România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Contru criteriul valoric autentic L-am abordat pe Mihai Constantinescu pornind de la un paradox : ce se întîmplă, mi-am zis, cu acest excelent violonist pe care criticii îl aplaudă în surdină, gratulîndu-1 (cel mult) cu laude politicoase ori ignorîndu-1 pur și simplu. întrebarea vine firesc : un virtuoz de talia, prestigiul şi temperamentul lui Mihai Constantinescu, reprezentant strălucit al şcolii violonistice româneşti, nu merită oare o mai atentă grijă din partea cronicarilor de specialitate, interes şi efort critic în a merge la esenţa artei sale ? Avem în faţă numeroase ecouri care sosesc la A.R.I.A. (Agenţia română de impresariat artistic) aprecieri ale presei de specialitate din cele mai diverse ţări ale lumii, care schiţează violonistului român un portret revelator. „Constantinescu face parte dintre marii virtuozi ai timpului nostru...“, se impune, bunăoară, în Osterzeitung, în timp ce cotidianul italian Paeschera vorbeşte de „eminentul solist Mihai Constantinescu“, iar Carrefour (Paris) „Mihai Constantinescu este un violonist al sonorităţii generoase şi al tehnicii impecabile... Intr-adevăr un mare eveniment!“ ş.a.m.d. I-am formulat, aşadar, prima întrebare astfel : — E derutat uneori în aprecierile sale cronicarul de anumite scheme ierarhice ori de considerente extramuzicale ? — Sunt convins că „timiditatea“ sau absenţa unor cronici privind nişte manifestări cu adevărat reprezentative au ca motiv clişee ierarhice ieşite de mult din uz, deoarece au fost dezminţite de realitate. Dar viciile criticii noastre muzicale nu se reduc, din păcate, doar la atît. Unii critici muzicali par receptivi exclusiv faţă de experiment şi bursa externă a curentelor şi opiniilor, ceea ce viciază, în chip evident, criteriul valoric autentic. Am asistat la concerte direct excepţionale din punct de vedere calitativ, pe care apoi critica le-a desconsiderat, le-a minimalizat, sau chiar blamat prin articole semnate de tineri sau mai vîrstnici ; în acelaşi timp, concerte slabe au fost elogiate, pe nu se ştie (sau se ştie) pe ce consideraţii misterioase extramuzicale sau gusturi îndoielnice, care propun impostura. O discuţie la obiect e mai mult decît necesară. — Cu ce bilanţ aţi încheiat, zilele acestea, stagiunea ? — In stagiunea '70—71 am concertat în opt ţări (dirijori Mircea Basarab şi Mircea Cristescu). Un lung turneu cu Filarmonica George Enescu în Ungaria, Franţa, Belgia şi Luxemburg (concertul de Alban Berg şi cel în sol major de Mozart), urmat de două recitaluri la Roma (Bach, Mozart, Ravel şi Brahms, la pian Alfred Gutman), alt recital în Cuba, însoţit de concertul în do Major de Haydn cu Filarmonica Nacional din Havana (dirijor Iosif Conta), apoi în Republica Democrată Germană concertul nr. 1 de Szymanowski cu Filarmonica din Dresda, concertul în sol major de Mozart cu Filarmonica din Postdam, concertul de Beethoven cu orchestra radio din Berlin şi, în sfîrşit, în Republica Federativă Iugoslavia, cu acelaşi concert Beethoven. Am concertat cu filarmonicile din Cluj, Craiova, Braşov, Sibiu, Oradea, Satu Mare, Bacău şi orchestra radio din Bucureşti. Semnalez concertul de sonate Beethoven cu Valentin Gheorghiu şi recitalul de sonate Schumann cu Alexandru Demetriad, ambele oferite scenelor bucureştene. Tot în această stagiune am imprimat la radio cu pianista Maria Cardaş, sonate de Caesar Frank şi alte două sonate de Mozart. — V-aţi reluat activitatea de profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ ; ne puteţi spune ceva despre această decizie şi in ce mod înţelegeţi să contribuiţi la creşterea noilor generaţii de violonişti ? — Profesorul trebuie să dea studentului, în primul rînd, o gîndire muzicală profundă, generată de cele mai riguroase criterii estetice. O dată dobîndit acest lucru, devine posibilă abordarea justă a stilului specific al fiecărui compozitor interpretat. Aparatul tehnic își poate arăta întreaga lui eficienţă dacă este utilizat în acest scop şi nu „în sine“. Am părăsit învăţămîntul în anul 1954 pentru a-l relua în 1970, decizie în care hotărîtor a fost sentimentul patriotic şi moral. — Cine a fost maestrul dv. ? — La o vîrstă fragedă am avut contact direct cu Enescu şi am trecut, apoi, pe la mulţi profesori, dar îl consider pe maestrul Vasile Filip drept maestru şi îndrumător. El însuşi elev al lui George Enescu mi-a relevat climatul unei înalte concepţii morale şi profesionale, ţinînd de patrimoniul muzical şi stilistic autohton, înscriindu-mă în şcoala enesciană. Această şcoală încerc să o continui cu studenţii mei. — Ce proiecte aveţi in viitorul apropiat ? — Stagiunea am închis-o la Filarmonica George Enescu cu Concertul în do major de Haydn. In toamnă, cu aceeaşi filarmonică, voi prezenta la Ateneu, în două seri, integrala sonatelor de Bach. Turnee peste hotare se anunţă multe pentru stagiunea viitoare, dar sunt parţial definitivate pînă la această oră. In ţară voi prezenta cu Alexandru Demetriad o seară de sonate şi, ca piese noi în repertoriul personal, Concertul nr. 4 în re major de Mozart și simfonia concertantă de Ionel Perlea. Mamaia 1971 Interviu cu Nicolae Călinoiu, directorul muzicii din Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, preşedintele Comitetului de organizare al concursului naţional de muzică uşoară. — Ce consideraţi că aduce nou ediţia din acest an a concursului naţional de interpretare şi de creaţie de muzică uşoară ? — Alţi interpreţi şi alţi compozitori. — Adică ? — La interpretare, talente noi care nu au apucat să se afirme încă, recrutate în mare parte dintre absolvenţii cursurilor de muzică uşoară ai centrului de perfecţionare a cadrelor de pe lingă C.S.C.A. Din 70 de înscrişi au fost aleşi pentru concurs 17, fiecare prezentîndu-se cu cîte două cintece de muzică uşoară românească, la libera lor alegere, indiferent de perioada cînd au fost create. Comitetul de Stat le acordă şansa de a cuceri 3 premii şi 4 menţiuni. — Şi la creaţie ? — Din aproape 300 de melodii au fost reţinute 24, care vor concura pentru alte 7 premii şi menţiuni. Melodiile se vor bucura de interpretarea unor cîntăreţi apreciaţi de publicul larg. — Dar textierii ? — Vor primi o treime din cuantumul distincţiei oferit cîntecului. Premierea vizează unitatea dintre muzică şi versuri, aşa încît textul nu va fi premiat separat. Festivalul constituie un prilej fericit de confruntare a creaţiei compozitorilor, autorilor de texte şi a interpreţilor cu publicul larg, confruntare care angajează virtuţile muzicii uşoare, stimulînd continua dezvoltare a acestui gen deosebit de popular. Deschidem seria concertelor din finala acestui concurs cu sentimentul că faţă de frumuseţile care ne înconjoară, faţă de tradiţiile valoroase ale muzicii româneşti şi faţă de bogăţia spirituală a poporului român — rămîne permanentă datoria şi aspiraţia ca autorii muzicii şi ai textelor, precum şi interpreţii să cuprindă în arta lor motive şi sfere de preocupări tot mai largi, capabile să contribuie la educarea etică şi estetică a numeroşilor iubitori de frumos. — Cu ce şanse vin în concurs creatorii tineri ? — Egale cu compozitorii consacraţi. De vreme ce unicul criteriu al alegerii va fi valoarea melodiei şi a textului, nu au decît să prezinte piese bune. Sperăm că atît desfăşurarea, cît şi bilanţul concursului ne vor permite să ajungem la concluzii optimiste în ceea ce priveşte evoluţia muzicii uşoare româneşti, pusă pe deplin în slujba maselor populare. — Componenţa juriului ? — Oameni de specialitate, sub preşidenţia de onoare a lui Ion Dumitrescu, preşedintele Uniunii Compozitorilor, tenorul Valentin Teodorian, compozitorii Radu Şerban, Temistocle Popa, Sile Dinicu, muzicologul George Sbârcea, poetul Ion Horea. La interpretare, dezbaterile vor fi prezidate de Laurenţiu Profeta, secretar al Uniunii Compozitorilor, iar la creaţie, de compozitorul Pascal Bentoiu. Din numele amintite o parte sunt autori de muzică uşoară. Participă şi ei cu piese in concurs ? — Evident, nu. — Dacă juriul e alcătuit numai din oameni de meserie, cum îşi spun şi destinatarii acestei muzici cuvintul la selecţie ? — Prin sondaj. Publicul va primi un număr de fişe atît pentru piese, cît şi pentru interpreţi, pe care îşi va însemna — cu note de la 1 la 10 — aprecierile. Astfel în deliberarea juriului publicul va juca şi el un rol important. — In ce perspective se prezintă actuala ediţie a Mamaiei ? — Noi dorim ca piesele premiate şi laureaţii concursului să se bucure de succes atît la noi, cît şi peste hotare, cu atît mai mult cu cît muzica noastră uşoară a obţinut într-o recentă competiţie internaţională Cupa Europei. Găzduirea acestui prestigios trofeu în ţara noastră obligă şi ea la calitate. Nu-mi rămîne decît să urez concurenţilor mult succes. Rep. De o atenţie întru totul justificată se bucură, in programele din ultima vreme, creaţia lui Vasile Alecsandri. Date elocvente ne furnizează, în această privinţă, Iulius Ţundrea, redactor-şef al redacţiei emisiunilor literar-teatrale radio, în publicaţia pe care, cu prea mare generozitate, ne-am obişnuit s-o numim „revistă“ — Radio-T.V. Putem asculta o Ediţie radiofonică Vasile Alecsandri (prezintă, săptămina asta, poetul Al. Philippide), nouă lucrări dramatice ale scriitorului în cadrul Teatrului radiofonic (între care două premiere), o selecţie de versuri în numeroase emisiuni Moment poetic. In sfîrşit, „alături de alte emisiuni şi rubrici evocînd personalitatea luminoasă a lui Alecsandri, redacţia culturală organizează cu prilejul sărbătoririi scriitorului Ziua Vasile Alecsandri la Radio, la 21 iulie“. Să recunoaştem că este un program impunător, să privim cu consideraţia cuvenită efortu radio Prinţul file tuturor celor care contribuie la alcătuirea şi la realizarea sa şi să nădăjduim că măcar unele dintre momentele care împlinesc ansamblul vor fi nişte adevărate evenimente artistice. Alecsandri — ca poet al evenimentului, ca om de teatru preocupat de elementul fastuos şi socotind „succesul de stimă“ al unui vodevil drept o înfrîngere trecătoare şi drept un îndemn de a scrie un text care să-i recîştige sufragiile celor mulţi — Alecsandri, poetul a cărui viaţă a fost un spectacol nobil şi ele fericlt zant, pretinde emisiuni radiofonice strălucitoare şi pline de vitalitate. Este o lungă sărbătoare opera acestui poet, pe care tristele amoruri ale tinereţii nu l-au întunecat. Concepţia obişnuită asupra poetului romantic — care-l presupune neapărat noros şi melancolic — primeşte o lovitură grea. Desigur, un biograf de azi va putea — polemizînd subtil cu Călinescu — să ofere, sprijinit pe documente, o imagine nouă a poetului, a unui Alecsandri sincer îndurerat de întimplările triste, neliniştit şi dramatic. Dar interpretarea lui ne va părea doar o frumoasă ipoteză riscată. Pentru noi, Alecsandri tot „tînăr şi ferice“ va rămine, stirnind justificate invidii şi sugerîndu-ne, prin analogie, ideea că la urma urmei imaginea pe care ne-am făcut-o asupra confratelui său Caragiale — ins mohorît care toată ziua, bună ziua, „biciuie“ şi condamnă — s-ar putea să fie falsă (chiar scrîşnea din dinţi de indignare cind scria despre Mitică ?). Ascult la radio versuri de Alecsandri şi încă o dată îmi dau seama că frumosul nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, întunecat. Sigur, marile adevăruri nu sunt întotdeauna plăcute. Dar există şi adevăruri suportabile. Poate fi adevărată şi voioşia. Mari sănii cu nuntaşi fericiţi traversează („diametral“), în sunet de clopoţei, reliefurile fără accident ale poeziei lui Alecsandri. Florin MUGUR Speranţa Pin ..Normandie—Niemen** Normandie-Niemen e un film scris pe o pagină. Pe o pagină de istorie. A rămas scrisă în istoria Franţei — şi după cum s-a remarcat nu o dată, in franceză, „histoire“ înseamnă şi istorie şi poveste — această poveste de mare frumuseţe in care cîţiva bărbaţi ai cerului s-au hotărît, în plin război anti-fascist, să lupte alături de aviatorii sovietici împotriva duşmanului comun, hitlerismul. Film cu totul binevenit, film demn, curat, puternic, fără înflorituri şi rafinamente inutile — care m-a întors, deodată, spre ceea ce şi azi şi miine voi considera drept cea mai frumoasă carte a urii şi a solidarităţii antifasciste. Speranţa lui Malraux. Imagine de film şi pagină de carte se colau abrupt, patetic, intr-un film interior. Căci Malraux, primul om care a filmat avioane aterizînd cu oameni morţi in carlingă — scria : „...atentă ca şi moartea, ambulanţa venea hurdurindu-se..." Primul om care a văzut cum din aceste avioane mai întii se prelinge, pe sub uşă, singele, şi după aceea apare omul — scria : „...un suris căruia durerea părea a-i da o stranie experienţă...”, „doar la o oră după moarte începe să se străvadă de sub mască adevăratul chip al omului...“ Primul care a detectat aşteptarea celor vii in jurul unui avion a cărui uşă nu se deschide după aterizare — scria: „...avioanele din care aştepţi şi descindă morţii coboară incet...“, „contrariul umilinţei e fraternitatea..." iar în Normandie-Niemen, avioanele coboară încet, intr-adevăr, în timp ce oamenii se simt fraţi. M-am întors deci spre comandantul escadrilei „Speranţa“ în războiul antifascist din 1936, cel numit de oamenii săi „El Coronei“, cel cunoscut în istorie şi în istoriile literare ca André Malraux, cel care a regizat filmul „Speranţă“ şi a scris romanianul „Speranţa“ pentru că romanul trebuie să ajungă de la ficţiune ca punct de decolare la autobiografie ca punct de aterizare sau cădere, cel stigmatizat de presa fascistă a vremii cu injuriosul termen de Don Quijote, la care el a răspuns acestei înfierări: „Ce onoare mi se face !“, iar, după ce avioanele sale au fost distruse, a cerut „tancuri grele în cantităţi mari", dar n-a primit, şi astfel a început războiul mondial în care a pierit căzind în mare — marea ca sicriu cosmic — un alt scriitor care a înţeles sensul tragic al avioanelor şi al zborurilor de noapte, Saint Exupery. Poate că acest Normandie- Niemen, film din nobila categorie a filmelor de care avem nevoie, ar fi meritat ca scenarişti şi regizori un Saint-Ex sau un Malraux. Dar nu aceasta contează cînd „cei trei oameni fuseseră împuşcaţi Intr-o stradă vecină; căzuţi pe burtă aveau capul în soare şi picioarele in umbră. O pisicuţă spumoasă atinse cu mustăţile balta de singe. Un băiat se apropie, îndepărtă pisica, inmuie degetul în singe şi începu să scrie pe zid :Moarte fascismului». Apoi îşi suflecă minecile şi se duse să-şi spele miinile infintină“. Văzînd Normandie Niemen, m-am întors din nou la „Espoir“, din nou am recitat-o, şi pentru a nu ştiu cita oară mi-am şoptit versul maiakovskian: „gindul că nu eu am inventat trandafirul, mi-e insuportabil...“. Radu COSAȘU CINEMA ■România literară 27