România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-11-25 / nr. 48

CRITICĂ ŞI ORGOLIU E OARE actul critic o manifestare de or­goliu ? întrebarea aceasta mi-am pus-o de multe ori; totdeauna a venit să-mi tulbure conştiinţa, amintindu-mi gestul lui Tudor Vianu, la 22 de ani. Lovinescu îi încre­dinţase o cronică a ideilor în revista „Sbură­­torul“. Tânărul studios şi pregătit acceptase să o ţină, dar în scurtă vreme fu cuprins de îndo­ieli, dacă o asemenea îndeletnicire nu trădează cumva o prezumţie condamnabilă. Ce ne dă dreptul să judecăm munca altora ? — se întreba el, explicîndu-i lui Lovinescu într-o scrisoare scrupulul moral care-l împie­dica să-şi continue activitatea de cronicar. Tudor Vianu recunoştea că se află în faţa unei grele dileme; „indulgenţa nu e reco­mandabilă“, avea grijă să precizeze­­ o sfială, însă a arăta viitorul estetician, ia firesc naş­tere cînd sîntem chemaţi să apreciem strădania omenească de a îmbogăţi patrimoniul culturii: cine ne-a instituit judecători ? Lovinescu îi răspundea: „Respectăm munca, dar n-o pre­ţuim decît în rezultate“. Bineînţeles. Adevărata dilemă e, totuşi, alta ! Pe ce îşi întemeiază criticul dreptul să ros­tească el sentinţele ? O carte e citită de nume­roşi oameni; dintre ei, criticul singur se gră­beşte a-şi face publică părerea; nu e acesta un orgoliu ? De ce neapărat ? — îmi zic, spre a mă linişti; în definitiv, nimic nu-l opreşte pe oricare dintre cititori să procedeze la fel. Şi eu îmi comunic opiniile doar în numele meu, liber­e, cine vrea, să le considere judicioase sau nu, după soliditatea argumentelor pe care aprecierile se sprijină. D­AR știu foarte bine că lucrurile nu stau chiar așa. De vreme ce am ajuns critic profesionist, înseamnă că lumea îmi acordă un oarecare credit. Mă număr printre cititorii exersaţi; aria lecturilor mele e mai întinsă ; termenii de comparaţie îmi sînt mai la îndemînă; poate mi se recunoaşte şi un gust mai sigur; mă pricep apoi să demonstrez mai convingător de ce socotesc că o carte e reuşită sau nu. Iată orgoliul, scoţîndu-şi din nou coarnele ! De fapt, în forul său interior, criticul trăieşte dificultatea dureroasă de a nu-şi putea baza pe certitudini absolute sen­tinţele şi aceasta cu cît are mai multă expe­rienţă. Să adoptăm, atunci, relativismul impresio­nist ? El, cel puţin, îşi recunoaşte deschis su­biectivitatea inevitabilă şi-şi face din sinceri­­tate criteriul fundamental. Mărturisesc că-mi e adesea foarte greu să lupt cu o astfel de is­pită. Minte criticul care pretinde a nu o fi cunoscut niciodată. Dar detest în impresionism două lucruri: întîi, împăcarea minţii ome­neşti cu umilirea raţiunii. Rămîne incontesta­bil un­­element inefabil al originalităţii artis­tice şi el nu se lasă tradus în termeni concep­tuali. Dar — aşa cum spunea tot Tudor Vianu — avem datoria să-l încercuim cît pu­tem mai strîns pentru că sîntem fiinţe cuge­tătoare şi ne-am făcut din asaltarea misteru­lui principalul nostru blazon de nobleţe. In al doilea rînd, deoarece impresionis­mul presupus împinge orgoliul criticu­lui la o hipertrofiere supremă. Meca­nismele asociative cele mai capricioase îşi arogă, în numele unui presupus „dar“, strict individual, rolul de instanţe ultime ale jude­căţii. Sinceritatea e alibi­ul îndărătul căruia orgoliul comentatorului „inspirat“ să se poată exercita nestingherit. Există o salvare sigură de acest păcat capital într-un sistem ? Poate că da, dar iarăşi nu reuşesc să-mi alung o te­mere. Orgoliul criticului, pentru că îl cunosc prea bine, e în stare să se ascundă uşor şi după impersonalitatea principiilor. Poftim, voi fi tentat să spun : Nu eu te judec, ci inflexibili­tatea legilor literare. Oricine în locul meu ar ajunge, silit de logica faptelor obiective, la aceeaşi concluzie. Practic, ştiu însă că prin­cipiile sunt interpretabile şi foarte ade­sea literatura cu adevărat originală tră­ieşte sub regimul excepţiei. Ca să merg pînă la capătul acestui examen interior, lucrul, pe care aş dori să-l apăr, e o anume ingenuitate a lecturii. M-am sur­prins astfel cu spaimă, uneori, citind „profe­sional“. Fiindcă nu trebuie să scriu săptămîna următoare despre ele, las netăiate cu anii cărţi, în care am o poftă grozavă să mă afund. Altele, teribil de plictisitoare, le străbat din conştiinciozitate pînă la ultima filă, în loc să le arunc după primele zece pagini, cum îmi vine. Mă urmăresc, pe parcursul lecturii, fraze de cronică în minte. Că vrînd, nevrînd, criticul e un cititor avizat, aceasta riscă să devină o sursă de orgoliu. D­AR modestia nu constă în lipsa însuşi­rilor, ci în exerciţiul lor fără ostentaţie şi pretenţie la întîietate. Capăt tot mai mult convingerea că e salutar pentru însăşi me­seria criticului să ştie a redeveni, păstrîndu-şi experienţa, un cititor de rînd. Aşa are şansa să trăiască, nesofisticate, emoţiile lecturii şi să le comunice pe tonul cel mai firesc. Şi, pa­radoxal, să cîştige, fără să o dorească expres, mult discutata autoritate. Ov. S. CROHMALNICEANU PABLO RUIZ PICASSO — „Portretul surorii sale Lola“ — Spre 1900, creion colorat, pe hirtie — (Din colecţia istoricului şi criticului de artă G. Oprescu, de la a cărui naştere se împlinesc 90 de ani la 29 noiembrie) Nina CASSIAN Lampa de căpătîi Odată îmi făceai­­ un interior de suflet de ceai şi o faţă de masă curată. (E drept: eu veneam monstruos cu stilou noroios şi cu mină de os din tărimul de jos...) ^ Mocirle de pace la piciorul tău pîlpîiau. Era cercul ispitei — sau numai ochiul tenace. Era. Şi mă speriam cum suie cuvîntul ca o rimă verzuie pe cilindrica gleznă a ta. rromânia literară 3

Next