România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
plastică LUCIA IOAN: „Nu cred într-un specific feminin al artei" — Cum înţelegeţi o expoziţie : un dialog cu publicul, un dialog cu tine însuţi, care este acest raport ? _ O expoziţie presupune o înaltă responsabilitate artistică, în sensul de a oferi publicului lucrări îndelung elaborate şi aş spune definitive pentru etapa de creaţie parcursă pină in acel moment. Ea trebuie să reprezinte un spectacol capabil să pună artistului o serie de probleme nu numai de ordin plastic, ci şi etic, moral, iar satisfacţia pe care o înregistrezi este legată de ecoul pe care strădania artistică l-a găsit in conştiinţa publicului. O expoziţie de pictură fără spectatori sau cu spectatori indiferenţi faţă de ideile şi problematica plastică pe care ai încercat să le rezolvi înseamnă un eşec. Fără îndoială însă că şi publicul care intră într-o expoziţie trebuie să fie avizat asupra unor probleme actuale ale plasticii, să facă efortul de a fi la curent cu ceea ce se întîmplă în contextul artistic actual. Cu alte cuvinte, participarea trebuie să fie activă din ambele părţi. Cit priveşte dialogul cu tine însuţi, acesta s-a petrecut firesc şi nu rareori cu mari eforturi in timpul creaţiei ; sub acest raport expoziţia înseamnă sfîrşitul dialogului şi înseamnă, in relaţia cu publicul, prilejul acelor concluzii care reprezintă stimulul afectiv pentru un alt ciclu de creaţie. — Sînteţi pentru sau contra modificărilor stilistice în evoluţia creaţiei unui artist ? — Există in fiecare artist un mod particular de a recepta şi reflecta evenimentele complexe care îl înconjoară începînd cu tradiţia poporului din care face parte, cu evenimentele de seamă ale societăţii in care trăieşte. P*e de altă parte, artistul adevărat trebuie să fie receptiv la tot ce apare nou în viziunea artistică colectivă, mă refer la ceea ce constituie cu adevărat un aport valoros, verificat de proba timpului şi asimilat apoi in conştiinţa colectivă. Atunci cînd actul de creaţie este declanşat de lumea evenimentelor este imposibil să nu se ajungă la forme de rezolvare aparent diferite, care însă la o analiză serioasă dovedesc că exprimă o singură constantă : artistul sincer şi sensibil la realitate. — Care este semnificaţia pe care o atribuiţi culorii în pictura d-voastră ? — Cred că a vorbi despre culoare înseamnă a aduce în discuţie atributul cel mai important al picturii, ceea ce produce bucuria şi simbolizează in inertul lucrării de plastică — viaţa. M-am gîndit totdeauna la minunatele raporturi ale culorilor din arta populară. Culoarea şi efectele ei plastice pot fi utilizate ca o adevărată magie, dar legile cromatice nu duc la nimic dacă nu există rezonanţa interioară şi suficienta vrednicie artistică pentru a le transforma în forme coerente cu semnificaţii profunde şi raţionale. — Credeţi oare că există un specific feminin în plastică ? — Răspunsul îl consider nesemnificativ şi a-l dezvolta înseamnă să ne pierdem pe cărări care nu au nici un fel de importanţă şi în definitiv nici o legătură cu arta mea. Sau tare mă lasă să inţeleg că efortul de a introduce in conştiinţe noţiunea de egalitate între sexe rămîne doar un dat al politeței sociale. — Ce întrebare aţi dori să vă pun în încheiere ? — Pe cînd o nouă expoziție perssonală ? Rep 26 România literară GEORGE APOSTU DRAGOSTE VICTOR MELICA PONTON LA ORȘOVA Tabără de sculptură la Arad Tabăra de sculptură de la Arad a însemnat reluarea ideii de „muzeu deschis“ al cărui început l-a constituit, cu un an în urmă, Măgura. Spaţiul citadini al taberei din această vară ne-a făcut să ne gîndim, nu fără nostalgie, la mult dorita „linişte creatoare“ pe care dealurile unduitoare ale ţinuturilor buzoiene au oferit-o atunci din plin. Care au fost gîndurile de început şi în ce măsură s-au materializat , ce a însemnat contactul permanent timp de o lună între artişti cu personalităţi distinct conturate , există oare posibilitatea realizării unei lucrări de grup în climatul unor evidente diversificări stilistice , care au fost condiţiile oferite de autorităţile locale — iată punctele de plecare ale dialogului avut cu participanţii taberei de la Arad. In contextul peisajului plastic actual, tinerii sculptori au dovedit că aduc — o dată cu înţeleaptă sobrietate a maturităţii şi intensitatea participării — conştiinţa răspunderii în actul creaţiei, sinceritatea în modalităţile de exprimare, convingerea că arta se justifică numai în măsura în care este creată pentru masele largi ale iubitorilor de frumos. Afirmînd acestea avem în vedere evidenta legătură între lucrările lor şi cele mai bune tradiţii ale sculpturii româneşti, avem în vedere faptul că trecînd peste tentaţiile unor succese facile plecate dintr-o gratuită căutare a noului, tinerii sculptori au transformat piatra amorfă într-o idee, într-un adevăr în care au crezut. Fără a intra în aprecieri asupra valorilor individuale, în amănunţite analize stilistice, trebuie menţionată calitatea artistică certă a finalizării crezului ce i-a animat cînd au început lucrul în dura piatră de Căprioara. Din păcate, şi acest lucru nu trebuie trecut cu vederea, prima săptămînă a fost irosită cu inutile şi obositoare formalităţi birocratice datorate unor condamnabile neglijenţe din partea Comitetului judeţean pentru cultură şi artă, precum şi reprezentanţilor filialei U.A.P. Arad. Nemulţumirile tinerilor artişti, pe deplin îndreptăţite, au dus la crearea unor tensiuni peste care s-a trecut numai datorită unui spirit de solidaritate colegială în faţa greutăţilor ivite. Să dăm cuvîntul cîtorva dintre sculptori : — NAPOLEON TIRON: Cred că tabăra de la Arad, ca şi cea de la Măgura, a devenit un semn pentru cei ce vor veni, un semn al existenţei noastre spirituale, al unui efort individual şi colectiv, al pasiunii cu care am lucrat. Sculpturile realizate completează şi structurează spaţiul în care au fost amplasate, dînd naştere unui loc de liniştită meditaţie lingă apele Mureşului. — MIHAI BUCULEI : Pe planul realizării artistice Măgura şi Aradul sînt apropiate. Măgura rămîne însă, de ce n-aş spune-o, un Barbizon al sculpturii româneşti. Şi aceasta în bună măsură datorită înţelegerii şi sprijinului autorităţilor competente din Buzău. Ceea ce nu s-ar putea spune despre Arad. Aici elanul creator ne-a fost zdruncinat de cei ce trebuiau să fie gazde ospitaliere. Dar trecînd peste toate acestea, sunt convins că am reuşit să lăsăm fiecare o lucrare care să ne reprezinte şi cred că arădenii au înţeles gestul dăruirii noastre. — ADINA ŢUCULESCU: Măgura a fost ca un ghid liber, neoprit de nici o stavilă. Toată energia ţi-o puteai îndrepta exclusiv spre actul creaţiei. La Arad a existat, păcat, o frînă ce putea fi evitată. Aş fi vrut să fiu cu adevărat mulţumită de mine. A rămas însă un semn de întrebare. — NICOLAE ROŞU: Aveam deja experienţa unei tabere. Ştiam ce se poate şi ce nu se poate face în acest interval de timp. Am plecat la drum cu tot sufletul. Surpriza ce ne-a aşteptat n-a fost prea plăcută. Pină la urmă, însă, păstrez doar amintirile frumoase, şi imaginea cu lucrările noastre pe malul Mureşului îmi va rămîne vie multă vreme. — ALEXANDRU MARCHIŞ: Ajuns la Arad am căutat să-mi transpun proiectul aşa cum l-am visat. Greu, dar am izbutit. Acum mă gîndesc că a fost o experienţă ce merita trăită. O lună plină de contradicţii şi tensiuni care m-au pus în situaţia unui luptător şi totodată mi-au arătat ce înseamnă consideraţia reciprocă, spiritul colegial, o echipă. — ELENA AVRAMESCU : Aradul a fost prima ocazie de a lucra în aer liber, în plină lumină. Mi-am ales o piatră chiar din rîu, roasă de valuri, parte îngropată în pămînt. Am simţit în ea forme ce păreau că se oferă dălţii, aşteptînd parcă să le ordonez unei idei. Sînt multe lucruri spuse înainte de colegii mei şi pe care le simt şi eu aidoma. Cred că marele avantaj al unei tabere rezidă în legătura directă pe care o ai cu locul în care va rămîne lucrarea ; contează doar atît de mult felul în care o sculptură se încadrează în spaţiul înconjurător, felul în care se realizează comuniunea cu verdele ierbii şi al arborilor, cu lumina, cu umbrele, cu pămîntul! — LIANA AXINTE : Măgura a fost o trimitere la esenţă. Din care nu lipsea nostalgia unei copilării fără griji. Aradul a fost o luptă din care cu greu ieşi teafăr şi senzaţiile unor dureri le mai porţi în tine încă multă vreme. Venisem la Arad cu dorinţa de a da imediat tot, pentru a reuşi să construiesc ce gîndisem. Acest imediat mi s-a părut apoi un an, dar pină la urmă cred că am izbîndit. — NAPOLEON TIRON : Iată că începusem să vorbim despre diferenţa dintre munca de atelier şi cea dintr-o tabără. Mircea SIMU (Continuare în pagina 28) M. H. Maxy s-a născut la 28 octombrie 1895, la Brăila. Intre 1914—1916 este elevul lui Ressu; intră voluntar în armată. In 1917 deschide, la Iaşi, prima lui expoziţie. Iser îi dă pseudonimul care l-a făcut cunoscut. Participă la expoziţiile grupării „Arta română“. Apreciat de Tonitza, este sprijinit de cunoscutul colecţionar Bogdan- Piteşti. In 1922—1923 studiază la Berlin, cu Artur Segal. Reprezentaţiile maeştrilor avangardei teatrale (Reinhardt, Meyerhold) vor impulsiona mai apoi preocupările sale în domeniul construcţiei scenice. In aprilie 1923 are o expoziţie la celebra galerie Der Sturm a lui Herwarth Walden; se numără printre expozanţii asociaţiei Novembergruppe. La Dessau cunoaşte principiile de organizare şi de învăţămint ale Bauhausului („Cum să trăim, cum să muncim, cum să ne recreem, cum să creem pentru societatea noastră un mediu de trai arai bogat...“ scria Gropius); acestea îi servesc la coordonarea activităţii atelierului Integralului, a Academiei artelor decorative şi, pină în 1935, a „studioului“ înfiinţat de el, unde se executau mobile, covoare, ţesături, ceramică, legătorie in piele etc. Pen- M. H. Maxy tru lucrările sale de artă aplicată primeşte medalia de aur la expoziţia internaţională de la Barcelona. în 1924 este comisarul primei expoziţii internaţionale a Contimporanului, la care au expus şi Klee, Arp, Schwiters. Sunt de neimaginat paginile revistelor de avangardă literară și artistică ale vremii, Contimporanul (pină în 1925), Integral (1925—1928), unu (1928—1932) — fără energia lui de organizator — fără reproduceri după lucrările lui„ochiul Roentgen al lui Maxy“, scria în 1927 Ion Călugărul, fără luările lui de poziţie critică, exemplu de atitudine pasionată, intransigentă, pamfletară, într-o atmosferă artistică în care — scria Maxy — „ridiculul romantismului tomnatic, al lirismului periferic“ trona „cu emfază, binecuvîntînd estetica burgheză“. Ilustraţia de carte („Paradisul statistic“ de Ion Călugăru, „Echinox“ de Saşa Pană) este o altă faţetă a complexei sale activităţi. In pictură, trecerile de la postcubism la constructivism, la integralismul ce propune o artă „sub zodie citadină“, la o problematică plastică de o tot mai acuzată ancorare în social sunt forme ale luptei împotriva a ceea ce artistul numea „hipertrofierea eului sentimental“. Interzicîndu-i-se să expună în anii prigoanei fasciste, deschide în 1942 o expoziţie în atelierul său, unde îşi confirmă şi activitatea didactică. Membru al partidului comunist din ilegalitate, este, în 1948, printre iniţiatorii expoziţiei „Flacăra“. Artist emerit, de peste douăzeci de ani director al Muzeului de artă al R.S.R.. M.H. Maxy nu s-a îndepărtat de ideea — comună „integraliştilor“ — că viabilitatea artei stă în necesitatea „de a fi în pas cu vremea“. „Sunt contemporani în artă — răspundea, in 1962, unei anchete a revistei Arta plastică — cei ce îndeletnicindu-se cu o meserie artistică socot arta lor ca o expresie a epocii, a ideilor, a concepţiilor de bază, a societăţii din care fac parte“. Dincolo de aceste rînduri cu multe date — ale unei activităţi artistice de cel puţin 55 de ani — rămîne amintirea unui om. Cu cîteva luni în urmă i-am luat un interviu. Semnele Bolii nu-i modificaseră plăcerea de a discuta despre artă: aceeaşi pasiune şi tinereţe spirituală, aceeaşi vervă ironică — şi autoironică — aceeaşi exprimare francă a prieteniilor şi a inamiciţiilor, aceeaşi cunoaştere a artei „la zi“ căreia îi diagnostica, în treacăt, antecedentele. Un povestitor captivant — şi prietena» — despre „vîrsta eroică“ a avangardei româneşti. Mihai DRIŞCU