România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

„Love story“ sau spiritul literaturii mediocre Răsunetul mondial al acestei cărţi m-a intrigat şi m-a neliniştit in acelaşi timp, făcîndu-mă la început să mă gîndesc dacă nu e cumva vorba mai degrabă de o anumită criză a cititorului şi nu a prozei — cum s-a spus adeseori, trăgîndu-se după părerea mea false semnale de alarmă — de vreme ce el, cititorul, e gata să accepte, şi nu numai să accepte, dar chiar să ofere „nota maximă“ unei cărţi atît de insipide. E adevărat însă că rar mi-a fost dat să citesc o carte în care ducerea în eroare a cititorului — întotdeauna de bună credinţă — să se facă atît de agresiv, cu atîta abilitate şi în afara oricăror menajamente. Am înţeles atunci că nu de o criză e vorba, cel puţin în cazul de faţă, ci de o mistificare elaborată cu mult sînge rece şi cu luciditate de către bravul profesor de „limbi moar­te“. Capcanele care i se întind cititorului cu o in­discutabilă inteligenţă, încît poţi să te laşi „prins“ la o primă lectură, sînt tocmai „locurile comune“ — cu greu găseşti într-o altă carte o colecţie atît de completă — în faţa cărora autorul nu e, însă, nici o clipă ingenuu, ceea ce i-ar fi fost poate de prost augur, deoarece le-ar fi făcut evidente, ci abil şi detaşat. Ai impresia că Segal îşi scrie cartea în permanenţă cu un zîmbet ironic în colţul gurii şi, dacă această carte mi-e profund antipatică, e în primul rînd din cauza acestui zîmbet adresat unui cititor de la care, în definitiv, şi-au primit nemu­rirea „cărţi“ care se cheamă Odiseea, dacă vreţi, sau Război şi pace! Iată o carte „de dragoste“ care suferă în primul rînd de frigiditate sentimentală, aşa că argumentul că romanul şi-ar datora succe­sul în primul rînd datorită faptului că „printre atîtea cărţi sofisticate, în sfîrşit se vorbeşte simplu despre dragoste, cade de la sine. S-au scris în acest secol cărţi simple şi într-adevăr emoţionante despre dragoste — sufletul mi se umple de parfu­mul sălbatic al unor povestiri ale lui V. Voiculescu sau Zaharia Stancu — s-au scris şi melodrame pli­ne de simţire : un foarte frumos roman al lui Re­marque se termina cu următoarea frază deasupra căreia mulţi au plîns : „Apoi veni dimineaţa şi ea nu mai era“. Alteori ele au aparţinut unor adoles­cenţi cu har, care „şi-au pus sufletul pe hîrtie“ şi, dacă operele lor nu purtau neapărat însemnele ca­podoperei, sinceritatea şi autenticitatea nu puteau fi puse la îndoială. „Un anumit surîs“ al unei fete de nouăsprezece ani, cînd spunea „bună ziua tris­teţii“, nu era o simplă grimasă ! Minunate poveşti de dragoste­­mi-am amintit şi de Dfamilia lui Ait­matov) a căror spontaneitate, atît la cele modeste, cît şi în cazul celor remarcabile, nu poate decît nega, prin contrast, confecţionată Poveste de dra­goste care a făcut,ocolul pămîntului. Romanul lui Segal mi se pare deci nociv tocmai pentru că pro­pune un surogat, pastişînd şi vulgarizînd la maxi­mum „simplitatea" adevărată a unor cărţi de care cititorul a avut întotdeauna nevoie. Melodrama care poate avea fără îndoială nobleţe şi chiar măreţie — să ne gîndim numai la Dama cu camelii ! — nu poate să ne convingă dacă nu are candoare şi prospeţime. Lipsită de spontaneitate, această carte, care narează dragostea dintre o fată săracă şi un băiat bogat, nu propune cititorului decît un roman ştiut de dinainte, mult mai bine scris de alţii, iată de ce reţeta, în ciuda abilităţii autorului, despre care aminteam mai sus, e uşor depistabilă. Căutînd să se justifice succesul răsunător al căr­ţii, s-a spus, de asemenea, că el s-ar datora limba­jului, viu, spontan, apelînd la vorbirea argotică specifică studenţimii americane. încă o explicaţie care mi se pare greu de acceptat, ca şi comparaţia pe care o făcea mi se pare un critic, cu romanul lui Salinger. Căci vocea din De veghe în lanul de secară propunea un personaj, fermecător în non­­conformismul său juvenil şi autentic, unul dintre cele mai vii personaje din literatura americană, personaj care nu are nimic comun cu confecţiona­­litatea eroilor din Love story. Intîmplarea face ca romanul lui Segal să fie tocmai acel lucru pe care în mod sigur Holden Colfild l-ar fi urît „de moar­te“, pentru că, dacă vă amintiţi, neliniştitul ado­lescent teribil perora împotriva mercantilismului şi a neautenticului. Sînt convins că pentru nimic în lume el n-ar fi oferit spre lectu­ră surorii lui a­­ceastă carte, pentru că Holden Colfild știa foarte bine că singura literatură într-adevăr nocivă e li­teratura mediocră. Abilitatea autorului, exploata­rea „inteligentă“ a locului comun — să fie deci singura calitate a acestei cărţi ? Iată o întrebare pe care nu poţi să nu ţi-o pui, gîndindu-te cu nostalgie la nişte cărţi care au avut un destin ase­mănător : acelaşi succes fulminant, acelaşi ocol triumfător al mapamondului, să zicem Pe aripile vîntului, dar care numai de leucemie literară nu sufereau. Accidente se întîmplă însă pretutindeni, de ce n-am considera deci succesul fulminant al acestei cărţi mediocre un accident ? De ce, deci, să nu privim cu o anumită ironie detaşată chipul norocosului Erich Segal care ne surîde din zeci de fotografii, totuşi parcă nu fără o anumită tris­teţe ? El care din studiul anticilor a învăţat, cel puţin, cît de trecătoare e gloria cîteodată, chiar dacă ne anunţă triumfător că e într-o perfectă formă sportivă. Şi cînd vorbeşte studenţilor săi despre cărţi pe care timpul le-a păstrat intacte, cînd vorbeşte despre devoţiunea şi dragostea Anti­gonei, n-o face oare, gîndindu-se la propria lui carte, cu un surîs melancolic în colţul gurii ? Sorin TITEL O nouă „Damă cu camelii"­­ Imagine din Ulmul *Love story*, melodramă confecţionată ! note de călătorie Grecia Mi s-a spus că în Atena te dor ochii de atîta alb în lumina amplificată de oglinzile mării. Iată, intru în zona ei, dimineața limpede apropie to­tul, coloanele Parthenonului parcă vin către mine prin­tre zidurile ce mi le îngăduie, trebuie să întîmpin aceas­tă primă zi a calendarului scris de mult parcă sub sem­nele misterelor eleuzine. Să fac drumul pe jos pînă sub roci şi sub ziduri călăuzit numai de bucuria că mă aflu aici, că pot învăţa să merg şi să contemplu şi să reconstitui în mine însumi tot ce mi-am imaginat sub semne miraculoase, în faţa realităţii căreia îi aparţin acum. Piaţa Syntagma îmi va fi punct de reper mai tîrziu, deocamdată intru în ea ca într-o ogradă, trec pe lîngă mesele cafenelelor, printre rînduri de scaune, prin locuri pe care le voi căuta în alte zile şi ceasuri, urmărind în faţa unei portocalaide mişcarea străzii, a­­cum lumina micşorează totul, parcă lărgeşte bulevar­dele, dă la o parte uşile magazinelor, rîndurile de por­tocali sălbatici încărcaţi cu fructe aprinse se dese­nează în sus către Palatul de odinioară al regilor eleni, agitaţia străzii a început de mult, chioşcurile sunt îm­podobite de ochelari şi de ilustrate, de cărţi şi de reviste, aici se cumpără de toate. Aşa se deschide A­­tena în lumina zilei. Pe lingă biserici bizantine pe străzi umblate poate noaptea trecută mergînd la în­­tîmplare, ajung la poarta lui Hadrian, construcţie magnifică la vremea ei, socotită şi acum ca unul din monumentele de mare frumuseţe ale Atenei. Arcul ei pe o măsură exactă a calmului şi bucuriei, susţine un mănunchi de coloane şi un fronton rămas ca din întîm­­plare, toate înscrise în spaţiul verde intens presărat acum cu blocuri de marmoră, verdele-gri al măslini­lor, verdele-negru al chiparoşilor, verdele umbros al­pinilor mediteraneeni şi coloanele romane ale Olym­­pianului, neobişnuit de înalte, mărturii imperiale aici între dimensiunile acestea şi cele ale Parthenonului. Poarta, hotar între două lumi, cu unduirile spiritului grec în arcuirea ei fără trufie. Caut în sus către zidu­rile Acropolei, pe o stradă liniştită cu prăvălii şi ta­verne, urc dinspre răsărit fără să ştiu că Propyleele sunt în partea opusă, şi ajung printre maşinile parcate deasupra cartierului umblat ieri noapte , acoperişurile locuinţelor şi tavernelor par albii bolovănoase su­b cascada de lumină, de un pi­toresc insular în oceanul de marmoră ce te în­tinde acum pînă în depărtări neguroase, cu pilcurile negre-verzi ale parcurilor, cu înălţimea stranie a Li­­cabetului. încă nu realizez dimensiunile Atenei şi Pireului, între lanţuri de munţi şi mare. Acum timpul mă înconjoară atît de material, mă opresc în faţa curţilor văruite, pline de flori, arc şi cobor pe străzi, dacă aceste scări se pot numi aşa, printre case atîr­­nate şi suprapuse, învecinate într-un mod bizar, parcă fixate acolo de mişcări tectonice şi roase de ploi. Ia­­tă-mă în faţa unei întinderi de dărîmături, capete de zi­duri şi coloane rupte, statui ciuntite, şi pe o colină, un templu rămas aproape intact şi mai jos săpături şi încolo oraşul. Cobor pe strada Dioscurilor şi intru în bazar, un neînchipuit, în necuprins, între mărfuri, fără să ştiu că ruinele din stînga mea erau ale Agorei vechi, că ruinele din dreapta sînt ale Agorei romane, că Agora în care intru, piaţa mare a Atenei mă apropia de locurile din seara trecută. Mă voi în­toarce şi pe aici alte dăţi şi voi cunoaşte ca într-o nă­lucire cartierul Monastirari, voi străbate hala de carne şi de vietăţi marine, piaţa de fructe şi străzile pline de tot ce-şi poate închipui mintea omului, aici în Agora, între Agore, în cartierul ridicat pe ruinele zidirilor, în umbra cărora s-au petrecut filozofii şi poeţii Atenei, negustorii şi militarii, mai cu seamă negustorii, şi poate legislatorii, pentru că în faţa Propyleelor, Aero­­pagul se vede ca o aşezare de piatră a legilor stator­nice ale naturii ; acolo se adunau cetăţenii şi judecau. — Socrate se spune că a fost judecat aici pe locul dintre Agore unde se fac săpături acum, pe unde vine metroul de către Pireu, de unde se vede Theseionul, de unde n-au plecat încă fierarii, meşterii în aramă, unde se aud şi acum sunetele ciocanelor, în străzile din marginea nemarginilor, pentru că aici nimic nu pare să aibă măsură, nimeni nu poate bănui cîtă marfă se ascunde în prăvăliile căptuşite pînă în trotuar şi deasupra de mărfuri ca nişte polipi ai zidurilor ce­nuşii. La un colţ, printre pereţii de încălţăminte şi de haine, se opreşte din ameţeală o prăvălie cu vechituri militare, haine de paraşutişti, foi de cort, uniforme uzate, căşti , o cască germană fără căptuşeală, rugini­tă, costă trei sute de drahme. Mai încolo, negustori de vechituri, oameni ai cotloanelor veniţi din margi­ne şi din uzură cu camionete pe trei roţi, cu cîteva obiecte pentru nu se ştie cine, nu cum­pără nimeni, streinii trec şi se uită curioşi la acest spectacol uman, la acest loc de întîrziere a deşeurilor citadine, şi oamenii în uşile magherniţelor cu mărfuri măsoară mărunţişuri, mai aranjează un obiect inutil, îşi caută de lucru şi aşteaptă cu indife­renţă, poate va cumpăra cineva cine ştie ce şi cine ştie cum. O tristeţe mă cuprinde între atîta marfă care nu-şi va deschide vad către casele oamenilor, marfă refuzată, îmbătrînită, ieftinită. Mai încolo şi mai din­coace şi mai din toate părţile, alţi negustori te invită să le cumperi şoldurile, articolele ieftine de artizanat, şi în vălmăşagul de argumente ale vieţii cotidiene umbli în necunoscut, într-o altă configuraţie a timpu­lui, îţi simţi materia ameninţată de materie şi nu te mai interesează nimic. De-aici încolo poţi fi tu, dar mai departe duc străzile cu alte şi alte magazine şi priveşti înapoi peste fierării la templele albe în lumina pînla amiezii, şi amîi cu încăpăţînare intrarea în sanctuarele lor, şi mergi mai departe prin ceasurile zilei către straturile din adînc. Ion HOREA V._____________________________| ii România literară 23

Next