România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

i să ne difuzăm cultura E­xistă decalaje inevitabile între a­­precierea înlăuntru şi în afară a unei opere literare. Nouă, bunăoară, fi­gurile cele mai strălucite ale literaturii ruse ne par a fi Tolstoi şi Dostoievski ; pentru ruşi este Puşkin. Un critic ca Taine, deşi îl cunoştea bine pe Villon şi scria în acelaşi timp cu Hugo şi Baudelaire, îl considera, totuşi, cel mai mare poet francez pe La Fontaine; de altfel, s-a mai auzit deseori spu­­nîndu-se că un străin n-ar poseda aceleaşi mijloace de a-l aprecia pe ce­lebrul fabulist ca un corraţional al său. Decalajul nu se instituie numai în ordinea ierarhizării, ca în cazurile de mai sus, ci şi în aceea a înţelegerii, a interpretării. Noi îl apreciem pe Shakespeare poate tot atît de intens ca şi un concetăţean al său, însă din alte raţiuni sau, în orice caz, şi din alte raţiuni decît ale sale. Este foarte greu să coincidă o apreciere naţională cu una din afară. In momentul de faţă, cînd aspirăm a ne face cunoscuţi în lume, îmi pare că nu intră de ajuns în prevederile noastre un asemenea in­dice de variaţie în receptarea operelor literare. Se ştie că deosebirea de perspectivă modifică fundamental fizionomia unui lucru. Un tablou este cu totul altul vă­zut de aproape decît de departe. Cu atît mai mult o operă literară implică ne­aşteptate variaţii de înţelegere atunci cînd se vede transpusă în altă limbă, şi circulă într-un alt mediu social, in­tegrat într-un alt specific şi în alte tradiţii decît ale noastre. O scriere nu există atît în sine, cît mai cu seamă ca termen de relaţie cu cei ce o recep­tează. Ea nu trăieşte prin imaginea ei absolută, ci prin imaginea despre ea, care se dovedeşte atît de variabilă, după mutările de perspective spaţiale — desigur şi temporale — la care se află supusă. Acum cîţiva ani am citit o admira­bilă traducere germană din proza scurtă a lui Arghezi. Traducătorul s-a dovedit şi exact şi nuanţat şi stăpîn deplin pe meşteşugul scrisului. Şi totuşi, a dat, fără voia lui, un alt Ar­ghezi decît acela pe care îl cunoaştem cu toţii. Traducătorul putea să lupte numai cu textul, dar în nici un caz cu voinţa, am spune chiar cu personali­tatea noii limbi şi a noii perspective spaţiale, în care îl situa pe poetul nostru. Este adevărat că Arghezi a fră­­mîntat cuvîntul românesc, dar şi cu­­vîntul românesc, la rîndul lui, l-a fră­­mîntat şi l-a modelat pe Arghezi. Acum el apărea ca efectul unui nou şi deo­sebit modelaj. în versiunea germană Arghezi ni se prezintă ca un alt scrii­tor, tot mare, dar altul. Şi vina nu este a traducătorului, ci a schimbării de limbă şi, o dată cu ea, de perspectivă a distanţelor. Arghezi, cel atît de apro­piat, atît de „autohton“, ni se arată, de astă dată, depărtat, aproape exotic. A intervenit aci, prin însăşi forţa lu­crurilor, o altă relaţie între cuvînt şi conţinutul său. Or, tocmai de tipul a­­cestei relaţii depinde factura şi speci­ficul unei scrieri. Faptul că limba­­lu­crează asupra unui material de no­ţiuni familiare ei sau, dimpotrivă, asu­pra unuia pe care îl frecventează mai rar, decide adesea şi stilul şi structura operei literare, în primul caz, scrierea relevă un caracter viu, exact, palpabil, în al doilea caz, unul interesant, ne­obişnuit, aproape fantastic. Limba, şi, o dată cu ea, perspectiva spaţiului so­cial unde se iveşte aduc în făurirea unei opere literare aceeaşi contribuţie ca şi ceea ce numim coeficientul de personalitate al autorului. Schimbarea acelor coordonate decisive face ca una şi aceeaşi scriere să apară, pe rînd, a­­propiată sau depărtată, realistă sau ro­mantică, firească sau ciudată, ba uneori chiar perfectă sau mediocră. De aceea se şi naşte atît de frecventul decalaj între aprecierea naţională şi cea din afară — desigur şi ea cu variaţiile ei — a unei alcătuiri literare. Faptul rămîne valabil şi în aplicarea sa la unele legitime năzuinţe ale ac­tualităţii noastre. Astăzi, cînd aspirăm cu atîta rîvnă să ne facem cunoscuţi pretutindeni, se cere a ne feri de unele pretenţii rigide, provenite din ignora­rea sau din lipsa unei meditări mai te­meinice asupra celor amintite mai sus. De multe ori voim nu numai ca tot ceea ce ne place nouă să placă şi altora, dar, mai mult, să le placă în acelaşi fel cum ne place şi nouă. Ne-am între­bat, însă, dacă acei alţii au aceeaşi pre­gătire aperceptivă — pregătire creată de limba şi de perspectiva spaţiului so­cial de unde se lasă privită o scriere — ca să absoarbă la fel şi să se mani­feste întocmai prin reacţiunile pe care le dorim ? în felul acesta toţi ar trebui să fie supăraţi, fiindcă nici noi, bună­oară, nu-l înţelegem pe Shakespeare, aşa cum îl înţeleg englezii, care îl ra­portează la un context de coordonare mai familiar lor decît nouă. De aceea, difuzarea culturii noastre in lume se cere a fi încercată după criterii mai nuanţate, avîndu-se în ve­dere nu atît imaginea noastră asupra componentelor ei, ci probabilitatea va­riabilă a efectelor pe care le poate ob­ţine în diferite regiuni ale globului. Dacă se ţine seama, prin planuri bine studiate, de aceste criterii, de felul cum am putea să apărem în una sau alta din zonele mari de cultură, punerea în valoare a literaturii româneşti şi-ar spori eficacitatea. Edgar PAPU Florenţa ALBU Echinox Un greiere cîntînd prăpăstii, şi cîntecul ferit în pumn să nu se stingă. Toamnă multă. Şi tu care nu-mi eşti nimic, cu lenea în iarba de septembrie — (...Copitele acelor cai, acelor birje obosite, ieşind la pas din anotimp) — Plîngem cu faţa-n sus, lăsînd lumina plînsului să curgă pe stele — parcă­ am sta în cer şi întunericul ne urcă pînă la umăr, pîn-la pleoape. Septembrie Linişte. Taină. ^ Stele ţinînd bolţile sunetului. Venim prin minunile înminunărilor melci de septembrie trec pe alei. Fragede lumi, de văz, de iarbă, de lună, de fruct, fast inutil. Vieţile noastre se fac sfială, umbră şi urmă şi nu se mai pot povesti. Desen de Ştefan Munteanu Nocturnă Noaptea prin abajururi de rafie, păsări zburînd din covoare, din lemnul cioplit, umplind odaia cu aripi. Te aperi de ţipătul lor, de ghearele lor, aduci în capătul nopţii sperietoarea din lanul de mei, încerci să le alungi mişcîndu-ţi braţele, lăsînd să fluture-n aer veşminte şi umbre mărite ; ele trec, năpădesc împrejur, ocolindu-te orbeşte, izbindu-te, cu aripi de sete, de capăt de vară, tu, între lanuri sperietoare şi pradă păsărilor întoarse. Schiţă de portret Lună in copacii de piatră. Paloare lipită pe ziduri, pe banda asfaltului, un staniol de bîlci, ieftinătatea tristeţii. Şi tu, rămas în faţa porţii, cu obrăzarul tău, vestmînt bogat — un şiş ascuns în falduri, rîsul­­ rămas în faţa porţii şi părul tău rărit adus meticulos spre creştet şi rîsul tău întredeschis. Paloarea lunii în oraş, ieftinătatea tristeţii. România literară .

Next