România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Hölderlin — poet politic (Urmare din pagina 31) in felul în care altădată, spune el, tind barbarii invadau ţara, erau îngropate vasele sacre, fiind încredinţate ţărînei materne pentru ca intr-o zi, cu mult mai tîrziu, alte generaţii să le dezgroape, iar fervoarea lor să reanime atunci cultul ade­vărului şi al frumosului. Tot aşa cum, tind vi­ri­tul iernii mătură cîmpia, sămînţa tainic vie aş­teaptă, în noaptea profundă a ogorului, încălzirea care va veni, eliberarea de către lumina soare­lui de primăvară. „Acum, spune Hölderlin, e noapte, e iarnă. Mă gîndesc numai la generaţiile viitoare“. Obscuritatea aparentă a imnurilor tardive — acest monument al lirismului care nu are alt precedent în afară de Pindar — are fără îndo­ială cauze diferite ; dar cea principală este vo­inţa deliberată a încifrării mesajului, pentru a scăpa de tribulaţiile cenzurii, de inchiziţia zbi­rilor, de persecuţia poliţailor. Mereu credincios idealului său de la două,zeci de ani, idealului iacobin, Hölderlin l-a transpus în stil mitologic. Erau în joc libertatea sa fizică, însăşi existenţa sa. El îl văzuse, în tinereţea sa, pe maestrul său în poezie, bătrînul Schubart, ieşind într-o stare de epavă umană după unspre­zece ani de închisoare în carcerele fortăreţei U­i­­tem burgheze, Hoher Asberg; acolo era în­chis de mai multe luni prietenul său cel mai bun, Isaac de Sinclair, acuzat printr-un denunţ că ar fi vrut să atenteze (ceea ce nu este imposibil de crezut) la viaţa suveranului. Hölderlin însuşi fu­sese desemnat în denunţ şi declarat complice. O scrisoare a unui emigrant francez adresată ducelui de Wü­rtemberg denunţa pe un „fost revoluţionar wü­rtemburghez, numit Hölderlin“. „BUNA ZIUA, CETATENE !“ Protectorul lui Hölderlin şi al lui Sinclair, bunul landgrav de Homburg, l-a salvat ca prin urechile acului pe cel dintîi de încarcerarea ce­rută de justiţia ducelui : el a obţinut, datorită autorităţii sale, un certificat medical de com­plezenţă care-l declara pe poet nebun și ires­ponsabil. Nebun, Hölderlin incă nu era. A devenit însă cîteva luni mai tîrziu în următoarele îm­prejurări. O dată lichidat Sfîntul Imperiu de către Napoleon, principatul de Hessa-Homburg, ca atîtea altele, a fost dizolvat, iar curtea disper­sată. S-a decis ca Hölderlin să fie trimis la Tü­bingen, unde se credea că are cele mai multe le­gături. Cînd s-a prezentat caleaşca ce trebuia să-l ducă, iar lacheul însărcinat să-l însoţească l-a ru­gat să-l urmeze, Hölderlin, care se aşteptase timp de luni de zile să fie arestat in orice moment la fel ca Sinclair, a crezut că urma să fie dus în închisoare. S-a zbătut, l-a zgîriat pe faţă pe la­cheul care l-a imobilizat în cele din urmă şi l-a aruncat în caleaşcă. Cînd, numai cîteva ore mai tîrziu, au ajuns la Tübingen, ceea ce au debarcat acolo era o ruină omenească cu numele de Hölderlin. Fu condus la clinica de psihiatrie a doctorului Autenrieth, al cărui tratament consta în lega­rea fedelei şi reducerea la tăcere a celor agi­­­laţi. Hölderlin, de această dată, era fără scă­pare, sfîrşit. „Sărmanul Hölderlin, îi scria fiicei sale contesa, de la care deţinem istorisirea, stri­ga că e tîrît de temniceri.“ S-a vorbit mult despre cauzele nebuniei lui Hölderlin. Una dintre ele a fost uitată: el a fost împins către nebunie. Politica este cea care i-a pecetluit destinul. Dar el nu i-a fost victimă inconştientă şi nevi­novată. A trăit din plin, intens, drama politică a epocii sale ; era, în felul său, angajat fără rezerve; cunoştea riscurile, şi le-a asumat în mod deliberat, cu bărbăţie. Care era deci idealul său politic ? Cel al con­temporanilor săi, iacobinii, mai precis, giron­dinii. Lichidarea lor a fost un şoc teribil. Re­voluţia nu era deci idila din timpul lui Marte ? „Forma raţională care se întemeiază aici in tragedie este o formă politică..." Deşi a presimţit amploarea dramei, nu a mers pînă la a înţelege că „la Montague“ era nece­sară. Admiraţia lui se îndrepta către Bonaparte (cel cu cîteva luni mai în vîrstă ca el), Bona­parte — generalul republican, ceea ce era în ochii multor francezi titra timp încă după ÎS Brumar (a se vedea „Memoriile ducesei d’A­­brantes“), Bonaparte revenind din expediţia în Orient, Bonaparte in Liban pe urmele semizeu­lui Dionisos. Bonaparte era eroul său, aşa cum era şi va rămîne cel al lui Hegel. In timpul lungii nebunii, Hölderlin îşi va re­căpăta pentru cîteva zile luciditatea şi entuzias­mul , atunci cînd, în 1828, va afla din ziare des­pre ridicarea poporului grec împotriva jugului otoman. I-ar fi plăcut cu siguranţă ca, precum lordul Byron, să meargă să lupte alături de acest popor. Idealul său uman era cetăţeanul — cuvînt care, nu mai mult decît obiectul său, nu exista în te­ritoriul de limbă germană (cu excepţia Elveţiei germane). Cînd, în 1829, colegianul Georg Büch­ner îl aborda în curtea liceului pe colegul său Minnigerode cu un sonor „Bonjour, citoyen !“ în franceză, aveai nevoie pentru asta de foarte mult curaj. De altfel, Georg Büchner a murit la douăzeci şi trei de ani. Minnigerode , trei ani de închisoare şi exilul în America. Progresul politic reprezenta pentru Hölderlin tentativa conştiinţei către un grad superior în autonomie : autorităţii paternaliste a suveranu­lui i se substituia autoritatea legii, expresie a vo­inţei generale a cetăţenilor adulţi şi informaţi. SOFOCLE REPUBLICAN Ceea ce nu poate fi pus la îndoială este că, spre deosebire de atîţia alţi germani care, ca Schiller, au ştiut să se întoarcă după cum bătea vîntul, Hölderlin a rămas veşnic credincios idealului de la douăzeci de ani. Ultimul text pe care l-a pu­blicat a fost traducerea lui Sofocle însoţită de comentarii. Tema „Antigonei“ lui Sofocle este, spune el (evită pronunţarea cuvîntului revolu­ţie, cenzura nu l-ar fi lăsat să treacă), răstur­narea oricărui fel de a vedea şi de a trăi ; aici, spune el, totul se schimbă şi nu numai un sis­tem politic. Aici totul revine la haosul originar sau, dacă nu, capătă o nouă formă. „Procesul care se dezvoltă în «Antigona» lui Sofocle este cel al unei subversiuni... Forma raţională care se întemeiază aici în tragedie este o formă politică, mai precis republicană. La sfîrşit, Creon este aproape brutalizat de slujitorii săi...“ Sofocle republican , iată ultima afirmaţie publică şi pu­blicată a lui Hölderlin. Au fost necesari aproape două sute de ani pen­tru ca să revină la lumina zilei şi să fie resta­bilit, ca printr-o săpătură arheologică între­prinsă cu pasiune şi metodă în acelaşi tir­p, de altfel prevăzută şi anunţată de el, sensul politic fundamental al mesajului hölderlinian. Şi tot cam două sute de ani pentru ca, după multe şi zbu­ciumate împrejurări, germanii să recunoască de acum înainte şi să aprecieze şi acest aspect al operei celui mai mare poet al lor. In româneşte de Luminița COLER FRIEDRICH HÖLDERLIN . Amestecate • Învingînd echipa R. F. a Germaniei, marii noştri tenismeni, Năstase şi Ţiriac, şi colegul lor de nota 7 (şapte), Mărmureanu, vor pleca la Bombay, oraş cu grădini sus­pendate şi cu masive cartiere ale sărăciei, oraş al contrabandei fabuloase şi al jocului de crichet, ca să înfrunte, în semifinalele Cupei Davis, puternica reprezentativă a In­diei. I-am întîlnit pe cei doi prinţi ai rache­tei în seara primei zile de întreceri, cînd scorul ne era favorabil cu 2-0. Vom în­vinge, dar sîntem cumplit de obosiţi, mi-a declarat Năstase. Ne-ar trebui o vacanţă mai lungă. Cred că în ceea ce-i priveşte, Năstase şi Ţiriac îşi pot aranja singuri o vacanţă bine­meritată. Dar ce ne facem cu fotbaliştii ? Cei mai buni dintre ei au fost chemaţi la cluburi numai după aproape două săptămîni de vacanţă. Federaţia, spun eu, trebuie să dicteze o lună de vacanţă pentru toţi mem­brii lotului. Paradoxal, dar în fotbal cu cît eşti mai prost cu atît te bucuri mai mult de odihnă, de trai frumos la mare şi la munte. Făcînd haz de necaz, Dinu îmi spu­nea : sînt atît de obosit, încît îmi vine să mă transfer la Progresul ca să pot sta şi eu o lună şi jumătate la mare. • Piedro Rodriguez, pilotul de curse mexican, şi-a pierdut viaţa încercînd să bată un record de viteză. Secolul nostru, nebun şi superb, îşi devorează sportivii, în­­făşurîndu-i în steaguri de benzină. Mă consider unul din ultimii lampagii ai ora­şelor moderne şi-am vărsat în suflet o la­crimă pentru Rodriguez. Şi-mi închipui că atunci cînd s-a înapoiat în podişul mexican, pe aripi de corb, în miez de noapte fără lună, prietenii lui au pus caii lor, cu şei de argint şi cu frîie de abur, să plîngă cu capetele plecate peste umbra tînărului care, trădîndu-şi naşterea, şi-a luat drept zeu maşina, simbolul, după mine, al dispariţiei calului. • Penibile şi jalnice pînă la ridicol, pen­tru că sînt scrise în cea mai descumpănită limbă română, articolele lui I. Siclovan şi Angelo Niculescu publicate în ziarul Spor­tul. • Nimic nou în regulamentul de transfe­rări. Nu mă miră, şedinţa în care regula­mentul a luat forma actuală s-a ţinut în­tr-o duminică. Toată lumea vorbea festiv şi trăgea la iarbă verde. • La Dormărunt, sub vîntul blond care se naşte din dropiile unei piese de Marin Sorescu, grîul scăpăra, luîndu-ţi minţile. Fiecare fir unduia ca o femeie tînără cînd se apleacă şi trage cu urechea la uşă să audă dacă s-a trezit copilul în leagăn. Com­binele, ca nişte mori pornite-n pribegie, se duceau spre zarea largă de sute de kilome­tri, între sat şi cîmpie, pe un teren de fot­bal cu o singură poartă, zeci de puştani bă­­teau mingea. Am încercat atunci credinţa acută că fotbalul miroase a grîu. Şi a pîine. Adică, binecuvîntatul miros al vieţii. Fănuş NEAGU sport r­­—­. ROMÂNIA LITERARĂ Anul II, nr. 30 (146) Supramial de literatură şi artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Redactor şef : NICOLAE BREBAN Redactori şefi adjuncţi : GABRIEL DIMISIANU, ION HOREA, NICHITA STANESCU Secretar general de redacţie : GHEORGHE PITUŢ REDACŢIA : Bucureşti B-dul Ana Ipotescu nr. 15. Te­­lefon : 12.94.44 ; 11.39 36 ; 12.74.26 ADMINISTRATIA : Şoseaua Kiseleff nr. 10. Telefon : 18.33.99. ABO­NAMENTE : 3 luni - 26 lei ; 6 luni - 52 lei ; 1 an - 104 lei. Tiparul : Combinatul poligrafic „CASA SCÎNTEII" __________________________1

Next