România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
Ştefan Neguţătorul de crăpături Aug. DOINAŞ Ierarhie Un trap mărunt (copiii tăi se joacă de-a caii într-o curte cu vocale, cînd ceasul bate patru), o cadenţă eroică (ce vor aceste trupe cu trîmbiţele-albind de răguşeală ?), o simplă întilnire în pustiul amiezii (iată,-n şir, secerătorii pe care aceeaşi vară-i încovoaie pe-aceleaşi spice), răsăritul unei comete (fapt pe care tribul Dan îl celebrează dezhumînd totemul părinţilor), sau un profet ce umblă, prin temple, batjocoritor (o, Romă, tu mori precum Persepolis !), sau poate o pură, absolută neputinţă de-a nu deschide şi închide ochii (ah, Betelgeuse, intermitentă alfa !), sau chiar această sistolă-mpreună cu vidul ce-o precede şi urmează : auz de surd, ce logodeşte treapta dinţii cu cea din urmă — POEZIA echivalentă între joc şi lume. 1971 Peisaj Toamna e gata de plecare. O trestie, doar una singură : antenă pe suprafaţa lăcuită a bălţii. Şi apa, în amurg, duios ridată de cercuri vagi, concentrice, asemeni unui rai de chihlimbar Prinţ calpuzan care sporeşte zloţii lui Dincolo, ţelul de mici emoţii fără părinţi, bastard al unui limb de confluenţe, — eu sunt cel ce schimb mocirla construită-ntr-o epură de litere — mai tragică, mai pură — a invizibilelor temelii. Fanatice tarabe dezvelit echere cu favoruri, alge, griuri, esențe posedate-n travestiuri, Cel care tunde zilele-a venit la stîna mea. Un plai de zer melodic In care arborii ardeau, un spaţiu născut de tulnice — nimic mai mult. Prisosul meu aleargă, rîu nesigur, spre secolii ce vin. Aici e seul. Ore tre de sticlă, prin care cocorii vîslesc. Se-aude bolboroseala vulcanilor de noroi. Smocuri de papură cîntă, şuieratul lor — şarpe care se simte-n pericol — anulează distanţele. Noi însă, cei care nu vrem să fim înşelaţi, stăm cu urechea la pîndă. Intr-o noapte ca asta, cu toată In care lipitori, şi peşti, şi broaşte — pestriţe ginţi fraternizînd obscur sub zodiile lintiţei solzoase — în forfotă măruntă se apropie de axul clătinat şi răscolesc nămolul mut, ca drojdia unor mesaje care s-au acrit sub muşiţa de ore scămoşate. Şi vîntul care ştie doar să fluiere... leproase turme de consoane, aşi de treflă împuţită, şi ocnaşi cărora globul le sfinţeşte glezna, şi grindina vulcanilor, şi bezna, — şi liniştea... Voyeur cu ochiul fix, eu vînd cenuşă fină de fenix şi crăpătura lucrurilor — fantă ce-mi desfrînează limba sicofantă. 1971 aici e lina ca sacîzul, unghiul de incidenţă al ciocîrliilor cu ţigla nouă de pe primărie. Mai mult — la ceilalţi. Eu confirm unui hiat, şi numai mărăcinii ţin socoteala dijmei pe vocale.« de sticlă ambra care apropie munţii nevolnici de farurile maşinii, apar crăpături în pardoseala cîmpiilor, pasul secundelor e mai larg, întunericul cască. Noi, care umblăm pe pămînt, ştim , oricînd poţi să cazi de oriunde. Să luăm, de pildă, mărul, rezumat al unui fruct mult mai dulce.« 1971 Revedere Tărîm amnezic, ordine uşoară ! Copilul fără corp surîde-n sat, ierbar de vînt în care-şi desfăşoară aripile un fluture presat. Atîtea ciocîrlii, aceeaşi zare. Din zeci de spaţii, unul — cub de var cu somnul sfîşiat — mi se năzare ca galbenii-ngropaţi unui avar. Vacante însă ! Sufletul, pe-o hartă, incită degetele care vor să-ntoarcă rîul îndărăt, şi iartă uscarea lacrimilor în izvor.« Termen păşunea 6 România literară