ochii lui ce se întîmplă acolo. îl știi cît era de inimos ! Cum a ajuns pînă acolo, nu pricep. La Ateliere, jandar­mii căutau să împrăştie lumea, în învălmăşeală ori i-a venit rău, ori l-au trîntit, nu ştiu. L-au ridicat nişte vecini şi l-au adus acasă. Aici, noi, femeile, l-am mai frecat cu oţet, i-am mai pus o sticlă cu apă caldă şi s-a liniştit. Pe seară a venit şi Anghel şi Vasile şi Fane şi Ion şi toţi erau veseli şi adu­seseră chiar o sticlă cu ţuică să cinstească cu moşii de bucurie că reuşise greva. I-au spus, i-au povestit tot, cum a mers şi cum a fost şi tare s-a mai bucu­rat. Deodată se opreşte şi zice: Ştefăniţă unde-i ? Anghel i-a spus că te-a trimis de dimineaţă nu ştiu unde şi că nu te-ai întors. Stă el şi ascultă, se gîn­­deşte şi zice : Nu-i bine! Că n-a venit încă, nu-i bine ! Aveţi grijă de-l căutaţi. Să ştiţi că băiatului i s-a întîmplat ceva ! Mai tîrziu, tot vorbind, deo­dată se face palid. Băieţii îl întreabă : Nu te simţi bine, nea Ionică ? El tace. Apoi cînd i-a venit bine, zice rar: Mă simt bine, băieţi. Pentru ce am trăit şi ce am vrut să văd, am văzut. Mă simt însă obosit. Anghele, caută tu sub saltea, colea, e o carte. Scoa­te-o ! A luat-o în mină, a răsfoit cîteva file. A închis-o. A mîngîiat-o. E pe nemţeşte. Aş lua-o cu mine, dar nu-mi mai trebuie. Face mai multă treabă dacă rămîne. Voi n-aveţi cum o ceti. Mai bine daţi-i-o lui Ştefăniţă, de la mine. Sînt obosit. Eu, vă las... Şi gîtul s-a înmuiat şi s-a lăsat pe mîna lui Anghel. A închis ochii, zîmbind. A murit fericit, săracul! Maria a pus o crăticioară cu varză la încălzit. Mi­rosul ei mă gidilă, de-mi lasă gura apă. Copilul cel mare plînge. Ii e foame. — Cînd i-a arestat, Vasile era dus la țară. Cînd a venit și a aflat, nu s-a mai dus la lucru. A fugit de-acasă și stă ascuns la tușă-sa, pe Filantropia. Mi-a trimis vorbă să te duci la el. — Eu plec. — Stai şi mănîncă puţin. Ţi-o fi foame. — Mă duc la Vasile, e tîrziu şi merg greu. Genunchiul s-a umflat şi doare mai rău. Zăpada a găsit găurile şi a intrat în pantofi. Pe ziduri, rămă­şiţe din afişele lipite cu Anghel. Poliţia le-a smuls. Crîmpeie tot au mai rămas. Aici stă tuşa lui Vasile. Bătrîna, după ce poto­lește cîinele, mă bagă în casă. Vasile e îngrijorat de soarta celorlalţi. îi povestesc tot ce am văzut. Ascultă cu fălcile strînse. — Vreau să știu ce ai aflat despre Anghel, despre ceilalţi, zic. Maria mă așteaptă cu veşti. — Ii spui că nu m-ai găsit, sau mai bine îi spui că m-ai găsit, dar altceva nimic. E rău. E rău de toţi. Bătaie şi schingiuială. De Anghel care a fost şi delegat e şi mai rău. Acum e la Siguranţă. L-au bătut de nu mai seamănă a om. Ce să-ţi spun şi cum să-ţi spun. Unul care a fost cu el spunea, aseară: N-am crezut niciodată că omul ăsta are atîta putere de rezistenţă. Nici bătaia pe spinare cu vîna de bou, nici agăţatul în cui, nici vergile la tălpi, nici ouăle fierbinţi la subţiori, nu l-au făcut să spună ceva. L-au înţepat sub unghii. Nimic. Asta-i Anghel! Dau să plec. Vasile îmi spune: Eşti frînt. Stai astă seară aici, te speli, mănînci ce s-o găsi şi te odihneşti. Pînă atunci... (scoate de după sobă un pa­chet) o carte de la nea Ionică. Desfac hîrtia. Cartea e veche. Colţurile coperţilor roase. Foile galbene au multe sublinieri. Fel de fel de sublinieri, cu fel de fel de creioane. Poate de fiecare dată cînd a fost citită. Nu e o carte citită. E o carte studiată, cu multe, foarte multe însemnări în limba germană. O privesc şi nu-mi vine să cred. Karl Marx: „DER KAPITAL“. Bătrînul cîrpaci să fi ştiut germana aşa de bine? Cine ar fi crezut! O răsfoiesc emoţionat şi nedume­rit. Dau la pagina întîi şi citesc: Dem Genossen Professor Ion Abrudan Der Tag der Rache wird auch für uns kommen *) V. I. LENIN Stuttgart — August 1907 International sozialdemokratisch Kongress — Aşadar, nea Ionică a fost cîndva profesor ! — Nu înţeleg — zise Vasile — cum a fost pro­fesor ? — Da. Am greșit. Nea Ionică a fost totdeauna pro­fesor ! •­ Tovarășului profesor Ion Abrudan, va veni și pentru noi ziua izbînzii. N. BRANA SPRE CĂMINUL CULTURAL România literară 19

Next