România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Hölderlin — poet politic Extrăgînd referinţe preţioase din unele cercetări de critică aplicată recente, ar­ticolul lui Pierre Bertaux din „Le Nouvel Observateur" propune un punct de ve­dere sintetic inedit asupra destinului uman şi literar al unuia dintre cei mai mari lirici ai lumii. Articolul stîrneşte in­teres prin semnificaţia pe care o acordă, cu criterii ştiinţifice riguroase, determi­nărilor social-istorice ale creaţiei, rolului major al opţiunii politice în artă. Dacă se observă, într-o măsură, o înclinaţie spre unilateralizare, ea se explică, proba­bil, prin caracterul polemic al tezelor susţinute. „Cum aţi spus Hölderlin­­ şi politica ? Nu văd nici un raport.“ Aşa mai spuneau încă acum un an mulţi germani cultivaţi şi în special, cu un plus de autoritate, experţii studiilor höl­­derliniene. Alba hermină a celui mai pur poet n-ar fi făcut, după ei, decit să se păteze printr-o apropiere de orice fel de politică. Trebuia să fii un străin (ca Georg Lukacs, ca Robert Min­der), sau german din Est (ca Claus Träger), ca să îndrăznești să afirmi valoarea politică a me­sajului lui Hölderlin, ca să spui că acesta era un iacobin din toată inima. Şi totuşi... Dar mai întîi de toate însuşi acest tabu, aceas­tă interdicţie aruncată este semnificativă în sine. Ea nu aparţine nici hazardului, nici unei simple neînţelegeri. Sau, în orice caz, aparţine unei neînţelegeri organizate, tipică situaţiei ger­mane de acum două secole. In Europa Congresu­lui de la Viena, principii germani luaseră din nou ferm în mină frînele care fuseseră cît pe aci să le scape. Execuţia lui Ludovic al XVI, acest sacrilegiu, a adus un suflu de groază la curţile Germaniei şi Austriei. Părinţi ai popoa­relor lor, principii înţelegeau să continue a-şi asuma singuri şi fără control responsabilităţile puterii. Politica era deci declarată domeniu re­zervat principelui. Vai de impertinentul, de im­prudentul care ar fi avut iniţiativa să se ames­tece aici. Se pare că încă nu s-a studiat în mod serios represiunea din timpul lui Metternich ; în orice caz, mi-a fost imposibil să aflu, cu o apro­ximaţie de zece sau douăzeci de mii, numărul „demagogilor“ încarceraţi în celulele Europei centrale în numele Sfintei Alianţe. S-a vorbit de vreo şaizeci de mii. Şi cîţi dintre ei or fi murit... Politica ? In Germania, un tabu cu două sen­suri ale termenului: sacră, deci rezervată pu­terilor societăţii conducătoare — interzisă neini­ţiaţilor, deci nefastă. De asemenea, de-a lungul secolelor, cu o ad­mirabilă constanţă, exegeţii germani ai lui Höl­derlin s-au străduit să-l cureţe pe poet de cea mai mică bănuială că ar fi nutrit vreodată un gînd politic. Or, constatăm astăzi că întreaga sa operă nu este decit un continuu comentariu al problemei majore a epocii sale (şi al altor epoci) : rolul omului în situaţiile revoluţionare. UN FIU AU TIMPULUI SAU Pentru a-l albi cît mai bine, exegeţii au a­­juns plnă la a ignora (în germană „ignorieren“ înseamnă : a nu vrea să ştii) faptul că Hölder­lin a fost contemporan cu marea revoluţie, cu Revoluţia franceză. Contemporanul exact : pri­ma sa scriere datează din 1789, ultima din 1804, anul încoronării lui Napoleon. De la bun în­ceput, ar fi fost de mirare ca aceasta să nu se fi reflectat în opera sa, cu atît mai mult cu cît el însuşi spune despre eroul său Empedocle (este motivul pentru care l-a ales) că este fiul timpu­lui său şi că în el se reflectă şi se exprimă con­tradicţiile epocii. A crede că Hölderlin nu se considera el însuşi ca un „fiu al timpului său“ este intr-adevăr o aberaţie. Şi totuşi, exegeţii au reuşit acest tur de forţă, de exemplu, in cele douăzeci şi patru „cele mai bune“ articole despre Hölderlin apărute de cincizeci de ani încoace şi reunite recent în vo­lum (citim la sumar şi numele lui Stefan George, Rainer Maria Rilke, Walter Benjamin şi alţii), unde nu fac practic nici un fel de aluzie la fap­tul că poetul a fost contemporan, desigur nu in­diferent, al Revoluţiei. Hölderlin avea nouăsprezece ani în ziua că­derii Bastiliei, douăzeci în ziua sărbătorii Fede­raţiei, care a avut în Europa un răsunet infinit mai mare : în 14 iulie 1790, pe Cîmpul lui Marte, se întemeia patria franceză, o naţiune exemplară (se putea crede) de cetăţeni. Cu o aproximaţie de cîteva luni, Hegel avea aceeaşi vîrstă. Îşi făceau studiile împreună, în acea cutie de rezo­nanţă care era Stift, seminarul protestant din Tübingen ■— unde, totuşi, se citeau ziarele, se vînau noutăţile. Intimitatea celor doi tineri, Hölderlin şi Hegel, după vreo zece ani, ferventă, ea se baza pe discuţiile asupra problemei zilei: omul şi revoluţia. Fiecare dădea ceva, fiecare primea, ei înşişi nu ştiau care a avut cel dinţii inspiraţia fecundă. Chiar in acest fel va defini Hölderlin Spiritul­­ „Geist“ , nu spiritul unuia sau al celuilalt, ci acel suflu (spiritus) care, în­­tr-un ceas privilegiat, trece intre două fiinţe prie­tene : comuniunea datorată momentului şi de moment. Fără îndoială că într-unul din aceste momente Hölderlin­g i-a transmis lui Hegel scîn­­teia primită de la Heraclit (tensiunea lemnului îndoit spre el însuşi, a lemnului unui arc sau al unei lire) care a dat naştere gîndirii dialec­tice. Deci politica (adică istoria timpului) era tema majoră a intimităţii lor. Aceasta s-a continuat pe cînd amîndoi erau preceptori la Frankfurt în case vecine şi prietene, în timp ce Republica franceză evolua către Directorat şi Consulat. Se ştie, se crede că se ştie pe ce poziţie (care poate fi judecată ca echivocă, în orice caz pru­dentă) s-a situat mai apoi Hegel. Se ştie ceva mai bine după comentariile lui Alexandre Ké­jévé, după cartea lui Jacques d’Hondt („Hegel secret“), după reinterpretarea în curs a operelor de tinereţe ale lui Hegel — opere care au fost calificate pios ca „teologice“ şi care sunt, de fapt, adesea consideraţii revoluţionare. Iată o prezentare foarte schematică a faptelor : până la 16 martie 1799, Hölderlin şi prietenii săi credeau că, după exemplul Republicii franceze, Republicii batave, Republicii elveţiene, va fi în sfîrşit proclamată o republică germană . Repu­blica suabă, în care oamenii de inimă, hăituiţi de către principi, ar avea în fine o patrie. Mani­festele erau imprimate, cocardele tricolore în curs de distribuire, nu se aştepta decît semnalul — cînd, potrivit instrucţiunilor Directoratului, hotărît ca de atunci încolo să se folosească de suverani mai curînd decit să-i răstoarne, gene­ralul Jourdan, care comanda trupele franceze de ocupaţie în Würtemberg, declară că trupele sale nu vor favoriza (aşa cum sperau conjuraţii) acţiunile subversive, ba chiar le vor reprima. Dintr-o dată iacobinilor germani le-a fost in­terzisă orice speranţă de a-şi vedea realizat în timpul vieţii lor idealul republican. A fost mo­mentul unei tragice conversiuni. Hegel, care nu-şi considerase niciodată compatrioţii destul de copţi pentru libertate, a luat drumul pe care-l cunoaştem : cel al filozofiei, cu succesul pe care îl cunoaştem ; cei care se reclamă în diferite fe­luri din gîndirea sa sunt astăzi răspindiţi aproa­pe pretutindeni în lume. ZBIRI ŞI POLIŢAI Hölderlin a ales calea poeziei. Îşi învălui me­sajul intr-o formă criptică, din proprie voinţă mitică şi obscură, indescifrabilă pentru „răi“ . (Continuare în pagina 32) Pe malul rîului Neckar, lingă turnul lui Hölderlin, acolo unde poetul a petrecut, izolat in tăcerea nebuniei, peste 35 de ani din viaţă Clădirea seminarului protestant din Tübingen , de aci Höl­derlin şi Hegel au salutat entuziaşti Revoluţia franceză "România literară 31

Next