România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Memorial de călătorie Cîţiva pictori PORTOCARRERO Pictor, ceramist, grafician, René Portocarrero de Vil­l­ér' este actualmente unul din cei mai mari artişti ai Americii Latine. Pe planul sensibilităţii moderne el potenţează la gradul de valoare existenţială barocul colonial spaniol, așa cum mai-nainte expresionistul Oskar Kokoschka valorificase înnoitor barocul Mit­teleuropa. Barocul colonial, trecut prin filiera opticii sale, înseamnă imensitate, grandoare, tuse largă, pu­ternică, exuberantă, profuziune de ornamentică ve­getală şi astrală, unde elementul uman se pierde ca într-o pădure şi reapare din nou, fulgerînd vibraţii continue, radiante, însoţite de un sentiment panic al existenţei, în ipostaza celor mai frenetice dezlănţuiri. Va rămîne ca unul din marile monumente ale tim­purilor noastre uriaşul perete de la Palatul Preziden­ţial, cîmp acoperit cu o compoziţie în plăci ceramice. Întregul ansamblu apare inundat pînă la refuz de gi­gantice fiori stilizate, situate în diferite perspective de adîncime pînă se pierd în infinit, legîndu-se, între ele prin nenumărate chipuri omeneşti, ca nişte duhuri antropomorfe ale torentului vegetal. Iată şi cele şase panouri alăturate, tot din ceramică, de la Hotelul Ha­bana Libre, unde se alternează pe fonduri de dife­rite culori motivul vegetal cu cel uman, reduse, însă, la identitate prin acelaşi ax vertical de lujer şi de trup. Ele se văd cotropite, deopotrivă, de toate ele­mentele cosmice, care se introduc şi se încrustează intr-însele sau plutesc în jurul lor. Totul la Portocarrero este trăit sub specie organică, vie, în continuă creştere. Totul apare eruptiv, abun­dent, revărsat în liane de linii şi culori. Să ne oprim în faţa tabloului care reprezintă catedrala barocă din La Habana. Formele şi contururile capitulează sub o explozie de sclipiri. Este o continuă izbucnire de particule incandescente, vii ca nişte focuri colorate, care îţi iau ochii asemenea frunzişului strălucitor, presărat dens cu flori şi fructe, al unui arbore tro­pical. Am înaintat pînă la izvorul care continuă neînce­tat să sporească această lume a frumuseţii. Am in­trat în casa lui Portocarrero. Artistul ne-a arătat ul­timele sale creaţii, încă necunoscute publicului. Sînt cîteva zeci de guaşe mari, în care s-a prins un gro­tesc jovial asociat cu ţîşnirea vieţii descătuşate. Pri­lejul este dat de vestitul „carnaval“ cubanez, cu ele­mente obscure de folclor negru, cu mişcări de tra­diţii festive, cu acel „diablito“ — trepidantă mască simbolică a vîrtejului popular. Omul robust, vîrstnic, meditativ din faţa mea cuprindea într-însul toată această lume, şi încă alte lumi care se zbat să existe, să iasă la lumină. Fericitule Portocarrero ! AMELIA PELLEZ ! Este decedată de patru ani. Totuşi, pictura ei îşi capătă acum adevărata preţuire şi devine de actua­litate. Influenţată la început de Fernand Léger, cu su­prafeţele şi liniile sale rigide, geometrice, în care se înscriu elemente vii în volute graţioase, Amelia Pe­­llez ajunge la o formulă adine personală, grefată pe un fond mai accentuat iberic. De fapt, pentru a pă­trunde unul din resorturile intuitive ale artei sale, trebuie să străbaţi o stradă veche, îngustă, de oraş cubanez. Casele, în parteruri înalte, au marile lor ferestre, uneori şi uşile, protejate de acele grillos (gratii), care oferă cele mai variate desene în fero­nerie. Primul contact cu şiruri întregi de faţade are loc, astfel, prin perdeluirea unei broderii continue de fier. Intuiţiile senzoriale ale Ameliei Pellez trec toate parcă prin aceste grilles, simplificate, bineînţeles, la schemele lor esenţiale după ce şi-au făcut stagiul în filtrul subiectiv al acestei mari artiste. Aşa înţele­gem cum solicitările retinei sale apar încadrate în chenare sau parcelate de zăbrele negre, amplu pro­nunţate. Prin mijloacele cele mai simple se ajunge, în consecinţă, la efecte cromatice uneori uluitoare. Am putut aprecia, printre altele, un albastru intens, absorbant, alături de negrul gras al desenului de linii, care trezeşte în ansamblu sugestia uneia din acele inefabile înserări de vară tîrzie. Dar Amelia Pellez nu lucrează numai pe asociaţii puternic reliefate cu negru, ci şi pe identităţi cro­matice, aflate la diferite grade de intensitate. Mi-au oprit atenţia trei fructe rotunde verzi, decupate din­­tr-un rotund mai mare, tot verde, care şi el, la rândul său, se înscrie în fundalul de un verde şi mai intens. Mi-am dat seama cum, coborînd pe aceste trepte de verde, intri în lumea de vis a Ameliei Pellez. BENJAMIN DUARTE Iată un om straniu cu ceva hoffmannesc într-însul. Acţiunea sa deschisă, patriotică, devotată regimului, decurge cu o rară discreţie. Parcă s-ar teme să nu fie lăudat sau răsplătit. Ea nu-l împiedică, totodată, de-a se închide în cele mai complexe labirinturi in­terioare, unde îl urmărim şi noi tot mai înlăuntru, pînă în ţesătura cea mai măruntă, aproape atomică, a vreunei obsesii. Ca şi amicul său, poetul Feijoo, el trăieşte retras la Cienfuegos, oraşul cu cel mai lung prado din Cuba. Pe o zi întunecată de ploaie ne-a dus la locuinţa sa ca să ne arate o serie de lucrări inedite. Asemenea unui magician, ştia că ne va revela surprize miraculoase. Nici nu le putem comunica act efectiv, din lipsa unui spaţiu mai extins. Doar în mod sumar menţionăm că unele obsesii nebănuite, ieşite parcă dintr-un univers nefamiliar, fantomic, se află executate figurativ cu o rigoare, cu o răbdare şi cu o minuţie rar întîlnite la un artist modern. Marile imagini în peniţă şi în tintas ne so­licită atît prin intensitatea viziunilor, trecute prin ciudate retorte interioare, cît şi prin originalitatea exe­cuţiei. Modularul apare excepţional, ceea ce face ca raportul dintre linii şi suprafeţe să se relativizeze şi să capete noi dimensiuni, nemaiîntilnite. Conturul nu mai este un rîu pe o hartă, aşa cum ştim noi, adică o linie, ci un rîu adevărat, adică el însuşi o suprafaţă, cu vine fluide de apă, cu ochiuri stagnante, cu locuri seci sau abundente. In schimb, spaţiile pla­nurilor devin conglomerate de linii omogene, alcă­tuite în desene, care umplu acele spaţii indicînd, prin aceasta, atît materia diferenţiată a diferitelor su­prafeţe alăturate, cît şi gradul lor de umbră şi pe­numbră, pînă la cele mai fine nuanţe de valori. Totul se schimbă la Duarte. Pînă şi tradiţionalul motiv cu­banez semisolar capătă la el raze ondulatorii cu fle­xiuni de spirale, învestite în obscure sensuri simbo­lice. Deoarece o discuţie despre Duarte nu poate fi uşor expediată, ne vom rezerva toate completările nece­sare pentru o altă ocazie. FAYAD JAMIS Am intrat cu îneîntare în bizara şi atît­ de primi­toarea vilă, din afara Habanei, pe care o locuieşte acest arab simpatic cu mamă mexicană, poet şi pic­tor totodată. Ca o recomandaţie, deşi mă voi ocupa numai de pictura sa, redau începutul poemului tradus alăturat de prietenul Aurel Covaci : Şi ai dori ca poemul să fie numai­­ umbra liliacului amintirea fîntînii... Aşadar, umbra şi fîntina. Acest om atît de luminos este atras de zona nopţii şi a răcoarei. Din cine ştie ce mediu ancestral de nisipuri orbitoare s-a născut gustul arab pentru senzaţiile compensatorii, pentru negrul nocturn şi pentru verdele refrigerent de pază. De la început, tablourile lui Jamis, concepute în dimensiuni mari, te îneacă în noaptea lor neagră, de catran, care domină întregul spaţiu al unei lucrări. Abia într-un colţ, de cele mai multe ori dreapta sus, răsare o licărire, umplută cu un mic desen compli­cat în linii subţiri, care dă corp şi faţetează orbitor acea deschidere de lumină. Parcă ar fi reflexe de motive tehnice moderne, sublimate, însă, în arabescuri sclipitoare ca nişte giuvaeruri. De aici se desprind un fel de limbi care tatonează, în diagonală, întunericul, nuanţîndu-se de la fumuriul­ albăstrui şi de la un cafeniu de Zurbaran pînă la portocaliu. Nu lipseşte, desigur, nici verdele pe negru. Fayad Jamis este un incontestabil şi autentic liric al culorilor. SANDU DARIE Despre compatriotul nostru Sandu Darie, aflat de trei decenii în Cuba, şi despre pictura sa cinetică vom vorbi mai pe larg cu alt prilej. Menţionăm acum numai demonstraţia pe care ne-a făcut-o la el acasă cu un aparat luminat pe întuneric, în care diferite mişcări ale culorilor combinate de artist, şi însoţite de o muzică indiană, se desfăşurau în cele mai ar­monioase dansuri cromatice. Spirit sensibil şi ima­ginativ, Sandu Darie este plin de idei ingenioase. Printre proiectele sale ipotetice ar fi şi acela ca, prin concursul mai multor artişti români, să organizeze şi la noi în ţară, bunăoară la lacul Bicaz, jocuri cro­matice nocturne pe obiecte şi decoruri plutitoare. Vom mai reveni. Regretăm că nu putem vorbi şi despre alţi artişti, pictori, gravori, sculptori, care mi s-au părut remar­ CE E NOU IN cabili, dar din ale căror opere am văzut prea puţin, Carmelo Gonzalez, Juan Sánchez, Pablo Toscano, Pedro de Orua, Salvador Corralge, Eduardo A­bel­a, Jose Fowler şi alţi cîţiva, transfigurase într-un microcosmic sistem planetar, ba­zat, aş spune, pe pectocentrism. Nucleul sau centrul solar al acestor mişcări ameţitoare era bustul, în jurul căruia participau la ritmul său aproape neomenesc sateliţii, capul, braţele, pîntecele, coapsele. Mi s-a dat o sugestie vie a vitezelor macrocosmice și a armoni­ilor pitagoreice care rezultă dintr-însele. RENE PORTOC­ARRERO DESEN 20 România literară Spectacole In La Habana s-a bucurat recent de succes pre­zentarea unei piese clasice în regie arhimodernă. Este vorba de comedia Entre bobos anda el juego (între nerozi are loc jocul) a lui De­ Rojas Zorilla, drama­turg spaniol din „secolul de aur“. Costumele schiţea­ză numai uşor stilul epocii, schimbîndu-se treptat cu elemente de costume contemporane. Aceeaşi observa­ţie şi cu baletele însoţitoare, în care, pe rînd, infan­tele barocului şi gitanele folclorice se metamorfozează subit pe scenă in apariţii moderne. Decorurile stabile se reduc la fundaluri simplificate, în faţa cărora evo­luează elementele mobile, îndeosebi vehicule groteşti, de carnaval, care se adaugă la comicul personajelor şi al acţiunii. Deosebit de ingenioasă mi s-a părut în sce­nele finale apariţia unor mari corturi mobile, închise din toate părţile, de unde izbucneau, ca diavolul-sur­­priză din cutia cu resort, diferitele personaje numai cînd aveau să-şi spună vioaiele lor replici. Dicţiunea actorilor, pateticul lor comic, vivacitatea, temperamen­tul au reuşit să creeze o atmosferă de veselie sănă­toasă. Pretutindeni, la teatrele de estradă şi la televiziune, se reprezintă jocurile folclorice cubaneze, care sunt de o bogăţie neîntrecută. Am avut prilejul să văd un ase­menea spectacol la Varadero, lingă Matanzas. Mi-a atras atenţia îndeosebi o dansatoare de culoare, care a executat un dans ritual negru. Mișcări vertiginoase, de uragan, într-un ritm impecabil. întregul corp se DOARTE DESEN ÎN PENIȚA Parcul de cultură V. I. Lenin Se lucrează cu febrilitate pe şantierul imensului Parc de Cultură de la Paso Seco, de lingă Capitală. Acest loc pustiu, uscat, se află într-o fază înaintată a schimbării sale în paradis, deoarece a şi fost trans­plantată o bună parte din sutele de palmieri şi din celelalte plante care îl vor împodobi. Am stat de vorbă şi am primit unele amabile explicaţii de la tînăra ar­hitectă Thelma Ascanio, care, împreună cu soţul său, arhitectul Donino Quintana, construieşte edificiile par­cului într-un original stil modern. Dintre acestea pro­­eminează aşa numitul Caracol (Melcul), care, după cum îl arată şi numele, este o galerie întortocheată la nesfîrşit, adăpostind un acvarium, în vitrinele căruia se văd cele mai rare şi mai frumoase specii de peşti oceanici. Mai tîrziu, trecînd peste Paso Seco, am putut admira şi din avion perfecta spirală, cu multe încolă­ciri, a Caracalului. O altă atracţie culminantă a Parcului este impo­zantul amfiteatru clasic, tăiat în stîncă, operă încă nefinisată, datorită arhitecţilor Ugo de Acosta şi Mer­­cerita Alvarez. In faţa sa, uriaşul platou prelung, re­zervat spectacolului, va fi transformat într-un lac, pe a cărui apă se va monta podiumul scenei. Pictorul Sandu Darie a dispus, pe doi stîlpi laterali, instalarea a 48 de reflectoare, de unde va îmbina jocuri mobile de culori, în variaţii nesfîrşite, care să cadă asupra scenei şi a apei. Avem cu anticipaţie intuiția unor viziuni feerice. Casa de las Americas în La Habana, în faţa unuia din cheiurile dinspre Atlantic, se înalţă un edificiu mai curios decit altele. Apare îngust, lung şi înalt, cu un fel de turn ca de vechi palat comunal. Aci este unul din marile centre spirituale ale Americii Latine, este Casa de las Americas

Next