România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Vasile Alecsandri, călător Alecsandri avea instinctul călătoriei dezvoltat în aşa măsură, incît se găsea într-o permanentă migrare, incapabil de a se fixa undeva pentru mai multă vreme, condiţia lui fiind instabilitatea domiciliară, mişcarea aproape continuă într-un spaţiu ce-şi deplasa mereu linii­le. Fascinaţia depărtărilor, a necunoscu­tului, ajunge să rivalizeze cu însăşi plă­cerea confortului, a existenţei nezdrun­cinate care-i fusese hărăzită poetului, şi să-l facă apt, nu ne-ar veni să cre­dem, pentru aventură. Alecsandri este gata oricînd, exceptînd iarna româneas­că, să urce în poştalion sau în diligen­ţă, în tren sau în primul vapor ce ur­mează a ridica ancora, în orice direc­ţie, fără alegere, cu atîta mai bine dacă aceasta ar fi Africa, India sau Japonia. Cu o asemenea disponibilitate, el ar fi trebuit să evite gările şi porturile, chiar şi mijloacele de locomoţie, care-i provo­cau literalmente febră turistică. Un fel de beţie a zărilor, călătoria devine pen­­tru Alecsandri un viciu nepedepsit, ca lectura, după vorba inspirată a unui francez, un viciu la fel de admirabil, ce avea să aibă consecinţe literare nespe­rate de către autor. Spre deosebire de poezie şi teatru, do­meniu în care îşi simţea adevărata lui vocaţie, paginile de proză le aşterne cu anume diletantism, fără să distingă prea limpede amintirea de articolul critic, nuvela de epistolă sau de evocarea lite­rară. Mai cu seamă însemnările de că­lătorie sunt scrise cu degajarea şi spon­taneitatea corespondenţei particulare, cu evidenta plăcere a causeurului de a-şi relata peripeţiile sau a-şi comu­nica impresiile, ştiindu-se ascultat de cel puţin un auditor. Aceasta mi se pare una din ipostazele cele mai favo­rabile pentru scriitorul Alecsandri, şi care, în perspectiva timpului, i-a asigu­rat şanse dintre cele mai mari de su­pravieţuire. Călătorul ne dezvăluie în­zestrări alese de povestitor, de o pro­speţime a limbajului şi o savoare na­rativă ce-l situează într-o pleiadă stră­lucită de prozatori moldoveni, înzestrări de care nu ştiu cit era de conştient, în orice caz prea puţin fructificate în ope­ra lui. Totuşi cele cîteva piese, comen­tate pînă la G. Călinescu mai mult în subsidiar, aproape fiecare o bucată an­tologică, ne dau măsura scriitorului care astfel continuă să facă parte efectiv din fondul nostru permanent de lectură. In O primblare la munţi, ca şi în Că­lătorie în Africa, ne întâmpină de la în­ceput buna dispoziţie, exuberanţa şi beatitudinea juvenilă, transmise cu na­turaleţea vorbirii populare : „Ne por­nirăm pe la sfinţitul soarelui ,plini de veselie şi de sperare şi, grămădiţi ca vai de noi ! Într-o brişcă de Braşov, care, urmînd obiceiul surorilor sale nu­mite braşovence, ne scutura ca pe niş­te saci de nuci ; dar ce ne păsa nouă ! Lumea întreagă atunci era a noastră !“ Poetul se abandonează peripeţiei şi u­­neori întîmplării cu haz, nu lipsită de un subtext aluziv, ca atunci cînd se an­gajează împreună cu tovarăşii de dru­meţie într-un agreabil război homeric ce „au avut cu nişte amazoane în ca­­trinţe“, culegătoare de mere într-o li­vadă, pe care le asaltaseră doar spre a le cere cîteva poame ! Aceasta nu-l îm­piedică să aibă un ochi atent la spec­tacolul naturii de pe valea Bistriţei şi, anunţîndu-1 pe Hogaş, să desluşească peisajul montan printre ceţuri fantas­tice. Ajunşi la mînăstirea Pîngăraţi, drumeţii ascultă apriga întîmplare de dragoste a unui călugăr, petrecută în­tr-o atmosferă de vechime şi legendă, care ni-l aminteşte pe Sadoveanu. în­săşi succesiunea povestitorilor, adunaţi în jurul unei mese şi deşertînd fiecare sacul său cu amintiri, e ca aceea din Hanu-Ancuţei. De unde scoatem înche­ierea că, deşi prea puţin considerată, proza lui Alecsandri a avut o înrîurire în posteritate, că farmecul ei nu i-a putut lăsa indiferenţi în primul rînd pe urmaşii săi literari congeneri. Dacă o primblare la munţi ne indi­că o sensibilitate în esenţă romantică, entuziasmată în faţa naturii (uneori prea poetizată), a oamenilor (văzuţi prea pitoresc) şi a cîntecelor populare, pe care poetul avea să le publice în faimoasa culegere, cuprinzînd capodo­pera noastră folclorică Mioriţa, Iaşii în 1844 (în fapt o scrisoare adresată lui M. Kogălniceanu) relevă un observator aplicat spre notaţia realistă şi chiar gro­­tescă, folosind printr-un ingenios tran­sfer tehnica „fiziologiei“, foarte gustată în epocă. Iaşul îi apare ca un personaj derutant, amestec de strălucire şi mize­rie, de civilizaţie şi înapoiere, costumat anapoda cu o coroană pe cap şi picioa­rele goale. Ne găsim într-un oraş cos­mopolit, încrucişare de orientalism şi influenţe occidentale vizibile nu numai în moravuri şi limbaj, în arhitectura strident inegală, dar şi în vestimenta­ţia devenită foarte semnificativ­“­",­o­­d­ită : „Hainele lungi şi largi au dat rînd straielor mai strimte ale Europei, islicul s-a închinat dinaintea pălăriei, ciubote­le roşii şi galbene au dat pasul încălţă­­mintelor de vacs ; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante...“ Comentariul, construit pe un şir de contraste (lux-mizerie, trecut-prezent etc.) şi purtînd în subtext înţelesuri cri­tice, dacă nu ironice, aparţine unui scri­itor cu duhul vorbirii mucalite, care îl vesteşte pe Creangă : „In faţa acestui parc, în stingă şoselei, zărim seminarul Socolei, fabrică sfîntă de popi, în care mulţimea de tineri învaţă a cîştiga pot­cap pentru ca să aibă drept de a scăpa sufletele creştineşti din ghearele mult poznaşului Scaraoţki de cornorată po­menire“. Cu efecte ci mai puternice este utili­­zat contrastul în Balta Albă, poate cea mai reprezentativă proză a lui Alecsan­dri, prin savoarea situaţiilor comice şi a volubilităţii narative. Un călător fran­cez, destul de ignorant in ce priveşte geografia Europei răsăritene, rămăsese din şcoală cu ideea rizibilă că Valahia ar fi „un soi de pustiu vînturat de cîr­­duri de fiare sălbatice şi de oameni pribegi“, drept care coboară de pe va­por cu pistoalele încărcate, pregătit să se apere împotriva unui eventual atac. Din momentul în care îşi dă seama cit se înşelase, ţara de la gurile Dunării lăsîndu-i o impresie de-a dreptul încîn­­tătoare, el va trece dintr-o surpriză în alta, capabile să-l aducă îrntr-o verita­bilă stare de perplexitate. I se părea normal ca să existe aici căi de comuni­caţie obişnuite, mai cu seamă pentru o staţiune balneară cu reputaţie. Dar în loc de mal-posta, sau diligentă, i se o­­feră „o cutioară plină de fin“, o biată căruţă trasă de patru cai costelivi ,­ condusă de un vizitiu pe măsură. Dru­mul în acest ciudat echipaj e un fel de cursă la zidul morţii, ce se termină printr-un eşec, nu departe de catastro­fă. Naraţiunea intră acum pe o pistă senzaţională, ce-şi va menţine ritmul pînă la sfîrşit, prin exploatarea abilă a neprevăzutului care-1 nume pe naivul călător în mereu altă situaţie : „In­tr-un nor de colb ce zbura pe faţa pă­­mîntului, caii alergau ca şi cînd ar fi intrat dracul întrînşii. Căruţa fugea încît nu mai avea vreme să scîrţîie : roţile se alungau, săltînd din hopuri în honuri şi azvîrlindu-mă în sus ca pe o minge ; surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea cîmpii ; iar eu... dacă m­i-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mina de trăsură şi s-o bag în buzunarele cu pistoalele, aş fi intrat în vreun păcat, negreşit. Un vîrtej grozav mă cuprinse­se în sinul acelui steple-chasse diavo­lesc. Ochii îmi ieşeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, şoldurile mă dureau, dinţii îmi clănţă­neau, urechile îmi ţiuiau ; şi de cîte ori strigam : ai, ai, poştaşul îmi răspundea: hai-hai, domnule! şi bătea caii din nou şi chiuia încă mai sălbatic şi căr­uţa fu­gea încă mai iute şi eu ameţeam încă mai tare. Deodată, cum ne coboram pe o cos­tişă, şăuaşul se poticni; roata de dina­inte se izbi de eî în repejune şi se sfă­­rîmă pe loc ; iar căruţa, răsturnîndu-se cu mine şi lăsîndu-mă lat în mijlocul drumului, lingă bietul cal ce îşi scrin­­tise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roţi, şi cu poştaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului.“ De unde credea că Balta Albă e o staţiune amenajată ca faimoasele Marienbad sau Ems, descoperă un sat „alcătuit de bordee coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostîrci“. Această lume inedită începe să-i dea fiori de spaimă, atunci cînd singur la miez de noapte, în mijlocul unei droaie de dini, fără nici un reper şi nici o speranţă, se con­sideră aruncat în pustie. Dar tragicul iminent e curmat printr-o surpriză de sens opus, şi anume, întîlnirea neaştep­tată, într-o astfel de împrejurare, cu cineva care vorbeşte limba lui Voltaire Urmează stupefacţia de a constata că nu există un hotel şi de a fi silit să doarmă în condiţii de campanie, pentru ca după o asemenea noapte de pomină să vină ziua cu surprizele ei deconcer­tante. Călătorul descoperă că se găseşte într-un punct al globului pe care nu mai ştie unde să-l situeze pe harta ci­vilizaţiei. Contrastul, cheia de boltă a acestei povestiri, îi oferă un spectacol neaşteptat, în care şocantă este aceeaşi interferenţă dintre occident şi orient, cu efecte cînd stridente, cînd pitoreşti, de un exotic bizar, mai ales pentru un străin, care după experienţa cu că­ruţa buclucaşă, asistă uluit la convoiul echinajelor luxoase, ce alergau pe malul bălţii, ca şi la oamenii îmbrăcaţi in toate felurile: „...baloane de Viena, cu înhămături necunoscute pe la noi : pă­lării de Francia cu işlice orientale ; frace cu anterie ; toalete pariziane cu costumuri străine şi originale...“. Ca şi în Iaşi, în 1844 sau în Bor­sec, se deplînge în fond, fie şi pe un ton u­­moristic, starea de inconfort şi înapo­iere în care se aflau ţările române, a­­păsate însă la mijlocul secolului trecut de o vinovată stăpinire feudală, dinnă­­untru şi din afară. Speculînd cu un re­marcabil simţ epic jocul contrastelor şi al surprizei, construind o înlănţuire de episoade ce se urmează dinamic şi mînuind un limbaj de o mare prospe­ţime, în inflexiunile căruia se păstrează discret parfumul timpului. Alecsandri ajunge să realizeze în Balta Albă o proză un „suvenir“ de valoarea sub­stanţială a Scrisorilor lui I. Ghica. In acelaşi spirit este scris jurnalul de călătorie în Africa, piesa fundamentală care concentrează mai toate virtuţile povestitorului, precum şi cîteva trăsă­turi importante ale portretului său mo­ral. Acum se poate spune intr-adevăr că poetul se lăsa îmbătat de mirajul de­părtărilor, simţind mai mult ca oricind tentaţia aventurii, în care de altfel se şi lansează, acceptînd plecarea fără o ţintă precisă cu originalul său prieten englez. Regăsim buna dispoziţie şi umo­rul cu accente vii în descrierea mal­­postei, un fel de pendant al căruţei din Bărăgan, plăcerea de a se deda chie­­fului oriental, în timp ce soarbe cu ta­biet cafeaua din meşteşugite felagea­­nuri, de a-şi pierde privirea visătoare în larg, admirînd corăbiile „unele avînd forme de paseri uriaşe, cu aripile în­tinse, altele semănînd cu nişte cate­drale“. Pînă să ajungă în deşerturile Africii neobositul călător străbate cîte­va oraşe din sudul Franţei, printre care Nîmes, Arles, Toulouse şi Marsilia. Ob­servaţia vechilor monumente romane se efectuează destul de sumar, interesul fiindu-i atras de spectacolul străzii, de frumuseţea femeilor sau de bogăţia iar­­maroacelor. Ca un reporter de mare clasă, şi în realitate el este unul din primii reporteri români. Alecsandri ştie să vadă. Momentul deşteptării oraşului (Toulouse) care pare invadat de propriii săi locuitori, cu tumultul negustorilor precupeţi intrînd în piaţă şi vuietul circulaţiei intense, cu atmosfera de vi­vacitate meridională, constituie o pa­gină aproape exemplară : „Toate casele dau drumul afară unui număr de locui­tori care se răspîndesc în oraş şi, lucru mare de însemnat­­ deodată, ca şi ci­n­e ar fi ieşind din păm­înt, se înaintează din toate părţile mulţime de vite, de căruţe, şi de oameni încărcaţi cu pro­vizii. Atunci vuietul se preface un zgo­mot ; mii de glasuri, mii de răcnete se ridică în văzduh, unindu-se cu tropotul cailor şi cu durduitul carelor pe pa­veaua oraşului''. Ajuns în Africa, voiajul de agrement capătă aspectul unei temerare expedi­ţii. Băştinaşii zăcînd într-o stare vecină cu barbaria, datorită în bună măsură şi puterilor europene ale timpului, se ma­nifestă faţă de străini cu ostilitate. Că­lătorul asistă la scene oribile, expune­rea capetelor de ucişi în piaţa publică, fapt ce decurge de altminteri din însuşi sistemul politic întîrziat intr-un sînge­­ros feudalism : „Guvernatorii oraşelor, paşii, sunt tirani absoluţi, iar sultanul de la Fez este considerat ca umbra lui Alah ! El trăieşte închis în saraiul său ca un zeu misterios, la al cărui nume toţi tremură şi se închină.“ Pitorescul obiceiurilor, exotica frumuseţe femini­nă, apar­­e un trist fundal de mizerie a mulţimilor şi de grotesc al pomnoa­­selor cortegii princiare. In drum spre Tanger, Tetuan şi Munţii Nadras, cei doi excursionişti pătimesc de chinur­­ile arşiţei tropicale, ca nişte adevăraţi ex­ploratori, visînd la răcoarea oazei, ce rămîne parcă e mereu mai îndepărtată „fata morgana“ Ei trăiesc în fine bu­curia de a descoperi apa, ca pe o mană cerească, iar într-un sat arab de a ve­dea o „fantazia" lantă sportivă şi spec­taculoasă între călăreţi agili învăluiţi in fluturătoare humusuri albe. Călătorie în Africa se bizuie şi ea pe neprevăzut şi peripeţie, dînd libertatea naratorului să se desfăşoare cu acea vervă agreabilă şi spontană. Jurnalul conţine o mare varietate de întâmplări, unele umoristice (cunoştinţa autorului cu prietenul său englez în fundul ocea­nului), altele de-a dreptul senzaţionale, ca atîtea din aspectele Africii pentru un european al epocii. Alecsandri ne apare aici mai mult ca oriunde în ipos­taza lui de călător-poet, neştiutor de planuri şi trasee dinainte stabilite, care, pornind să viziteze Spania, e tentat să ia vaporul pentru Ceylon şi ajunge in Maroc. Un călător cu simţ de observa­ţie, cu paletă bogată, şi un indubitabil farmec narativ, care poate nici nu bă­nuia că posteritatea îl va aşeza printre întemeietorii prozei artistice româ­neşti. De la sfătosul Neculce, spre a poposi în dumbrăvile minunate ale lui Sadoveanu şi în munţii lui Hogaş, dru­mul ne poartă pe urmele lui Alecsandri, fără a cărui memoralistică de călătorie, ascunzînd un virtuos şi un rafinat al condeiului, evoluţia povestirii în isto­ria literaturii noastre nu s-ar putea în­ţelege. Al. SaNDULESCU THEODOR AMAN , ILUSTRAŢIE LA „BALTA ALBA" esen România literară 29

Next