România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
MĂRTURISIRILE LUI ION AGÂRBICEANU VOLUMUL Meditaţii in septembrie de Ion Agârbiceanu — publicat de Editura Dacia (Cluj, 1971), sub îngrijirea lui Aurel Sasu, cu un cuvînt înainte de Mircea Zaciu — actualizează un gînd postum al importantului prozator ardelean, decedat la 28 mai 1962, în legătură cu responsabilitatea scriitorului: „Pentru un scriitor, zicea el, idealul ar fi ca el, ca om, să nu rămînă niciodată în urma vnsului realizat de el artistic. Omul și autorul să meargă mînă în mînă. Viaţa individuală a omului să acopere pe a eroului ce ni-1 dă ca pildă“. Intr-adevăr, Agârbiceanu a militat în scrisul său pentru apărarea şi impunerea valorilor morale şi cînd i s-a obiectat tonul pedagogic, didacticist, n-a dezarmat. „Emoţia, însufleţirea, mărturisea el în 1941, au stat la temeiul scrisului meu. Sunt eu vinovat dacă viaţa, realitatea e aşa cum este — plină de oameni în care poruncesc instinctele şi de alţii în care porunceşte raţiunea, conştiinţa, legile vieţii lor spirituale ? Sau, doar viaţa se reduce la zbuciumul provocat de pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii ? Nu e, în aceeaşi vreme, o uriaşă încleştare pentru biruinţa dreptăţii, a binelui, a frumosului, a păcii, a armoniei ? Să fie oameni, din carne şi oase, numai cei dintîi, iar exemplarele cele mai splendide ale umanităţii să fie numai umbre sau idealuri care nu au ce căuta în creaţia artistică ? Nu ! Sunt şi aceştia din carne şi sînge, dar pătrunşi de propria lor spiritualitate. Ei trăiesc ca noi, între noi, şi au dreptul şi ei la viaţa artei ca şi aceia care nu s-au ridicat încă din lanţurile instinctelor primordiale“. Prozatorul scria aceste rînduri aproape la 60 de ani. Le va relua şi la 75 de ani, în 1957, referindu-se la una din operele sale din tinereţe, intitulată Intîiul pas şi optînd pentru realism : „...După o părere comună, opina el, pentru creaţia literară e nevoie de talent, de sinceritate şi onestitate , de trăirea intensă a scriitorului în frămîntările societăţii contemporane lui, de simpatia adîncă, din convingere, faţă de laturile de lumină, ale acelor frămîntări, sau de antipatie tot atît de adîncă faţă de laturile de umbră ale ei... Eroii vor ieşi din literatură, aşa cum 11 dă viaţa, realitatea, dacă părintele lor e un talent adevărat şi dacă scriitorul trăieşte din convingerea adîncă în frămîntările din viaţa sa...“. CREZUL literar şi l-a format Ion Agârbiceanu, orice s-ar spune, sub influenţa ideologiei de la „Sămănătorul“, din articolele lui Iorga şi din nuvelele lui Sadoveanu. O declară în 1911, în 1919 şi în 1941. Intre 1906, anul apariţiei primului volum elogiat de N. Iorga, De la ţară, şi 1910, anul în care a apărut volumul In întuneric, Agârbiceanu a evoluat, cum declară, de la romantism la realism : „...Proza «Sămănătorului» mi-a dat şi Intîiul îndemn de-a scrie, şi mi-a oferit şi modelul. Am voit, mi-a plăcut să scriu în genul prozatorilor tineri de la «Sămănătorul». Aveam uneori impresia că scriu ca ei, deşi mai tîrziu mi-am dat seama că în puţine i-am putut imita, şi că, sub înrîurirea lor, am pornit totuşi pe un drum al meu. După o serie de schiţe şi povestiri, nu m-am gîndit mai mult să-i imitez, deşi scrisul lor deştepta subiecte din experienţa mea şi îi citeam mereu. Mai ales după ce am început a fi atras de problemele sufleteşti şi de realităţile rezultate din lupta aspră a vieţii, m-am tot depărtat de romanticismul lui Hoţul sau Căprarul şi am ajuns la un realism care uneori mă lovea pe mine însumi prin brutalitatea lui, cum sunt multe bucăţi din In întuneric...“. In romane, Agârbiceanu s-a călăuzit de lecţia marilor realişti şi naturalişti ruşi şi francezi, pornind de la fapte reale. In Legea trupului, din 1912, sînt ecouri din Madame Bovary de Flaubert (scena cînd Olimpia și Ion Florea se întorc în trăsură de la serbarea Astrei) și din Ana Karenina de Tolstoi (ideea de nenorocire fatală a femeii). Punctul de plecare ar fi fost însă o întîmplare reală, fără alt ecou public. Ideea de a scrie romanul afacerilor din jurul unei mine de aur, Arhanghelii, din 1913, i-a dat-o lui Agârbiceanu romanul afacerilor din jurul unei staţiuni termale, Mont Oriol, din 1886, a lui Guy de Maupassant. Personajele scriitorului român ar fi însă „aproape toate după realitate“. La fel, în romanul din 1915, Legea minţii, două personaje din lumea reală au fost contopite în eroul principal. Clericul care păzeşte un roman cireada satului trăia încă în 1941. Pentru romanul Stana, din 1929, autorul a luat un îndemn de la cartea lui Andreas Latzco, Oameni în război. Romanele Dolor (1930) şi Biruinţa (1932) sunt rezultatul unor „experienţe sufleteşti“. Răbojul lui Sfîntu Petru (1934) şi Sectarii (1938) sunt romane satirice privind viaţa politică dinainte de război, cu personaje cunoscute (jurnalistul Ilarie Zopîrtan, ca şi Toma Pahonţu al lui Rebreanu, întruchipează pe Pamfil Şeicaru). Din cauza corespondenţelor cu viaţa, deşi fantazia nu e nicăieri absentă, autorul a avut surprize, adesea reconvertindu-se ficţiunea în realitate. CâND a apărut Fefeleaga în «Viaţa românească», povesteşte Agârbiceanu, ea a fost reprodusă de gazeta săptămînală pentru popor «Libertatea» din Orăştie. «Libertatea» venea la Bucium- Şasa la cîţiva abonaţi şi unul dintre ei i-a spus femeii care avea această poreclă «Fefeleaga» că «a pus-o popa la gazetă». Se pare că i-a şi citit-o şi biata femeie s-a întristat — după cum mi-au spus oamenii“. Fefeleaga a crezut că scriitorul „îşi bate joc de oamenii necăjiţi“. Mai comică a fost întîmplarea produsă de lectura altei scrieri. „Schiţa Moartea clopotarului, narează Agârbiceanu, a pricinuit o bătaie în casa clopotarului Ion Macrea, care el însuşi s-a poreclit «vavilonul», fiindcă petrecea atîta vreme în turnul bisericii, şi anume, deşi tipărită în «Ramuri» din Craiova, schiţa ajunsese cunoscută la Orlat, unde păstoream atunci, tot prin mijlocirea foilor poporale. Fata clopotarului o citise, veni revoltată la mamă-sa, şi s-au pus amîndouă cu gura pe clopotar : «Asta-i popă ! Uite cum îşi bate joc de tine şi de noi !» Bătrînul cercă să le domolească : «Proastelor, nu-i vorba de noi. Uite, clopotarul din gazetă a murit, eu nu sînt mort». Dimineaţa următoare îmi spunea : «Pînă nu le-am dat o sfîntă de bătaie, n-am scăpat de gura lor»“. Demnă de reţinut este atitudinea scriitorului însuşi: „Am povestit acestea, zice el, pentru legătura dintre scrisul meu şi viaţă. Şi totodată spre a dovedi că literatura zisă poporanistă nu era toată agreată de popor. De altfel, eu nu m-am gîndit să fac niciodată literatură poporanistă, nici de altă şcoală, ci am scris aşa cum am simţit şi cum mi s-a prezentat materialul“. Să nu ne grăbim deci a trage concluzia că Agârbiceanu nu era conştient de rolul unei adevărate şcoli literare. „...O şcoală literară, o şcoală critică, scria el în 1927, nu se mărgineşte niciodată numai la preocupări pur artistice. Idealul naţional, idealul social, adeseori şi idealul politic, la noi cel puţin, au pornit mereu din sfera şcolilor literare. Şi lucrul e firesc : cei aleşi ai neamului, talentele, geniul, ridicîndu-se să vorbească şi vorbind din plenitudinea sufletului naţional, nu pot vorbi decît integral, vibrînd de tot ceea ce preocupă sufletul naţional, într-un anume moment“. OPERA lui Ion Agârbiceanu scrisă in preajma vîrstei de 60 de ani şi după aceea e puţin cunoscută, în parte chiar nepublicată. Scriitorul ne-o semnala în nişte mărturisiri date la iveală postum, în septembrie 1962. Nu i s-au analizat Amintirile tipărite în 1940 la Bucureşti, nici cele apărute la Sibiu în 1943. Au trecut neobservate însemnările despre tipuri ardeleneşti din generaţia tînără de după Unire, care au activat, după terminarea studiilor, la sate, fixate în romanul în pragul vieţii, apărut la Bucureşti în 1942. Nu i s-a remarcat romanul carierei unei fete cinstite de mici slujbaşi, Domnişoara Ana, publicat tot în 1942. Au rămas în manuscris romanul Frămintări, zugrăvind efectul trecerii intelectualilor satelor la viaţa din oraşe, şi romanul Prăbuşirea, cu tabloul decăderii lumii avocaţilor. Dintr-o vastă cronică a vieţii ardelene din timpul primului război mondial în trei volume, Vremuri şi oameni, s-a publicat la Bucureşti în 1943 numai al treilea volum, subintitulat Lume nouă, primele două volume, Acasă şi Pe drumuri, fiind „oprite de cenzura antonesciană". Necazurile funcţionarilor administrativi ardeleni răspunzători, înainte de război, de reuşita alegerilor partidului aflat la putere sunt zugrăvite în romanul, ca şi necunoscut, publicat la Sibiu în 1944, Viitoarea. Numai parţial a apărut prin reviste romanul Prăpastia, relatînd un caz de căsătorie mixtă în scopuri de spionaj. Autorul îşi consideră singur „nereuşit“ romanul satiric manuscris Sfîntul, dar ţinea la Strigoiul, apărut postum, în 1969. Al. PIRU Portret de G. Marculescu II Gramatică Şi logică C PRE deosebire de problemele ''dicţionarului şi ale ortografiei limbii române, care au pasionat, în trecut, ca şi astăzi, cercuri largi ale I intelectualităţii noastre, cele de gramatică s-au dezbătut aproape numai in cercul restrins al specialiştilor. Incepînd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au elaborat totuşi peste o sută cincizeci de gramatici ale limbii române, dar cele mai multe au fost manuale alcătuite pentru necesităţile învăţămintului. Situaţia s-a schimbat radical, In ultimele două decenii, şi in acest domeniu, prin elaborarea, în cadrul Academiei R. S. România, a Gramaticii limbii române, în două volume (ed. I, 1954, ed. a II-a, 1963), lucrare descriptivă, normativă şi, parţial, istorică, devenită pivotul numeroaselor studii actuale de gramatică. Prin elaborarea acestui tratat academic nu înseamnă, desigur, ci s-au lichidat toate controversele din gramatica noastră, existente în gramatica oricărei limbi. O dovadă este că, după publicarea tratatului, a apărut, in Editura Academiei, o importantă culegere de Studii de gramatică (3 voi., 1956—1961), care aduc, pentru unele capitole ale acestuia, completări, rectificări și noi interpretări. Recent a apărut, în Editura Academiei, o lucrare de gramatică, intitulată Sistemul gramatical al limbii române, scrisă de Barbu H. Berceanu, din afara cercului gramaticienilor cunoscuţi şi prefaţată de Al. Graur, care o consideră „cea mai amplă critică publicată pină acum“ asupra tratatului Academiei, al ambelor lui ediţii. Fiind o lucrare, de specialitate, nu o discutăm aici în amănunte, dar tendinţa ei de bază prezintă un interes general, care merită să fie semnalat. Autorul şi-a propus să scoată la evidenţă gradul în care categoriile gramaticale ale limbii române reflectă gîndirea logică şi dacă acestea alcătuiesc, un sistem sau tind spre el. O asemenea lucrare, de proporţii vaste, a făcut, pentru limba franceză, Ferdinand Brunat. Fără să confunde categoriile gramaticale cu cele logice, încercare la care a început să se renunţe din secolul al XVII-lea şi care a fost definitiv părăsită, pentru limbile europene moderne, in urma criticilor ce i-au fost aduse, in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de lingvistul german Steinthal, Barbu B. Berceanu caută să sesizeze, in structura limbii române, legătura dintre limbă şi gindire, dintre gramatică şi logică, dintre morfologie şi sintaxă, combătind formele de exprimare fără înţeles logic sau cu înţeles ambiguu. El ia atitudine hotărită şi meritorie împotriva confuziilor şi a tendinţelor de abatere de la normele limbii literare, care asigură vorbirea logică, corectă şi frumoasă. De a aceea, ne unim cu concluziile autorului, că limba „trebuie să fia logică, adică in măsură să exprime cit mai direct şi cu cele mai puţine şi mai simple mijloace gin-Idirea şi realitatea ; vorbitorii trebuie să fie conştienţi de valoarea ei logică“, că limba „trebuie predată în respect faţă de logică“ ş că „logica ei trebuie apărată". Apariţia, la arena dezbaterilor lingvistice, a unor cercetători independenţi de instituţiile oficiale, cum este Barbu B. Berceanu, socotim binevenită şi ea merită să fie încurajată, pentru ca acţiunea de cultivare a limbii române să devină o operă colectivă, cu o bază largă populară. D. MACREA Cronica limbii . România literară 11