România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Către poezia vremii noastre Intr-unul dintre cele mai marcante poeme ale sale, din ciclul Visuri în vuietul vremii (1939), poetul Al. Philippide prevedea poeziei ermetice a acelui mo­ment apropiata demodare : „Silită poezie­ a vremii noastre, / Intr-adevăr prea mult a vremii noastre "[ Şi prea puţin a vremurilor toate, / Rugină nefolosi­toare / Sufletelor viitoare, / Te văd în timpuri foarte­­apropiate / Zăcînd printre unelte demodate, / Maşină cu-ntrebuinţări uitate, / Mai nebăgată-n seamă în giul­giul tău de praf / Decit mongolfierii sau primul hidro­­scaf !" (Promontoriu) Tot atît de silită, dacă nu şi mai mult, decit,cea de acum treizeci de ani şi mai bine, o parte a poeziei din zilele noastre stăruie totuşi în divorţul ei faţă de citi­tor şi rămîne principalul gen literar despre care am spus cîndva că este scris „cu spatele la public“. In acest regim de snob dispreţ faţă de cel căruia ar tre­bui să i se adreseze, publicul răspunde printr-o reci­procă indiferenţă, ridicînd din umeri înaintea logogri­­felor, criptogramelor sau rebusurilor fără dezlegare, mai complicate şi mai neinteresante decit cuvintele încrucişate, care contribuie la ascuţirea inteligenţei şi la lărgirea cunoştinţelor celui ce le urmăreşte din pură dorinţă de a se destinde. Dimpotrivă, o anumită poezie îşi accentuează pe zi ce trece eforturile mereu crescînde ale autorilor, de a nu spune lucrurilor pe nume, de a complica expresia, de a întuneca viziunea, de a se juca cu cuvintele, ca într-o prinsoare sau un joc dinainte încuiat, care se joacă în cercul închis, de pretenţii iniţiatice, ale unui nou mandarinat. Desigur, după cum a observat însuşi Macedonski mai acum nouăzeci de ani, poezia are logica ei pro­prie, dar marele poet nu înţelegea să pună accentul pe altceva decît pe facultatea emotivă a recepţiei. Or, tocmai aceasta este astăzi exclusă din calculele poe­ţilor de factură obscurizantă, care-şi chinuiesc inteli­genţa în căutări de asociaţii dintre cele mai bizare şi îşi rîd mefistofelic de dificultatea în care îşi vor pune pe eventualii cititori, solicitaţi să depună un efort pe cît de penibil, pe atît de zadarnic. Ilustrul contem­poran al poetului român mai sus numit, Paul Verlaine, într-o bine cunoscută Art poétique, părea a cultiva paradoxul, divulgînd compunerea la rece a unor ver­suri emotive : „Et nous raisons des vers émus trés froidement“. A face la rece „versuri emoţionate“ şi emoţionante nu înseamnă însă a simula sentimentele, ci a depăşi momentul de paroxism emotiv, impropriu creaţiei, de a pune între evenimentul trăit şi execuţia tehnică a poeziei o distanţă de timp, pentru ca în acest fel inte­ligenţa tehnică să nu fie stingherită de intensitatea momentului pasional. Aceasta, bineînţeles, se referă la ceea ce am numi o elegie. Se ştie că numita specie lirică a cunoscut vremea ei de glorie în timpul roman­tismului, cînd poeţii îşi trăiau tot atît de intens epoca, cu agitaţiile ei sociale, ca şi propriile lor sentimente, şi cu deosebire pe acelea ale iubirii. Marii romantici au fost, aşadar, totodată nişte aprinşi revoluţionari, răz­vrătiţi împotriva „Sfintei Alianţe“ a lui Metternich, care încercase să pună căluş glasului revoltei, precum şi nişte înfocaţi îndrăgostiţi. Poeziile lor erau învăţate pe de rost de toţi cei ce iubeau libertatea şi de îndră­gostiţii de toate vîrstele şi condiţiile. La toate meri­dianele şi latitudinile continentelor, ideea de libertate şi de dreptate socială îşi lua zborul pe aripile versurilor. Nu este doar o metaforă, să recunoaştem, dintre cele mai tocite, ci şi un adevăr, iar germanii au numit cu­getările de cea mai largă circulaţie „cuvinte înari­pate“ (geflügelte Wörter). Ei bine ! ca şi maximele populare, care „zboară“ din gură în gură, peste mări şi peste ţări, versurile memorabile ale marilor poeţi romantici au biruit toate distanţele, într-o vreme ce nu se bucura, ca a noastră, de toate înlesnirile vitezei supersonice şi ale culturii audiovizuale. Cine dintre poeţii zilelor noastre s-ar putea făli că un număr cît de modest din versurile lui sînt cunoscute de tot po­porul său şi că au trecut graniţele, făcînd cunoscută limba lor în lumea întreagă, sau măcar faima ei în versiune ? S-ar spune, dimpotrivă, că mîndria poeţi­lor moderni s-ar întemeia tocmai pe impenetrabilita­tea „mesajului“ lor, — noţiune pretenţioasă, dar aspi­raţie comună mai ales „ermetiştilor“, — şi, ca un coro­lar al acesteia, pe nedifuzabilitatea ei. Străini de ma­rile aspiraţii colective ale ceasului istoric, din falsa credinţă că istoria se face de la sine, iar nu din efor­turile conjugate ale tuturor oamenilor de nădejde, poeţii ermetici se închid în cripta unor mărunte preo­cupări filologice, rafinînd asupra expresiei, căutînd semantismele cele mai rare, asociaţiile de idei cele mai îndepărtate, forţarea pînă la violenţă a lexicului, lu­­xarea sintactică şi alte procedee de a „revoluţiona“ limbajul, fără să se sinchisească de faptul că în acest fel punţile de comunicare cu cititorii se prăbuşesc, ba chiar bucurîndu-se că au pus între ei şi public o pră­pastie. Desigur, există şi excepţii onorabile de la acest nărav modern, în „virtutea" căruia cuvintele trec­ ală­turi de obiect şi noţiunea patinează asupra tuturor sensurilor, dar poeţii rămaşi credincioşi marilor idea­luri ale vremii lor şi doritori de a comunica cu un public cît mai întins, poeţii aproape de inima lumii şi a oamenilor, sînt acoperiţi de oprobriul epitetului „tradiţionalişti“, iar la noi s-a găsit cuvîntul cel mai greu de batjocură : „păşunişti“. Aceiaşi detractori ai poeziei naţionale şi sociale rămîn însă sensibili la toate miturile transcendente, ca acela al „spaţiului mioritic“, fără să bănuiască de fel că Mioriţa păştea iarbă verde (şi că românul numeşte vedeniile celor zăltaţi „cai verzi pe pereţi“). Se întîmplă ca, nu de mult, un poet să recomande pe un alt poet, ca pe „poetul anului 1971“, prin alte cu­vinte, ca o revelaţie a anului literar. în ce termeni însă ? Poetul cel nou îşi „dezvăluie întreaga intenţio­nalitate (subliniat de noi !) pînă la scrupulozitatea unei punctuaţii expresive nelăsate la întîmplare“. Punctuaţia, dacă nu ne înşelăm, ritmează pulsul gîn­­dirii şi al simţirii. Cum însă ea se învaţă în şcoală şi unii tineri simt jugul acesteia intolerabil, poeţii jon­glează cu ea, ca şi cu cuvintele. Nu există însă punc­tuaţie expresivă, ci numai punctuaţie justă sau greşită. Să trecem însă mai departe: „poezia pe care o scrie (...) exprimă tendinţa actuală a poeziei noastre de eludare a spectaculosului clamatoriu (sic) întru cîş­­tigarea interiorităţii“. Foarte frumos ! Poezia nu este nici elocinţă de tribună publică, nici reclamă de bîlci. Dar „interiori­ta­tea“, — care nu a lipsit nicicînd nici unui poet autentic, începînd chiar cu romanticii care au descoperit-o, — nu exclude comunicarea decît în cazul schizofreniei. Omul normal îşi trăieşte viaţa interioară în acord cu cea exterioară, iar românul are zicala lui: „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul“. Nimeni nu pretinde omului să „clameze" ca să se facă înţeles, dar îi cere să nu vorbească în dodii. Ni se dau trei poezii, ca exemplu de interiori­ta­te şi de punctuaţie. Să dăm ascultare uneia din ele : „odini­oară sărutul îl dăruiam fericit cînd / anotimpul înce­pea să se răcorească, durerea / şi singurătatea mea cu pasărea gratii al­­­­bastre înaintea buzelor supte ori zîna mea cu / pasărea negru spectacol : un concept mort / în drum ca un cîine al întunericului, nimic / nu mă poate opri să iubesc ziua aceasta fără / un sărut. Dacă ceva mă dezice singurătatea / și pasărea tot golul lumii mă afund în ceea ce­­ mă neagă să pot trăi mai departe uitat într-o manta veche“ (odinioară) Ne-am lămurit asupra seriozităţii punctuaţiei ! Recomandarea ne mai spune : „E aproape inutil să mai spunem că acest proces ţine de obţinerea unui stil poetic şi că (...) e un excelent stilist“. Noi credeam că stilul poetic e una şi stilistica e alta. Fie însă şi aşa ! Poetul nu e lipsit de talent, dar şi-l complică inutil cu o punctuaţie arbitrară, care nu poate fi elogiată, după cum nu trebuie făcut haz de trucul răsuflat al despăr­ţirii unui cuvînt în două versuri, ca acel jucăuş „.. al­bastru...“ care dă un aer de joc funambulesc poeme­ axate pe „interioritate". Sau interioritatea trebuie să fie numaidecît mascaradă ? Dar mai e de relevat alt­ceva : gustul unor tineri talentaţi pentru genul negru şi vocabularul poetic, congestionat de metafore ale disperării. Trăim oare un nou moment al romantis­mului, cu o disperare fără obiectiv social şi fără do­rinţă de ecou ? In „universul“ noului poet recomandat ne izbesc neplăcut noţiuni, epitete şi metafore ale unui lugubru univers interior : „umilinţa“, „drumuri meta­fizice“, „lacrimi... negre ca nopţile de iarnă“, „prima vină nemărturisită“, „glasul acela cu zece gîturi care varsă otravă“, „negru spectacol“, „concept mort“, „gal­bena tristeţe“ etc. în această tonalitate a disperării se pot pescui mărgăritare ale poeziei mistice gîndiriste, cu „învieri", cu „cine Doamne“, cu cîte un „înger“, care nu este însă cel păzitor, ca să încline balanţa că­tre echilibrul moral, „stilul poetic“ modern cultivînd neantul ca pe o floare la butonieră, prinsă într-o, vorba poetului, „manta veche“. Este cazul să nu se mai facă uz de asemenea vechi recuzite ale existenţialismului, ca poeţii să se tre­zească la viaţă, să se integreze ritmului de construcţie şi de creaţie, caracteristic culturii noastre şi vremuri­lor istorice pe care le trăim, redevenind, ca şi marii lor înaintaşi, glasurile inimii şi ale timpului. Şerban CIOCULESCU CORNELU BABA OŢELARI (detaliu) Valoare şi unităţi de măsură Multe din activităţile omeneşti sunt mensurabile in unităţi foarte precise. Cronometrul sau metrul fixea­ză cu precizie viteza alergătorului sau înălţimea la care a fost ridicată ştacheta săritorului. Aici nu exis­tă dubii şi recordmenul îşi poartă laurii avînd satis­facţia măsurării certe a performanţei sale. Există însă alte multe domenii ale activităţii ome­neşti în care efortul, esenţial pentru om şi umani­tate, nu este mensurabil cu exactitate, e greu sau, uneori, chiar imposibil de sesizat. Acesta mi se pare a fi, prin excelenţă, domeniul artei şi culturii în general, acolo unde judecata de valoare este sin­gurul şi suveranul etalon. Desigur, judecată de va­loare nu înseamnă subiectivism şi arbitrariu, indiscer­­nabilitate şi lipsă de criterii. Dar cum a valoriza pre­supune necesarmente prezenţa subiectului şi a apre­cierii pe care acesta o dă obiectului a cărui va­loare o stabileşte, subiectivitatea este imanentă ac­tului de valorificare. Neexistînd ieşire din această situaţie, judecata de valoare însăşi poartă in sine indici mai mari sau mai mici de aproximare, un anu­mit test de relativitate şi caducitate. Că lucrurile stau aşa ne-o dovedeşte însăşi dificultatea de a surprinde şi a aprecia cu exactitate travaliul, citimea de gîn­­dire, imaginaţie şi sensibilitate incorporate în cas­cada de metafore a cadenţelor poetice. Mai ales că, în acest caz, sporul de inefabilitate creşte, muncii adăugîndu-i-se şi talentul. Şi apoi, s-ar mai putea adăuga ceva. Intr-un anumit fel, într-o măsură mai mare sau mai mică, în versurile fiecărui poet adevărat dintr-o epocă sau alta se află nu numai munca sa proprie, ci şi aceea a generaţiilor care l-au precedat. Materia pe care el o mînuieşte, limba, este un instrument moştenit. Flexibilitatea şi virtuţile expresive ale acesteia sînt rodul utilizării ei multi­seculare, stadiul actual de dezvoltare al limbii în­­magazinînd frămîntarea, chinul şi lupta înaintaşilor cu inerţiile şi chingile cuvîntului. De aceea nu e tot­una să scrii poezie fiind urmaşul imediat al Văcă­­reştilor sau să beneficiezi de aportul eminescian la flexionarea limbii poetice. Lucrurile îmi par a­sta în acelaşi fel şi în alte domenii de activitate, nu numai în poezie. Mă gîn­­desc la filozofie : la Cantemir, la Samuil Micu, la Gheorghe Şincai. Putem noi oare aprecia îndea­juns de precis efortul — desfăşurat cu o stăruinţă şi pricepere uimitoare, cu un simţ al limbii desă­­virşit — celor trei de a modela limba română pen­tru necesităţile gîndirii şi expresiei filozofice ? In fond, Micu şi Şincai au făcut operă de tra­ducere şi adaptare. Considerarea muncii lor in pa­rametrii contemporani de apreciere a unei activi­tăţi similare ar fi însă o gravă eroare. In realitate, Samuil Micu a fost, pentru noi, un deschizător de drumuri intr-ale filozofiei. Nu pentru că a făcut cu­noscute ideile filozofiei wolffiene, ci fiindcă şi-a pro­pus, cu o nobilă şi generoasă sîrguinţă, să facă — după cum o mărturiseşte chiar el — ,,pre limba românească" această filozofie, să o regîndească adi­că în limba poporului său şi, astfel, făcîndu-i-o acce­sibilă, să i-o dăruiască. Dificultăţile care îi stă­teau în cale numai cu greu şi parţial pot fi imagi­nate astăzi. In acea vreme, cu excepţia Divanului lui Cantemir, nu exista o filozofie scrisă în limba română, „traducerea“ constituind pentru Micu un efort considerabil de modelare şi îmbogăţire a limbii române în vederea dezvoltării capacităţii ei de a exprima idei generale, filozofice ; el s-a stră­duit astfel să construiască un instrument apt să articuleze ginduri ridicate pe cea mai înaltă treap­tă de generalizare şi cuprindere universală a lu­crurilor. Samuil Micu săvîrşea pentru limba şi cul­tura românească ceea ce, cu cîteva decenii mai înainte, îndrăznise chiar Wolff să facă pentru cul­tura germană. Şi, să notăm bine, altele erau con­diţiile şi tradiţiile culturii germane şi altele erau cele ale culturii româneşti din veacul al XVIII-lea. Pentru faptul că Wolff îşi scrisese o bună parte a operelor lui în limba germană, Hegel considera că acest gînditor şi-a cîştigat mari merite, şi îl nu­meşte „dascăl al germanilor". Căci, scrie Hegel, „se poate spune... că o ştiinţă aparţine unui popor numai atunci cînd acesta o posedă în limba sa proprie ; şi acest lucru este cel mai necesar cînd e vorba de filozofie". lată, aşadar, că există valori deosebite, dar care nu pot fi măsurate exact , cu cronometrul sau metrul. In asemenea împrejurări este înţelept să te gîndeşti că partea cea mai mare a icebergului este tocmai aceea care nu se vede... Dumitru GHIŞE­ R excelsior România literară 3

Next