România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

•. Scris şi datorie (Urmare din pagina 5) tendinţă literară potrivnică ei. Genera­lizând experienţele creaţiilor noastre valoroase, realiste, oglindind spiritul u­­manismului socialist, estetica şi critica marxistă combate asemenea concepţii antiumane, străine de viaţă. Ceea ce-i leagă, în secolul nostru, pe oamenii iu­bitori de pace şi dreptate din orice par­te a lumii nu sînt distrugerea şi iraţio­nalismul, ci orientarea spre pace, pro­gres şi victoria raţiunii. Teoriile literare moderniste, străine realităţilor socialiste, negînd dezvolta­rea sănătoasă a vieţii, absolutizînd în­străinarea omului, caută nu o dată să se sprijine pe argumentul că în zilele noastre lumea a devenit incognoscibilă, indefinibilă şi că se zbate în totalitatea ei în strînsoarea unui tragic pericol. Pericolul, la nivelul atins azi de dez­­voltarea ştiinţei şi tehnicii, va exista într-adevăr atîta timp cît va exista im­perialismul. Ideologii burgheziei, lite­raţii şi adepţii ei sînt însă dispuşi să uite că una e atitudinea omului pasiv şi aservit faţă de acest pericol, şi alta a celui ce luptă activ pentru ca mintea şi energia unită a omenirii să slujească nu distrugerea, ci transformarea revolu­ţionară a vieţii. N-am făcut decît să amintesc, în cele de mai sus, cîteva din acele concepţii greşite împotriva cărora critica — şi prin critică înţeleg efortul comun al scriitorilor şi criticilor — trebuie să lupte. Dar pentru aceasta e necesar să combatem printr-o muncă de zi cu zi, consecvent, fără concesii, încercările e­­vazive nu o dată manifestate agresiv ale relativismului estetic, să combatem eclectismul, creaţiile lipsite de valoare, vulgarizarea sub o vorbărie sterilă a judecăţii de valoare şi snobismul pre­tenţios, ascunzînd o gîndire superfi­cială. Unul dintre purtătorii de cuvînt ai esteticii burgheze de pe la începutul secolului nostru afirma că pentru artă, din cele douăzeci şi patru de ore ale u­nei zile numai cele opt ore rezervate o­­dihnei şi distracţiei omului ar prezenta interes. Cîteva decenii mai tîrziu un ur­maş al său l-a supralicitat şi n-a mai recunoscut ca interesante pentru artă decît cele opt ceasuri de somn, orien­­tînd unilateral atenţia spre subconşti­ent. în opoziţie cu aceasta, literatura noastră socialistă e literatura vieţii o­­mului în totalitatea celor douăzeci şi patru de ore, în care portretul spiritu­al, ca şi al muncii, al realizărilor omu­lui activ, lupărător, trebuie să ocupe un loc de frunte. Literatura nu devine într-adevăr novatoare decît dacă e ca­pabilă să exprime noile relaţii, noile conflicte omeneşti desfăşurate în viaţa socială, noile fenomene ale universului de simţire şi gîndire. Dezvoltarea în continuare a acestei literaturi constituie o preocupare şi o responsabilitate comună pentru noi toţi cei ce, exprimîndu-ne în limba româ­nă, maghiară, germană sau­­altă limbă, ne-am înrudit aidoma pomilor cres­cuți din pămîntul nostru. Tabără de sculptură la Arad (Urmare din pagina 26) Aici devii mai comunicativ, ajungi să te cunoşti mai bine pe tine între ceilalţi, să-i descoperi pe ei aşa cum sunt, cu tot ce au bun şi rău, ajungi să-i apreciezi şi să-i respecţi. Tabăra te uneşte, încheagă prietenii, tămb­ină totuşi fiecare cu perso­nalitatea lui. — ADINA ŢUCULESCU : Fără îndoială că în­tr-o tabără se nasc tensiuni, se creează o anume stare de spirit ce poate să nu fie in favoarea lucrului. Pot lua naştere puncte de stop in gîndire şi în lucru. In schimb, ajungi să cunoşti oamenii şi poate să-i şi înţelegi. Tabăra ar trebui să însemne o gîndire unitară care să dea naştere la lucrări legate de locul anume ales, o concepţie comună în realizarea unui ansamblu de sculp­turi monumentale (aşa cum aş fi dorit). — NICOLAE ROŞU : Plecasem încă de la Măgura cu ideea că s-ar putea realiza o lucrare de grup, păstrînd inevitabil trăsături uşor de recunoscut ale fiecăruia dintre noi. Și ideea asta am vrut s-o concretizăm la Arad. De ce n-am reuşit ? Poate fiindcă a lipsit un spirit organizatoric ferm care să or­doneze diversitatea ideilor, inerentă intr-o astfel de încercare. — MIHAI BUCULEI: Da, o astfel de lucrare de grup poate fi realizată. Și chiar dacă asta nu s-a întîmplat acum, deși e adevărat că la început o dorisem, prietenia, unitatea ce există acum între sculptori, o fac posibilă în viitor. Și, in fond, cele 12 lucrări nu dovedesc oare acest lucru ? — ADINA ŢUCULESCU : De fapt, în primele zile hotărî­­sem să facem o unică lucrare, un spaţiu-sculptură. Discutasem între noi şi în principiu căzusem de acord. Pe urmă au inter­venit problemele organizatorice. Şi asta a fost rău. Cu siguranţă însă că o asemenea lucrare e posibilă. I­LIANA AXINTE : Sunt convinsă că am fi putut lucra împreună la materializarea unei idei comune; chiar dacă ne deosebim conceptual, avem toţi un dat comun: dragostea pen­tru frumos. După experienţa Măgurei şi, acum, a Aradului, se poate afirma că o astfel de manifestare oferă posibilitatea descifrării preocupărilor etice şi estetice ale ultimelor promoţii de absol­venţi ai institutelor de artă plastică, posibilitatea descoperirii universului lor de idei, a felului de a gîndi şi munci într-un colectiv diferit de cel din clasele institutului. Utilitatea organizării în continuare a unor astfel de tabere este evidentă şi credem că forurile competente vor analiza şi posibilitatea iniţierii unor tabere de pictură (poate prin rotaţie cu cele de sculptură) în toate judeţele ţării. Ar fi un act de cul­tură care ar facilita o mai strînsă legătură spirituală între artişti şi public, dînd posibilitatea creării unor opere de artă legate de realităţile vii ale ţării noastre. 28 România literară Marin CRLIU Fără cuvinte Ioan Victor DRĂGAN! Fără cuvinte . . POSTA REDACŢIE! ^ E. NISTOR : în „Iarna“ şi „Nu-mi ştiţi ochii“ se simte un oarecare freamăt, dincolo de aerul naiv şi de candida fîstîceală a vorbelor. E, însă, prea de­vreme să tragem o concluzie. Reveniţi. N. SPIRIDONEANU : Compoziţii sîrguincioase, mijlocii, în care, uneori, prin insistentă „frecare“, vorbele iscă şi cîte un fum subţire. Dar e, totuşi, prea multă retorică şi convenţie, disproporţionat de multă, faţă de lungimea de undă a emisiei lirice. Poate, altădată. CIŞMIGIU SPERANŢA: încercări de început, şo­văitoare încă, în marginea caietelor şcolare. „Ti­nereţe“, „Căutări", „Mozaic“, ,,Ora de taină“ tind să depăşească însă acest stadiu, îndreptăţindu-ne să aşteptăm o evoluţie promiţătoare. Mai trimiteţi. CORNELIA MARIA SAVIN : Pe lîngă confirma­rea bunelor semne iniţiale, se manifestă cu oare­care insistenţă o aplecare tigrescă, de parafrază sterilă în dauna undei spontane, a jocului liber al emoţiei şi invenţiei. Ne-au plăcut mai mult „Car­net III“ şi „Oboseală“. Să vedem ce mai urmează. I. CODREANU : Jocuri grafice mai mult sau mai puţin epatante, dar lipsite de puterea transferului liric. Mai puţin trucată şi ostentativă, „Bazar“. Sînt totuşi unele semne fulgurante care s-ar putea constitui, în Viitor, în poezie adevărată. TITU SERDAR : Lucruri caligrafice, transpa­rente (uneori, pînă la inconsistenţă), care au de-a face în mod cert cu poezia. Mai convingătoare ni s-au părut: „Regret“, „Moment“, ,,Cetate“, „Urmă­rire“, „Recrudescenţă“. Observaţiile din scrisoare, demne de interes, au fost aduse la cunoştinţa sec­ţiei „Externe" a redacţiei. Reveniţi. PETRUŞ MATEI: Dificilă problemă ! E adevărat că între cele două texte (al dv. şi al lui D.) sînt unele similitudini (determinate, poate, chiar de tema comună ?). Dincolo, însă, de operaţia atit de impro­babilă a prinderii orbului spre a-i scoate ochii, vă rămîne — dacă vreţi, totuşi, să vă rămînă ceva ! — satisfacţia ipotetică de a fi contribuit la apariţia unui poem bun (cel al lui D.), mai bun — cu mîna pe inimă ! — decît a izbutit să cristalizeze direct lunga dv. obsesie. Cît priveşte aceste texte ale dv. (primul ni s-a părut mai bun), ele ne dau veşti des­pre un condei destul de îndemânatic, mai ales (deo­camdată !) pe o latură tehnic-meşte­şugărească — şi nu numai atît (chiar dacă în filigran se poate des­luşi heraldica barbiană !). Rămîne, deci, să obţinem prilejul de a avea sub ochi mai multe pagini de-ale dv., spre a ne lămuri mai bine. ANA : Aceleaşi notaţii graţioase, înfiorate (mai ales „Désire“, „în van"), dar poate că ar mai fi de făcut un pas şi încă unul, cît mai departe de dile­tantism. Aşteptăm. ANNA S. DAN : Justă şi profundă interpretarea lui „a insista“, după cum deosebit de oportună şi semnificativă invocarea „adagiului“ barbian (a nu se uita, însă, că e vorba de „sfînt trup şi hrană sieşi“ !, ceea ce implică un grad foarte înalt nu nu­mai de apetit, dar şi de saturaţie de sine. Aveţi, aşadar, din ce să „rupeţi" ?). Acelaşi Index axiolo­gic e nevoit să vă mărturisească o uşoară dezamă­gire vizavi de textele frugale, firave, friabile (etc.) care însoţesc scrisoarea şi care sînt departe de a al­cătui o adevărată hrană pentru un gurmand al poe­ziei. Rămînem, deci, în continuare, flamînzi, dar plini de speranţă ! G. STELU: Acelaşi meşteşug savant, exercitat, însă, într-un spaţiu parcă muzeal, cu un întreg ar­senal simbolist, niţel obosit, niţel desuet, câteodată ajungînd la incandescenţă şi la un unghi contempo­ran, alteori eşuînd într-un dulce passeism („Carna­val“, „Floralii“ etc.). Vom încerca să reproducem ceva, dar, în cazul dv., cu atîtea antecedente şi „state de serviciu“, poate că intervenţia decisivă i-ar reveni mai degrabă editurii „Minerva“. Vă su­gerăm să încercaţi în acest sens. MONICA ISAC : „Cîntec trist“, „Cîntec alb“, „So­­row“, „Blues", fiecare cu un mic susur liric, dar destul de mic pentru a nu putea fi considerat un progres faţă de încercările din anii trecuţi, promi­siuni rămase în stadiul de promisiuni. Un punct de sprijin, un catalizator, o picătură corozivă, care să determine un proces de precipitare, ieşirea din tul­bure şi vag inconsistent, un plus de pregnanţă — iată gîndurile care ne stăpînesc în faţa manuscrise­lor dv. Să vedem ce va mai fi. MARIAN CONSTANTINESCU : Activitate gra­fică, exterioară, simulînd poezia, în împerecheri de vorbe șocante, aberante, fără ecou. Divină calcă clipa în ghimpii ceţei sure, sau : Mi s-a lipit de buze o frunză de vis hăituit, sau : Aşa cum bărcile se răstignesc în zodii cu buzele crăpate pe me­ninge etc. etc., cîteva citate, la întîmplare, dintr-un neinspirat, inert, delir lexical fără ieşire. Doar în „Nunţile primei rătăciri“, pare să adie ceva, dacă nu chiar spre poezie, măcar spre coerenţă. Rămîne de văzut. Observaţiile cu privire la „poştă“ sînt pure erijări neavenite, rezultate probabil dintr-o confuzie (la noi, după cum ştie toată lumea care ur­măreşte această rubrică, nu există un răspuns co­lectiv — tip „Nu încă“). ŞERIFA : Pînă una-alta, lucrul cel mai intere­sant din mesajul dv. sínt — cum ziceţi — „coordo­natele“ personale : temperament melancolico-san­­guin, ochi verzi, inălţimea 1,44, vîrsta 22 de ani. Cum se vede, date nu tocmai compatibile cu înspăi­­mîntătorul dv. pseudonim (deşi, dintr-un tempera­ment care izbuteşte să îmbine atît de paradoxal me­lancolia cu... „setea de singe", nu se ştie niciodată ce poate ieşi !). Din păcate, cu riscul oricăror repre­salii poliţieneşti care ne-ar paşte, trebuie să vă spu­nem că versurile trimise sînt destul de slabe şi stîngace ; ele par scrise mai degrabă cu „Coltul“, decît cu condeiul, iar unele metafore (nu lipsite de amuzament — să fim drepţi !), ca de pildă firul subţire şi creţ al destinului, aduc ceva din damful specific al unui veritabil „saloon“. Cam asta ar fi, deocamdată. In aşteptarea unei reveniri cu ochii (într-adevăr) verzi şi mai degrabă pe latura melan­colică, vă adresăm cordial tradiţionalul „so long“ !

Next