România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

CE E NOU ÎN CULTURA CUBANEZĂ Secvențe grafice cubaneze Hugo Chinea. Sabino îi dusei pe amîndoi acolo unde Agabama se gîtu­­ieşte într-o cotitură îngustă şi unde tufele de pe mal sînt înflorite şi roiesc de albine. — Oprîţi-vă ! — le-am strigat. Se opriră aruncînd priviri în toate părţile, speriaţi, gîndindu-se la mi­liţie. Mi se păru că-i văd mititei de tot, ca şi cum eu aş fi crescut așa, brusc, preschimbîndu-mă într-un uriaș. Dar nu, numai Pepe dădea semne de laşitate, căci Cholo se lăsă pe vine ca să-și umple plosca și nu mă luă în seamă cînd le spusei : — Am să vă omor ! Pepe însă, da, mă crezu, mă privea în ochi cău­­tînd în ei ceva, niciodată nu m am putut închipui ce anume şi, încetişor, ca să nu-i ghicesc mişcările, îşi îndreptă ţeava puştii spre mine. Şi atunci îl auzii pe Cholo : — O face aşa, de garagaţă, Pepe... Dar Pepe ştia că nu, căci continua să mă privească un ochi şi descoperi ceva în ei, deoarece continuă să-și mişte puşca, ațintind-o spre pieptul meu. Atunci apusai pe trăgaci și din pîntecele lui se inelă un no­­ruleț de fum, ca de ţigară. Căzu pe burtă, vrînd să-și astupe gaura cu pămînt. între timp Cholo sărise asu­pra mea, făcînd să-mi cadă arma din mină. Ne încleştarăm, lovindu-ne amîndoi cu sete pînă cînd braţele ni se sleiră de puteri şi trupurile ni se muia­­ră. Ni se gîtuise răsuflarea. Aşa încleştaţi ne rosto­golirăm pînă la rîu şi-i înfundai capul sub valuri. Simţii cum soarbe înghiţituri lungi de apă. Cînd se linişti, cu tot rîul în el, se arătară miliţienii. Să tot fi fost doisprezece. Urmau şi ei cursul rîului. Ţîş­­nii din loc înnebunit, făcînd salturi mari şi alergînd un zig-zag ca să nu mă nimerească vreun glonte. Miliţienii trăgeau şi se ţineau pe urmele mele. Dar ajunsei la munte şi începui să-l urc pieptiş, dînd la o parte lianele şi lovindu-mă de trunchiurile pinilor. Mă bucurai că miliţienii îşi făcuseră cu adevărat apariţia, căci, astfel, nu mai trebui să-i dau prea multe explicaţii lui Rojas. Rojas auzise prea bine ţiuiturile gloanţelor, îmi cruţasem şi grămada de gloanţe pe care mă gîndisem s-o trag ca să mă audă Rojas, așa cum făcusem cînd cu Rube... — Și Cholo ? Și Pepe ? — mă întrebă Rojas. — N-ai auzit împuşcăturile ? I-au curăţat, — i-am răspuns. — Eşti un ticălos ! — îmi strigă el. Data trecută Rube, iar acum Cholo și Pepe ! — I-au omorît jos, la rîu, — precizai. — Eşti un vierme, Sabino ! Ridică mîna să mă lovească. Avea crampe și zicea că trebuie s-o luăm din loc. — S-o ștergem, repede ! îmi strînsei lucrurile și mă așezai la coada rîndu­­lui. Asaltarăm iarăși muntele, aproape alergînd, potic­­nindu-ne de rădăcini și căzînd. Rojas se purta bă­nuitor cu mine. Citii asta în ochii lui cînd îmi po­runci să trec în mijlocul rîndului. Se tot întorcea și mă ţintuia cu ochii lui reci. Mă făceam ca nu-1 iau în seamă, că mă uit după gîştele ce alergau și se ascundeau în vîrfurile arbuştilor cînd ne zăreau. Lui Rube, da, îi spusesem totul dinainte, îmi dă­duse timp să i-o spun. La început, însă, nu mă cre­zuse de loc ; trăgea după el porcul pe care-1 furasem. — O să te omor, Rube, — îi spusesem. — Du-te dracului, Sabino ! Hai, trage și tu de frîn­­ghie — și se aplecase să-i prindă picioarele și să i le lege. Repetasem : — Te omor, Rube ! Ridică-te, că te omor Se ridicase și mă ascultase pînă ce încetase să mai audă. îmi spunea că nu, că el nu fusese acolo. Dar eu știam că minte. îl lăsasem zgîriind pămîntul cu mîinile, sîngerînd din ochiul roșu pe care i-1 făcusem între cei doi ochi negri ai lui. De cînd mă unisem cu grupul eram mereu pe drumuri, necontenit hăr­ţuiţi de miliţie. Acum se isprăvise cu alergăturile prin munţi. Tocmai făceam un popas, cînd auzirăm o voce stri­­gînd : — Predaţi-vă, sînteţi încercuiţi ! Rojas înjură şi începu să se strecoare printre trun­chiuri, pînă dădu de un cedru gros şi rămase liniştit la adăpostul lui. Norii se strîngeau ghem, ca niște saci negri. Ne pomenirăm cu o răpăială de gloanţe din toate părțile. Ne mai strigară o dată : — Predați-vă ! Dar Rojas nu voia să se predea — iar eu cu atît mai puţin. Mai aveam încă treabă. Galin și Mongo, lipiţi de trunchiuri, îi spuneau lui Rojas că nu mai rămîn, că împreună nu aveau nici o şansă de scăpare. — Trebuie să ne despărțim ! — îi ziseră, dar el răspunse că nu — și, eu mă bucuram. Gloanţele zbu­rau pe deasupra capetelor noastre. Braulio scoase un urlet și se prăbuşi la pămînt. Capul i se zvîrcoli prin­tre frunzele putrede, mînjindu-le de sînge. Galin și Mongo se îndepărtară, tîrîndu-se pe burtă, sub ploaia de gloanțe. Rojas nici nu încercă să-i oprească. Ră­­măserăm singuri. Norii negri fură despicați de un tunet și ploaia începu să cadă peste cadavrul lui Braulio, ridicîn­­du-i sîngele de parcă fierbea. Rojas îşi deschidea şi-şi închidea ochii, căutînd să-şi şteargă şiroaiele de apă de pe faţă. Trebuie că arătam grozav de urîţit, căci Rojas îşi holba ochii şi-şi căsca gura din ce în ce mai tare, în vreme ce mă apropiam cu ochii ţintuiţi într-ai lui. — Dar ce-i cu tine, Sabino ? — mă întrebă. Ţi-ai ieşit din minţi ? Sabino, mă, puţă, mă ! iar eu mă apropiam cu ţeava puştii aţintită spre pîntecele lui. — Sabino, mă, zău că ţi-ai ieşit din minţi ! Ce mă-ta, mă, Sabino ! Ţeava puştii se înfipse în masa moale a pîntecelui lui. Ii spusei : — Duminică, Rojas, duminică ! Tremura. L-ai omo­rît pe bătrînul meu, n-a vrut să vă ajute și l-ai omo­rît. Ca să nu pălăvrăgească — ziceai... Şi Rojas : — Nu, Sabine, nu... Şi eu : — Aţi batjocorit-o pe soră-mea, tu şi oamenii tăi. Şi el: — Nu, nu, nu !... Apusai pe trăgaci. Trăsnetul din nori se confundă cu împuşcătura mea. I se muiară picioarele şi căzu pe pămîntul mustind de umezeală. Răsunară iar cîteva împuşcături şi auzii glasurile gîtuite ale lui Mongo şi Galin : nu izbutiseră să stră­pungă încercuirea ; îi zării, pe cînd eram dus de miliţieni. Aveau ochii larg deschişi şi apa bolborosea în ei, dar nici unul nu clipea şi nu se mişca. Erau doi Socialismul să fie construit in luptă. V. MAIAKOVSKI Se mişcă — şi soarele le arde spinările, ceafa, mîi­nile. Cu puştile la piept. Trupurile încordate, arcuite, ochii aţintiţi spre vîrfurile tufişurilor. Se opresc. Iată trunchiurile întunecate în umbra frunzarelor. Doar rafale de vînt care apleacă bălăriile. Un ţiuit şi se trîntesc la pămînt. — Auziţi, băieţi ? Toţi îşi ciulesc urechile spre zgomotul adus de vînt. Buzele deschise, strînse într-o strîmbătură. Mîinile dor, încleştate pe arme. — Ei sínt, fi­re-ar... şi cuvintele lovesc timpanele, rămînind apoi suspendate ca un ecou. — Ei sínt, locotenente ! — şi chipul locotenentului se întoarce ; ochi tulburi. Toţi se întorc spre el, fi­guri prelungi, lătăreţe, groase, teşite. Ochi cenuşii, verzi, spălăciţi, negri. — Ei ! — exclamă glasurile, amestecîndu-se. — Şi-s singuri — zice unul, uitîndu-se în ochii ce­lorlalţi. Contra patru — şi-şi muşcă buzele. Toţi ochii se agaţă de locotenent, neliniştiţi. Soarele bate pieziş,­­intuind de pămînt umbrele prelungi ale trupurilor. Frunzele strivite sub paşii grei. Frunzele învîrtin­­du-se în jur, proiectate de gloanţe. — După trunchiuri, Manuel, adăposteşte-te ! Se smulg din loc fără să-şi ridice capetele pline de ţiuituri. Gloanţele muşcă trunchiurile, aruncând aş­chii în toate părţile. — Miliţieni comunişti ! Vă facem una cu pămîn­tul ! Glasul îşi taie cale printre detunături, detunături prelungi, scurte, seci, zguduind arborii din jur. — Ne curăţă, Eduardo, — zice Manuel — şi cu­vintele îi sînt tremurătoare, gîtuite. Trebuie să ple­căm de aici. — Trage, Manuel, trage ! — strigă Eduardo apă­­sînd pe trăgăci. Rafala fringe ramurile joase. — Tra­ge, loază ! — strigă din nou Eduardo, şi se întoarce să-l vadă pe Manuel cu faţa pămîntie, coperită de broboane de sudoare, clipind mereu din ochi. Trage, laşule, trage ! — strigă el iar, şi ţinteşte jos, acolo unde văzuse o siluetă strecurîndu-se printre copaci. — Nu pot, Eduardo, nu pot ! Glasul i se fringe în gîtlej. Nu se clintesc. Așchiile, asemenea unor scîn­­tei, se desprind din trunchiurile groase. — Ești un cacă-frică, Manuel ! — Nu ! Da, sînt un cacă-frică. Nu pot, Eduardo, trupul nu mă ascultă. Mi-e rău. Mă doare burta. Ți-am spus-o, singuri nu trebuia să venim. Ne dau gata. Mă curăță. Oh, m-au atins ! Nu, e o aşchie. îmi arde gît­­lejul. Trunchiul ăsta nu-i prea de doamne-ajută. Un glonte, să nu mă nimerească vreun glonte ! Ce mai ţiuie ! — Trage, fricosule ! — urlă Eduardo şi zăreşte tru­purile miliţienilor strecurîndu-se printre copaci, tră­­gînd din mers. Unul se îndepărtează, căutînd o po­ziţie mai bună. Eduardo trage şi miliţianul se fringe în două, căzînd în genunchi. Mai trage o dată şi mi­liţianul se prăbuşeşte. — Pui de căţea ! Cuvintele ajung la ei lovindu-se de trunchiuri, rostogolindu-se ca o minge uriaşă. — Ba voi sînteţi fii de căţea — Eduardo, ticălosule, nu mă zgîlţîi ! Vreau, vreau să trag, dar nu pot. Nu ştiu de ce, dar nu pot. Vreau să mă duc de aici, asta vreau. Nu, nu scot capul ! Drace, de ce-am venit ! Ți-am spus-o, singuri ne curăţă. O furnică, ticălosule, aş vrea să fiu o furnică. Nu mă dezlipesc de trunchiul ăsta. Mamă, ticălosule ! Aşteaptă, ai să vezi că trag. Eduardo !... Of, mamă, mamă !... — ...Eduardo, să nu cazi, să nu cazi ! — strigă el și se uită îngrozit la omul ce se loveşte de trunchi, la dîra roşie ce se lipeşte de scoarţă şi coboară o dată cu spinarea lui. Frunzele, galbene, verzi, ruginii, se rotesc purtate de un vîrtej de vînt. — Iute, iute !­­ Vin, pătrunzînd printre bălării, plini de zgîrieturi. Gîfîie. Cad. Se ridică. Aleargă. Aerul fierbinte dila­tează plămînii. Se mai aud împuşcături , speranţă. Picioarele capătă aripi, sar peste hîrtoape, dar, rup lianele, se împiedică şi se poticnesc o dată cu trupul. Ah, de s-ar mai auzi împuşcături ! Aşa ! Să nu în­ceteze. Nu se mai aud ! Reîncep ! — E din vina mea, — zice — şi glasul îi sună străin. Dă fuga spre omul aşezat lîngă trunchi, cu capul în piept , şi gloanţele îi caută chipul ! — L-au omorît ! — strigă, îi sprijină o clipă capul în m­îini. Ochii se împăienjenesc. AU glonte izbeşte în trupul nemişcat şi el o ia la goană înnebunit, cu ochii ieşiţi din orbite şi un sughiţ îi sfîşie pieptul. Se îndepăr­tează. Umbrele se ţin pe urmele lui, în zig-zag, tră­­gînd mereu. La stînga lui se iveşte un cap. Trage şi capul tremură, scoate ur­ urlet înăbuşit şi se prăbu­şeşte o dată cu un trup scund şi gros. — L-am nimerit, ticălosul ! Nu ştiu cum, dar l-am nimerit. Cade ! Urlă ! Aşa, zvîrcoleşte-te ! Da, Eduardo, unul. I-am lăsat să te omoare. Sînt un laş. Ceilalţi, Eduardo, ceilalţi ! Acuma mă duc după ceilalţi Mai rămîn ăştia... ■ O izbitură îl face să se oprească între doi Clopaci. Se întoarce­ mai­ multe lovituri scurte în piept, are fierbinţi pătrunându-i în carne. Picioarele i se în­moaie. Mai face cîţiva paşi. Se prăbuşeşte, zgîriind cu unghiile scoarţa copacului lîngă care căzuse. Tă­cere. Focul din piept şi din spinare. Muşchii care nu-i mai dau ascultare. Cineva strigă : —■ Staţi ! Rafale. Urlete de durere, paşi grei apropiindu-se, glasuri vor­bind alături de el, îl cheamă pe nume : Manuel ! Nu poate răspunde şi nici deschide ochii. în urechi gla­surile lor îi răsună din ce în ce mai îndepărtate. — ...Aveai doi fraţi viteji, locotenente. în româneşte de Aurel COVACI 22 România literară

Next