România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Piesa lui Aurel Baranga. Fii cuminte, Cristofor, montată pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra", a fost prezentată recent pe micul ecran (in clişeu : Octavian Cotescu şi Marcela Rusu) „Sam“ — premieră absolută Discutînd despre spectacolul oferit de premiera piesei lui G. M. Zamfirescu, Sam (Teatrul „A. Davila“ — Piteşti), vrem să pornim de la o lămurire iniţială. Intrucît am mai scris despre textul literar ca atare, despre ceea ce se poate numi, în litera­tura lui G. M. Zamfirescu, „o capodoperă uitată“, considerăm că o judecată de valoare nu-şi mai are locul acum , în plus înţelegînd că aceasta a fost implicată în opţiunea teatrului pi­­teştean. Ceea ce putem afirma însă din nou este valoarea in­contestabilă şi actualitatea acestei piese. Oportunitatea acestui spectacol este apoi evidentă, dacă memoria nu ne înşeală, cam şapte teatre din ţară angajîndu-se să joace piesa în stagiunea care a trecut. Intervenţiile regizorului în textul propriu-zis (anume scurtări) sunt neesenţiale şi în orice caz nu putem spune dacă regizorul a greşit sau a făcut inteligent aceste intervenţii, întrucît între lectură şi spectacol­ele trec neobservate. Textul structurat ca o parabolă, încercarea totalitară de ex­primare a unei existenţe, care este Sam, pot conduce la o repre­zentare simbolică (în genul teatrului poetic, simbolic) ori chiar expresionistă ; sugestiile unui spectacol modern există în însăşi scriitura piesei, a cărei modalitate e aproape cinematografică, cele nouă tablouri şi prologul încercînd să traducă nevoia de amplă cuprindere spaţială şi temporală. Spectacolul se prezintă într-o manieră realistă, realism pitoresc uneori, traducînd exact înfăţişarea literei, respectînd datele „sentimentale“ (mai mult decît simbolice) într-un cadru scenic realizat (ca şi costumele) de A. Ivăneanu-Damaschin, care nu are puterea de şoc a evidenţei spre a-şi face remarcate inten­ţiile. Două scene doar, un „dans al morţii“ (tabl. 5), brutal şi fără o motivaţie minimă inclus în tipicul spectacolului, şi o în­cercare de construcţie a unui tablou vivant, „cina cea de taină“ (tabl. 7) despart viziunea regizorală de aplicarea strict amato­­ristă asupra unui text dificil (şi contradictoriu) în chiar reali­zarea lui literară. Durata spectacolului, aproximativ 3 ore, ca şi imposibilitatea de a reţine interesul unui public oarecare, nemulţumeşte. Totuşi considerăm ca merituoase ambiţia şi îndrăzneala aces­tui pionierat, regizorul Nae Cosmescu reuşeşte, dincolo de ab­senţa unei viziuni, omogenizarea jocului unor actori de valoare, fiecare în parte jucîndu-se pe sine, în rolurile distribuite cu in­teligenţă. Vistrian Roman, protagonistul spectacolului, cu deose­bite calităţi fizice, găseşte ritmul adevărat şi pofta declamaţiei patetice doar în ultimele tablouri, cînd faţa, mîinile şi vocea con­struiesc expresia îndurerării. Este evident însă că actorul are prea multe de spus şi prea puţine de făcut : mişcarea scenică e destul de redusă, iar rigiditatea unor anumite atitudini este da­torată — credem — şi absenţei unei figurări interioare a dra­mei. Traversarea halucinantă a realităţii trăite îi era indicată şi prin existenţa celor două personaje feminine, întrupări ale binelui şi răului. Dora Chertes, după destul timp în care nu a apărut în roluri pe măsura sa, evoluează în ipostazele umilinţei şi purităţii (Fata în alb) reuşind parţial (Mimi) creaţii excepţionale. Amintindu­­ne de rolurile sale anterioare (Titania din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare) ne sugerează că, dată fiind intuiţia sa în construirea unor stări nuanţate, ar fi avut enorm de cîştigat dacă (în Bianca) ar fi jucat nu numai „bocitoarea“, ci ar fi urmat cu fineţe corespondentul simbolic al personajului. Dara Chertes face proba categorică a unui mare talent — dar, încă o dată, fără o diabolică îndrumare regizorală, un actor poate cel mult da dovada unor daruri native, nu şi a unei creaţii precizate. Elena Gurgulescu (Fata în roşu), foarte frumoasă scenic, îşi urmează pînă la un punct personajul. Titus Gurgulescu (în Iacov) ar cîştiga printr-o mai acuzată „distanţare“ brechtiană, renunţînd la linearitatea persuasivă şi uşor răutăcioasă. Ion Focşa, Ileana Focşa şi Traian Pîrlog sînt convingători, demonstrindu-şi încă o dată profesionalitatea lor neîndoielnică. O excelentă creaţie face Dem Niculescu (în Yar) umanizîndu-şi impresionant personajul. Interesant recital actoricesc, premiera l­ui Sam, la teatrul pi­­teştean, se constituie peste valoarea textului literar şi a spec­tacolului teatral ca atare, ca un act justiţiar, tardiv şi deocam­dată inoperant în ceea ce priveşte compunerea unei noi imagini a teatrului lui G­ M. Zamfirescu. Cum e şi firesc, nu confundăm intenţiile nobile cu valoarea în act a unei iniţiative ; ne bucurăm totuşi că regizorul Nae Cos­­mescu şi-a depăşit stătu quo-ul situaţiei unui teatru provincial, dînd o premieră absolută cu un text din dramaturgia noastră clasică. Cezar IVANESCU Vox populi, vox... Boema? Cîndva, un profesor cu simţ muzical m-a urcat într-o ma­şină şi m-a dus intr-un oraş să văd un spectacol muzical pe gheaţă. Tot ceea ce-mi amintesc din seara aceea ţine de ca­­raghioslicurile unui patinator „începător“ care-şi pusese nişte baloane de cauciuc, enorme, care in contact cu gheaţa explo­dau. Spectatorii aplaudau, dar nici atunci nu credam că se poate rîde pentru atit de puţin, că există un mecanism, atit practic cit şi teoretic vorbind, care declanşează rîsul. O simplă rostogolire de zăpadă poate provoca rîsul, voia bună ? Da, dar numai atunci cînd această rostogolire devine acumulativă, cînd materialul nu-i sfărîmicios şi-ţi scapă printre mîini... Foarte exact nu poate da nimeni răspuns la întrebarea : ce este, sau ce trebuie să fie un spectacol muzical, sau un spectacol de re­vistă. In mare, un astfel de spectacol trebuie să se adreseze celor mai diverse inimi, să întreţină arderi puternice, să fie viu, divers, suculent, amuzant, ironia fină trebuie să irumpă ca ploaia din cei mai frumoşi nori, evite cui să planeze neistovit, voia bună să fie consemnul, girul firmei care patronează spec­tacolul. Teatrul satiric „C. Tănase“ ne propune să urmărim (la gră­dina Boema), şi în aceste zile, un spectacol muzical „nonstop“, de Alecu Popovici, muzica fiind semnată de Gelu Solomonescu şi Petre Mihăiescu, în regia lui Biţu Falticineanu. Premiera poartă titlul Vox... Boema şi, de ce să nu spunem cu conştiinţa împăcată, rămîne singurul lucru reuşit al întregului text literar. Departe de mine gîndul de a declara război unui gen Uşor, Mi­nor — fiecare gen, este ştiut, are adepţi şi denigratori hotăriţi. A-i aproba pe unii şi a-i dezaproba pe ceilalţi ar fi nu numai o lipsă de tact, dar şi de sinceritate. Recunoscînd însă faptul că orice lucru făcut cu artă, îndemînare, reuşeşte să cucerească nu numai simpli adepţi dar şi laude, nu ne rămîne decît să ne în­cruntăm reamintindu-ne la rece „filmul“ unei seri ratate. La un astfel de spectacol nu-ţi trebuie studii prea înalte pentru a te trezi dintr-o dată oftînd critic. Şi astfel chinuit, trebuie să asculţi cum se derulează textul lui Alecu Popovici; ni se propune un spectacol gros, de gang, insalubru. De la bun început ar trebui ca teatrele noastre să spună un nu categoric unor astfel de texte care poluează atmosfera bunului simţ. Pornind de la nişte proverbe şi zicători populare chinuite in chip şi fel (reproduc cu mică aproximaţie mostre de genul: „să nu-şi bage nimeni gura / unde nu-i fierbe partitura“), ori, pasămite oferind nişte mici îndreptări azvîrlite din condei, autorul critică aspru stări de lucruri, persoane, la modul cum este înfierată biata verişoară care „dă din cap, dă din coate­­ şi dă... din ce mai poate“ şi iese de la director cu cererea apro­bată. Treptat se ajunge la scene tari de felul celei numită „Os­tropelul“, la bancuri vechi, obosite. Celebrul cuplu fantezist, Anton şi Romică (în altă ordine de idei bravi coregrafi !) ne-a prezentat dresură de purici (ah, ce cutremurătoare a fost scena în care puricele fugise pe capul unui... spectator şi dresorul îl prindea şi gelos la culme îl îm­puşca !), îndrăgostiţii (ceva ce ne amintea vag de un mim cele­bru, dar, vai nouă, gesturile lui Anton sau ale lui Romică deve­niseră scabroase), muzicanţii (sau cam aşa ceva d­in orice caz scene de prost gust care mi-aminteau nişte vechi poante ale unor filme de animaţie sau comicării de bilet), scene în care cei doi şi-au demonstrat totala lipsă a calităţii de mimi precum şi intenţiile parodice fără nici o acoperire artistică. Singura oază (comedianul îşi dezvăluia mecanicele sale foaie, simulînd uragane, jocuri de tenis etc.) a fost Ovid Teodorescu; sub orice notă ni s-au părut, în schimb, Mihai Ciucă şi Horia Căciulescu. Umorul este o „treabă foarte serioasă“, atunci cînd constituie rezultatul unei munci serioase, atunci cînd caboti­nismul nu exală morbul gangului neoferind nici un dram de educaţie, sentiment, sau farmec para­lic. Momentele coregrafice şi de balet au fost sub orice critică ; nici chiar cel intitulat Strada n-a reuşit să ne cucerească, dato­rită faptului că-i lipsea ceea ce in termeni urbani putem numi originalitate, noutate. O notă de sinceritate şi de căldură au imprimat acestui spec­tacol doar Luigi Ionescu și Margareta Pislaru , cit despre dis­peratele urlete ale numitului Trio Calan... Despre mina de maestru a regizorului prefer să nu mai vorbesc, fiindcă, în acest spectacol, fiecare a făcut exact ce a vrut, ce l-a tăiat capul. Nu cred­ că revista, acest gen de divertisment, nu interesează publicul, ba dimpotrivă , dar spectacolul muzical, în genere, amalgam posibil încîntător, trebuie făcut cu gust; spectacolul muzical, însă, am impresia că a ajuns o manifestare din care, cu minimum de muncă, se trag maximum de foloase băneşti. Mai întîi, credem, este nevoie de textieri culţi, fini observatori ai vieţii de zi cu zi, pe cît posibil buni versificatori, mai apoi re­gizori şi poate chiar actori... Să tragem un semnal de alarmă. Conducerea teatrului „C. Tănase“ ar trebui să se gîndească mai mult la propriile spectacole, la acest spectacol trîmbiţat pe marile afişe, la acest spectacol programat atit de des în ultimul răstimp. Concluziile-fapte le aşteptăm de la textieri, regizori, directori. E timpul! Dumitru M. ION teatru FLORINA CERCEL: „Cînd sala este goală, teatrele sint de vină** — Institutul l-aţi absolvit in... — 1964, fiind elevă la clasa mult regretatului Jules Cazaban. Colegi îmi erau Ogăşanu, Caramitru, Mi­­huţ, Seciu şi Moldovan, nume care, azi, reprezintă ceva in teatrul ro­mânesc. — Şi ce nu aţi învăţat în cadrul lui ? — Am jucat teatru şi înainte de a intra în facultate, apărînd alături de Dichiseanu, Margareta Pogonat şi Corneliu Revent la Botoşani. Să nu uit : eram in figuraţie. Mă în­trebaţi ce nu am învăţat în Institut? Cum să rezişti tentaţiei de a veni în Bucureşti. — La Timişoara sînteţi de la ab­solvire. Vroiaţi să jucaţi in altă parte ? — Doream ca repartiţia să-mi fie dată pentru Teatrul de Comedie (sub conducerea lui Radu Beligan). — Din cele aproape 30 de roluri interpretate, pe care îl îndrăgiţi in mod deosebit ? — Beatrice din Anotimpuri de Wesker, spectacol montat de Aurel Manea și jucat în cadrul studioului experimental. — Critica v-a fost favorabilă ? — Eu nu prea cred în obiectivi­tatea criticilor, cu toate că unele cronici erau excelente. Cîteva au remarcat calitățile mele pentru ge­nul comic, iar altele pentru cel dramatic. M-au mulţumit, fireşte, cuvintele scrise de D. I. Suchianu la cronica filmului Fraţii, referi­toare la debutul meu în cinemato­grafie. — Pentru că aţi amintit de film, vă rog să-mi vorbiţi despre impre­siile dv. cu privire la această colaborare. — Intilnirea cu filmul a avut loc cu ani în urmă, rolurile fiind episodice, dar adevăratul debut a fost rolul Floarei din filmul Fraţii. Această colaborare m-a deprins cu reacţia spontană, cu jocul interiori­zat, de prim plan şi, în acelaşi timp, cu dificultăţile unui începător, în momentul de faţă filmez în E­­chinox. — Există un lucru care v-ar face să renunţaţi la profesie ? — Nici unul. Aş juca oricînd, ori­unde şi orice. Dar nu cu oricine. — Ce este esenţial pentru un ti­­năr actor ? — Condiţia tinărului actor devine din ce in ce mai dificilă, dat fiind că şi teatrul trece, de la o zi la alta, prin transformări importante de fond şi formă. Cred că important pentru un tînăr actor este să lu­creze în permanenţă şi mai ales să nu-şi părăsească munca de labora­tor. Esenţial este să nu rămână nici­odată în urmă şi să aibă un climat propice dezvoltării sale profesio­nale (repertoriu, regizori, colectiv şi chiar critică). — Nemulţumirile dv.­in teatru ? — Lipsa de contact permanent cu tot ce are mai bun şcoala de regie românească şi imposibilitatea de a-ţi pregăti din vreme rolurile. încă nu ştiu ce am să joc în stagiunea viitoare ; cunosc numai cîteva ti­tluri de piese şi acelea nesigure. Mă nemulţumeşte absenţa criticii bucureştene de la spectacolele tea­trului nostru. Din opt premiere ale stagiunii trecute, numai la una a apărut o cronică în presa centrală. — Cînd sala este goală ce senti­mente vă încearcă ? — O ciudă îngrozitoare pe toţi, mai ales pe noi. Publicului nu am ce să-i reproşez. Poate faptul că nu vine să ne spună preferinţele sale. Consider, că atunci cînd sala este goală numai teatrele sînt de vină. — încercaţi un regret acum ? — Că nu pot lucra cu Radu Pen­­ciulescu şi faptul că unul din ele­vii lui talentați, Aurel Manea, a plecat din teatrul nostru, Rep. România literară 25

Next