România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
Scrisoare din Roma LEOPARDI, OPERA OMNIA In baza interpretărilor despre poezia leopardiană va sta de acum înainte corpusul publicat de Walter Binni. (Giacomo Leopardi, Tutte le opere, con introduzione e a cura di Walter Binni, Firenze, Sansini Editore, volume primo CLVI/1485 pp„ volume secondo, 1496 pp.). El ne-a fost instrumentul cel mai de preţ în exegeza pe care o aşteptăm tipărită în comentariul nostru, poezia leopardiană este echivalentă cu lirismul cel mai direct, necunoscînd ordini prestabilite, ţîşnind ca marile fîntîni arteziene, cu profunde izvoare subterane, exprimînd bătaia vastă a inimii în toată puritatea ei genuină, ecou sonor al freamătului universal. Vocea poeziei leopardiene este unisonă cu marele cor al lumii, în solemnitatea şi religiozitatea naturii, a durerii, a caducităţii omului. Sublimitatea liricii leopardiene constă în excepţionala ei însuşire de a ridica în zborul cel mai înalt, spre meditaţie şi seninătate biata făptură umană pe care durerea a putut-o coborî spre prostraţie, dar niciodată doborî definitiv. Exaltarea lirică a condiţiei umane constă în acceptarea, până la urmă echilibrată, a precarităţii şi adversităţii lumii, dar nu şi a înfrîngerii omului, care-şi poate covîrşi sentimentele şi destinul advers. Liricul leopardian, în cele două ipostaze antitetice, a iubi viaţa şi a-i fi dizident, cunoaşte în final fuziunea plasmatică, de zone de umbre şi lumini, definind romantismul. Pendularea lirică leopardiană va fi totdeauna între polii optimism-pesimism, omogenizaţi, unitari ca şi bătaia unanimă a inimii, care se bucură şi este neliniştită, concomitent. Unitatea lirică a operei lui Leopardi este o calitate mirifică a sa, rătăcitorul poet din deşerturile grandioase ale Asiei, călătorul înfiorat de focurile telurice ale Vezuviului. Gîndurile sobre ale liricului, totdeauna lucid în faţa năprasnicelor probleme ale universului, în fuziune cu sentimentele arzătoare, se echilibrează în cea mai armonică şi ponderată, cristalină formă. El are forţa magică a poetului care pătrunde în miezul secret al lucrurilor, profunda intuiţie care este un dar al uriaşei lui sensibilităţi, el are marea forţă de a adera totdeauna condiţiei umane, cu toată spontaneitatea Impresiile sale, pe care le transfigurează în notaţii imediate, lirice, sunt percepţii instantanee ale realităţii originare, ale setei sale de viaţă, ale dorinţei de a se simţi o picătură din imensul fluviu uman care străbate harta istoriei Un asemenea freamăt vital l-a agitat totdeauna pe sensibilul poet, chiar în orele sumbre ale tragicei, scurtei sale existenţe, cînd durerea îi era singurul astru negru la orizont. I I N cazul literar al lui Giacomo Leopardi se poate vorbi ■ de panlifismu! său, de echivalarea poeziei numai în ipostaza ei lirică Chiar şi patrimoniul clasic al antichităţii a fost tezaurizat de poet ca aport la zestrea sa romantică, lectura şi comentariul clasicilor fiind permanent ale unui neliniştit spirit şi ctitor romantic. Opera de artă leopardiană se ridică pe o bază acordată de existenţă. Privind în interior, incitat de raportul dintre sufletul propriu şi lume, Leopardi şi-a ascultat continuu vocile din adînc, transcriindu-le concret, existenţial. Vibraţia interioară a generat totdeauna poezia lirică, eul fiind marele nucleu de la care iradiază, prin fisurare continuă, emoţiile. In adîncimile sufletului leopardian au rămas nealterate datele primordiale ale vieţii. Existenţa leopardiană s-a reflectat în literatura sa, modelîndu-se după tiparele proprii, sfărîmate ulterior pentru a fi păstrat unicitatea expresiei, originalitatea formei de artă. Poate că în nici un alt caz literar arta nu a fost mai profund străbătută de filonul biografic, ca în cazul lui Leopardi, care, dintre toţi eroii posibili pe care îi oferea contemporaneitatea, s-a preferat, romantic, totdeauna pe sine. Nu a evadat din social, dar marile oglinzi ale poeziei le-a folosit esenţial pentru propria-i reflectare Poetica leopardiană poate, fără nici o îndoială, să fie estimată ca o poetică a personalităţii, în sensul romantic al acestei afirmaţii, în sensul exigenţei de absolut, în sensul prezentării integrale a eului poetic, în sensul afirmării forţei artistice. Leopardi a fost şi apărătorul înflăcărat teoretic al lirismului, al emoţiei scrisului, al etalării sensibilităţii. Pentru el unda lirică purta cu ea forţa genuină a regenerării artei, pe care bucolicii Arcadiei o rătăciseră în zone artificiale. Starea lirică este o stea fixă, călăuzitoare, care poate orienta spre claritate, spre simplitate, spre vibraţia perceptibilă pentru orice om. Era o reîntoarcere spre fîntînile regeneratoare ale juventuţii, spre viile, nealteratele ei ape. Era o reîntoarcere spre filoane autentice, netravestite, spre chipurile luminoase, fără de fard. Autenticitatea minereului preţios originar, care se explorează în cele mai adînci mine sufleteşti, fuzionează cu sinceritatea originară, deplină, pentru plăsmuirea odoarelor verbului. Tensiunile focurilor interioare se descarcă sub cerurile senine, care reflectă marile lor curcubee voltaice, către oglinzile poeziei. Şi se încorporează cu fluiditatea limbajului poetic, căpătînd sensuri noi. In alternanţa antitetică pendulează în poezia leopardiană sensul caducităţii şi al duratei, oscilaţie între vis şi realitate, între materie şi transfigurare, între adevăr şi iluzie. Alternarea atinge şi axa spaţiului, şi a timpului, între amintire şi prezent Setea de infinit nu a fost niciodată potolită de dimensiunile „locului“ leopardian, a cărui proiecţie sentimentală îi caracterizează grav sensul primordial al artei sale poetice. LEOPARDI a avut deplina conştiinţă a timbrului unic al poeziei sale, în solitudinea lui au curs fîntîni, melancolia lui a sfidat natura, fatalitatea nu l-a împiedicat să estimeze clipa existenţei umane proiectată într-un univers advers şi nemărginit. Solitudinea lui a cunoscut reverberaţiile unei noi aurore. Melancolia pasională a Cînturilor este o imensă palpitare, un nesfîrşit suspin uman, care poate înfiora întreg universul. Voce „exemplară“, voce profundă a unei epoci de criză şi de tranziţie, vocea unei excepţionale sensibilităţi poetice şi umane, versurile lui Leopardi, forţa lor „catartică“ a putut să fie comparată cu versurile de furtună ale Divinei Comedii, iar freamătul lor sentimental cu palpitarea Rimelor lui Francesco Petrarca. Poezia lui Leopardi nu a fost o poezie evanescentă, realitatea nu şi-a pierdut contururile în aura de vis care le-a învăluit. Subiectivismul şi obiectivismul, poezia şi filozofia au fuzionat în reverberaţiile artei sale, care a fost totdeauna fidelă înaltelor, austerelor sale idealuri. A existat la Leopardi candoarea negaţiei, revelarea condiţiei esenţiale a naturii şi a durerii, în echilibrul dintre perpetua explorare interioară şi revărsarea sa obiectivă. Leopardi a încercat totdeauna să atingă adîncurile realităţii, s-o cristalizeze, s-o pietrifice în versurile sale. El a difuzat şi încrederea sa în iluziile umane pe care le-a considerat ca entităţi concrete. Ritmul logic al Cînturilor are fluenţa melodiei intonată la ţărmurile suferinţei, lingă taina durerii, în contemplaţia mută a mării existenţei. Decantarea tuturor pulberilor aflate în suspensie, ca intr-o rază de soare, purifică esenţial durerea, umanizînd-o. Sinteza între gîndire şi sentiment, între meditaţie şi emoţie duce la unitate estetică şi proclamă în acelaşi timp marea forţă a Cînturilor. Iar materia, verbul, capătă în cizelări şi recizelări, transparenţa alabastrului în preajma căruia sunt plimbate lumini. Modulaţiile Cînturilor vor transcende oglindirea interioară a dramei personale spre sensuri universale, mitul transfigurării realității ajungînd să fie echivalent cu arta. Alexandru BĂLĂCI Roma, noiembrie 1971 * smmmmm uter* apiomînal de literatură și artă editat de'Uniunea' Scriitorilor din ?'' ' * ■ rVr*,-«-r r.coDAt it/acrn- ' Director GEORGE IVAȘCU Republica Socialistă România Sport România — Ţara Galilor ŞTIAM că pepenele se taie la urmă şi că, drept urmare, dar mai mult pe nedrept şi prin urmare, acest meci se va juca în raza scurtă a cuţitului. Dar mai ştiam — inima mea, telefonistă de serviciu şi de bună cuviinţă — că puiul nu zbura cu aţa legată de picior. Am citit dis de dimineaţă, în pînza de ceaţă, deasă ca petrolul (dacă n-o spărgea soarele, o spărgeam eu cu un tun de cireş — furat, bineînţeles) că n-o să ne mănînce cioara colacul tocmai la culesul nucilor. Nu merita, de altfel, să ne descălţăm in ger in faţa unei echipe care, suferind mortal pentru dolari (unii şi de provenienţă mai dubioasă) a declarat că ne va rupe în douăşpe, paişpe sau şaişpe fărîme, şi pe teren s-a prezentat numai învăluită de scandal (se spunea că britanicii nu sînt pitoreşti) şi de bătăi gen Manson — cel care aşteaptă să bea acum pe nerăsuflate o butelie de aragaz, fie-i îngerii aproape. Ceea ce n-au vrut sau n-au putut să priceapă galezii e că echipa României nu mai face parte din clămpăii Europei. Am depăşit de mult stadiul cînd puteam fi despicaţi cu o vorbă. Ne place al dracului să ne întindem cămăşile pe gardul nostru, iar pe locurile rămase goale, să punem vrăbii, sticleţi sau ce lighioane vrem noi. Cei unsprezece reprezentanţi ai noştri, care altădată erau numai un turn de pipă prin care se scurgea fumul deznădejdii, ştiu astăzi să bea vinul cu cupa de împărtăşanie a altora. Ieri pe stadionul „23 August“, Dinu sau Dobrin sau Lupescu, trefla Grantului, au dărîmat, au făcut terci un zid peste care se părea că sîntem ursiţi să nu trecem. Sîntem, în fotbal, cea mai percutantă ghiulea din noul val. Tinereţea şi vraja. Sextantul, fără de care nici o echipă nu-şi mai poate calcula şansele dacă nu vrea să se îmbolnăvească de otită. Cloşca cu pui a sportului românesc este această echipă de fotbal care, afirm cu toată tăria, s-a format singură. Şi care, tot singură, va trebui să arunce din rîndurile ei — fiindcă cineva din cei chemaţi s-o facă tremură în aspicul lui alterat — şi să-i trimită la scuturat tălăngile, adică în tribună, pe doi inşi care sînt mai tot timpul agăţaţi de crengi putrede. Mi-a plăcut că acest meci n-a fost cîştigat la şpagă. Mi-a plăcut că galezii au venit cu toate numele sonore şi că şi-au apărat şansele cu dinţii — cu dinţi de lapte, cu dinţi de lup... şi cu două-trei măsele cariate. Dar cel mai mult mi-a plăcut golul lui Lucescu, băgat în poartă printr-un ochi de spînzurătoare. Am cîştigat cu 2—0, scor care mi se pare totuşi scos prin cezariană, fiindcă puteam cîştiga la patru sau la cinci puncte diferenţă. Dar spre sfîrşit, Dobrin, Dumitru, Nunweiller şi-au amintit că sînt împăraţi balcanici şi au început să-i bage la mijloc pe adversari. Pentru hazul galeriei. Găsesc această comportare inadmisibilă. In rest, pot să spun că m-am simţit ca în şorţul lui Dumnezeu. Fănuş NEAGU REDACŢIA : Bucureşti, B-dul Ana Ipătescu nr. 15. Telefon : 12.94.11 ; 12.25.14 ; 12.71.26. ADMINISTRAŢIA : Şoseaua Kiseleff nr. 16. Telefon : 18.33.99. ABONAMENTE : 3 luni — 26 lei ; 6 luni — 52 lei ; 1 an — 104 lei. Tiparul : Combinatul poligrafic „CASA SCINTEI1“ 32 pagini — 2 lei