România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Ion Iuga Cîntec Şi ne rostim ca muntele frumos cu ţara duh cu ţara dreaptă am moştenit de la bătrîni pios acest urcuş din verb în faptă acolo sus şi-n cer de şesuri jos grădini smarald cuvintele aşteaptă ţîşnirea mîinii care-a scos din prea adine nou ochi în treaptă testamentar cum niciodată-n timp aripa orelor ne strigă iară cu-nţelepciunea noului olimp mai sus prin focul neam prin ţară durat în noi drept veşnic nimic ziuă rostită-n fruct de vară Răsărit de ziuă Incendiu din scorburi ies fetele tâmpului îmbrăţişate-n mare ospăţ fără cîntec îmbătate pietrele sîngeră şi stele împrăştie neştiutele arcuri prin mine cel fără de oase cel legănat de scînteie aerul fuge mai sus să piară cu văzul deschis negre rădăcinile mă vor în ape freatice în copacii vecini dar va stîrni mii­ne vîntul singur voi pluti flăcări furînd somnul meu într-o singură noapte înveşmîntat de lumină Sunetul din adine­aluri sapă ceaţa stejarului coboară duhu-n oale nordul în rame şi cumpene cad înverzite pe braţe izvor duhul doare la margini Lumina cumpenelor Culcuş pentru paseri sapă luna-n mine şi lacuri negre-mi cresc in somn să nu-mi văd rădăcinile galben penaj duc in umeri şi-mi cîntă ochii corabia care lunecă legat de catarg un om cu-nfăţişarea mea doam­e-n tufişul iernatic al nopţii în mîinile cîmpului Foc în mijlocul cîmpului se trec coroanele se macină sămînţa mina bărbatului din cenuşă nalţă aripi din nord pentru zeii sortiţi hrană văpăii albastră iarba apă întoarce peste degete iertate fumegă vatra prin seară umeri de ceaţă plînge lutul în seminţe clopot in fereastra dinspre miazănoapte numai ele seminţele şi eu amestecaţi de jeratic în cer şi busuioc la masa celor ce ne strigă ._______________________ _) 4 România literară Reflecţii profane despre artă şi filozofie Există actualmente, în special în Occident, un interes nemăsurat pentru curentele care reneagă tradiţiile es­teticii ca ştiinţă umanistă şi reclamă în cercetarea fe­nomenului artistic o răceală programatică, aceeaşi detaşare cu care omul de ştiinţă cercetează natura unui virus sau stabileşte exactitatea unei formule chimice. Orice participare afectivă este considerată drept o derogare de la exigenţele spiritului ştiinţific, drept o slăbiciune „umanistă“, care propune o interpretare su­biectivă a operei de artă în locul unei constatări ri­guros exacte a calităţilor ei estetice. Multe asemenea încercări pozitiviste, pe care le-am urmărit cu o vie curiozitate, ajung pe o cale savantă la constatări de bun simţ pe care un critic cu puţină intuiţie le poate face şi fără o pregătire matematică, cibernetică, ling­vistică sau etnografică atît de aprofundată. Fireşte, n-am să pretind niciodată că asemenea cercetări sînt totalmente sterile şi s-ar putea ca într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat să putem, datorită lor, sta­bili cu precizie cînd avem de-a face cu o capodoperă şi cînd ne aflăm în faţa unui produs estetic inferior. Pro­babil atunci cînd şi maşina va înlocui total omul. Mă uimeşte însă generalitatea schemei în care, abordat ast­fel, se pierde fenomenul artistic care îşi datorează şi-şi justifică existenţa tocmai prin originalitatea lui sau, dacă vreţi, prin excepţia de la regulă. Să zicem că struc­tura metaforei poate fi mai bine pusă în lumină prin­­tr-o analiză lingvistică de natură să descopere elemen­tele recurente ale limbajului şi mecanismul general căruia i se supune gîndirea omenească. Dar aceste structuri în care opera de artă trebuie să intre ca într-un tipar nu explică încă de ce nu toţi oamenii sunt artişti şi de ce nu toate produsele lor sunt opere de artă. Dacă omul nu gîndeşte, ci este gîndit de o structură preexistentă cum afirmă Michel Foucault, de ce suntem­ totuşi şi diferiţi unii de alţii sau de ce ne folosim în mod atît de diferit de aceeaşi structură ? Nu intervine oare aici un element, aş spune pasio­nal, o tensiune care este tocmai rezultatul relaţiei din­tre schema generală şi capacitatea personală de a o folosi, sau de a o intui într-o măsură mai redusă sau mai completă, sau poate chiar de a o inventa, din cînd în cînd ? Pentru că şi această măsură universală tre­buie să ai­bă o istorie nu se poate să fi fost de la înce­put şi dată o dată pentru totdeauna în oameni, mai înainte chiar ca ei să fie oameni. Pe măsură ce omul, în procesul muncii şi al relaţiilor sale cu ceilalţi oameni, s-a creat pe sine însuşi, a creat şi valorile, şi regulile existenţei sale atît materiale cit şi spiri­tuale. Mi se pare mai probabil să se fi petrecut astfel lucrurile. Comunicînd, a inventat comunicarea, limba­jul şi regulile limbajului, cîntînd a inventat cîntecul şi regulile cîntecului. Şi nimic nu e dat o dată pentru totdeauna. Ce frumos descria Marx acest proces dia­lectic în care omul apare drept un demiurg care s-a creat pe sine însuşi . ....aşa cum muzica trezeşte sim­ţul muzical al omului, aşa cum cea mai frumoasă mu­zică nu are sens pentru urechea nemuzicală, uin­­este obiect pentru ea, deoarece obiectul meu poate fi nu­mai confirmarea uneia din forţele mele esenţiale, neputînd deci exista ca aptitudine subiectivă pentru sine, pentru că sensul unui obiect­­are sens numai pentru un simţ corespunzător lui) se mărgineşte pen­tru mine exact la atît cit cuprinde simţul meu, de aceea simţurile omului social sînt altele decît cele ale omului nesocial; abia prin complexitatea obiectiv des­făşurată a esenţei umane se dezvoltă în parte şi, în parte se produce, complexitatea simţurilor umane subiective, ca o ureche muzicală, un ochi care percepe frumuseţea formei, într-un cuvînt, simţurile capabile să perceapă plăceri omeneşti, adică simţuri care se confirmă ca forţe esenţiale umane“. Dacă există un raport dialectic între om şi propri­a lui istorie, de ce să renunţăm la om tocmai în artă­­? Ştiu, s-a adus esteticienilor marxişti o obiecţie asemă­nătoare : cu viziunea voastră despre lume t­ransfor­­maţi artistul într-o schemă ideologică. Puteţi să de­monstraţi că Valéry e un mic burghez, dar nu puteţi să explicaţi de ce nu orice mic burghez este Valéry. Sigur că asemenea obiecţii se pot aduce unor esteti­cieni marxişti, mai bine zis incompetenţei unor esteti­cieni, nu însă şi esteticii marxiste. In viziunea marxistă despre lume, oricît s-ar părea de curios, problema care se pane e tocmai cum a putut un mic burghez ca Valéry să fie Valéry? Nu a formulat astfel Engels contradicţia lui Balzac ? Nu ne-a dus Lenin în faţa unui „moşier scrîntit întru Hristos“ pentru a ne arăta cit de mare a fost Tolstoi ? E drept, clasicii marxismului n-au avut timp să pună la punct şi o estetică marxistă, dar, cel puţin, au găsit răgazul să formuleze proble­mele la care ea trebuie să răspundă. Şi ei au raportat întotdeauna valoarea estetică a unei opere de artă la viziunea despre lume a artistului, e drept mai ales în exemple care ilustrează capacitatea marilor artişti de a depăşi propriile lor convingeri filozofice şi politice mărginite sau chiar reacţionare. Dar astfel ne-au atras atenţia că destinul creatorului se joacă în această zonă a relaţiei sale cu istoria şi cu societatea. Şi toată neli­niştea acestei estetici în formare, care este estetica marxistă, provine din nevoia de a înţelege originali­tatea unui artist care este în acelaşi timp, şi în mod inevitabil, purtătorul unei concepţii colective despre lume a unei viziuni sociale Balzac a fost un mare artist, în clida concepţiei sale sociale eronate, în timp ce Jules Vallas, în ciuda concepţiei sale sociale înain­tate, n-a fost un foarte mare artist. Ce se poate de­duce de aici ? Ar fi prea simplu să credem că atitu­dinea artistului faţă de destinul general al semenilor săi nu are nici o importanţă. Nu­ cred că toate dru­murile duc la om la artist ca expresie pasional­î a unei permanente dialectici c­­e transformă omul în istorie şi istoria în omenesc. De aceea este exagerată pretenţia unor criteri de a se nara total artistul de operă. R'gul, biografiile, m­in­ele însele nu spun mare lucru. Dar, dacă n-am şti nimic despre Dostoievski, pare personajul cel mai interesant din toată opera lui n-ar rămîne el însuşi şi din cărţile lui n-am căuta să reconstituim nu anecdota vieţii lui Feodor Mi­hai­lo­vici, ci atmosfera Intelectuală, climatul moral şi con­cepţia despre lume a acestui excepţional artist care trece prin sufletele noastre provocînd o iremediabilă arsură ? Şi reconstituind atitudinea lui Dostoievski faţă de viaţă, intuind temperatura înaltă la care trăia ar­tistul, relaţia sa cu semenul, cu ceilalţi oameni, oare nu suntem­ aproape şi de o înţelegere exactă a valorii pur estetice a operei ? în viaţa de toate zilele Dosto­­ievski n-a ucis pe nimeni, dar artistul a trăit cu o sfîşiere incomparabilă această supremă răspundere pe care şi-o poate asuma un om pe lume. Ceea ce a trăit şi a gîndit artistul în opera sa şi prin opera sa ne dă măsura unei tensiuni formidabile între om şi isto­rie, tensiunea care se revarsă într-o imensă lavă in­candescentă pe care o numim emoţie estetică. Nu, poe­zia nu se face cu cuvinte, ci cu obsesii. Iar critica lite­rară trebuie să ţină neapărat seama de acest lucru. Georgeta HORODINCA Scris şi datorie Citeam zilele acestea noua carte a lui Sütő András, Mierla şi apostolul. Sub titlul ei, autorul specifică : „Reflecţii de drum“. Să fi stat în fruntea noului volum o intenţie conştientă a scriitoru­lui sau numai un criteriu cronologic după scrierea închinată Cămăraşului de Cîmpie, din volumul Mama iţi u­­rează somn uşor (despre care cititorii României literare s-au putut informa acum două săptâmini) ? Oricum ar fi, e mai mult decît o simplă coincidenţă, mărturisind legătura organică, un sis­tem de corelaţie tematică şi în primul rînd de concepţie între cele două cărţi aparent deosebite ca specie şi obiect. Oricâte distanţe străbate Sütő András în timp şi spaţiu, punctul de plecare e mereu pămîntul natal, colectivitatea de acasă, grija şi răspunderea ce derivă din aceasta, ale cărei raze întreţes, mai firesc decît cercurile paralelelor şi meridianelor, pămîntul aşternut în faţa picioarelor scriitorului, de la Roma la Teheran. Distanţele pe care le-a străbă­tut în cartea sa sînt în egală măsură mari din punct de vedere social, isto­ric şi geografic. Şi cu toate acestea, pu­tem afirma fără ezitare că Mierla şi a­­postolul e o continuare a volumului Mama îţi urează somn uşor. Fireşte nu în înţelesul comun al cuvîntului, căci între publicistica literară calificată drept „reflecţii de drum“ şi romanul ce întruneşte elemente de eseu, sociogra­­fie literară, confesiune lirică şi litera­­tură-realitate, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Baza înrudirii, corelaţiei, e şi mai puţin şi mai mult decit aceasta : acea atitudine scriitoricească, acel mod de concepţie, acea arie de probleme cu multiple ramificaţii şi totuşi avînd un singur focar, pe temeiul cărora ambele opere pot fi caracterizate, datorită ra­portului dintre ele, drept confesiune despre angajare. Permanenta pre­zenţă spirituală, grija şi răspunderea o­­bligatorie, fidelitatea faţă de moştenirea istorică, de trecut, prezent şi viitor, de perspectiva lor unitară, iată ce alcătu­ieşte acest gen specific, a cărui esenţă constă în preocuparea faţă de cauza comună, cu alte cuvinte, de cauza co­lectivităţii. Mi-am reamintit de cartea lui Süte datorită acelor idei pe care le-au su­gerat propunerile Secretarului general al partidului nostru cu privire la mă­surile ce trebuie luate pentru îmbună­tăţirea activităţii politico-ideologice, precum şi Cuvîntarea rostită la şedinţa de lucru cu activiştii de partid din a­­cest sector. Aceste îndrumări mobiliza­toare, de importanţă capitală, privesc nemijlocit şi activitatea de creaţie li­terară şi artistică, îndemnîndu-ne să ne gîndim cu profunzime ce însemnă­tate are pentru noi, pentru literatură, datoria. Ele ne stimulează pe toţi ca în munca noastră de zi cu zi să afirmăm cu mai multă conştiinţă a responsabili­tăţii şi cu mai multă fermitate acele principii de bază — principii ale lite­raturii şi artei partinice, închinate cau­zei poporului, pătrunse de ideile uma­nismului socialist — pe care le-am a­­firmat şi pînă acum. Societatea aşteaptă de la noi o literatură şi o artă care, în felul ei specific, variat, multilateral, ia naştere din realităţile noastre, din ade­vărurile socialiste de zi cu zi, o litera­tură care ne ajută să trăim, să credem, să avem încredere şi să transformăm, să îndrumăm lumea sub semnul înaltelor

Next