România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
Breviar Amintiri despre VANIA UN TELEFON mi-a adus la cunoştinţă, de la Braşov,în ziuade 5 octombrie, la ora 20/s d.a., că poetul Gherghinescu Vania încetase subit din viaţă. Nu mă aşteptam la un asemenea deznodămînt, îl văzusem în ajun, dimineaţa, la Biblioteca Academiei. Venise în Bucureşti , să se intereseze de soarta manuscrisului de proză pe care-1 înmînase Editurii Cartea Românească. N-am putut sta cu el decît o jumătate de oră. Am mers împreună cîţiva paşi pe Calea Victoriei in jos. Nu s-a simţit bine, dar n-a mai recurs la trinitrina pe care o purta la el, pentru că luase două pastile în acea dimineaţă. Ne-am despărţit la farmacia din colţ, să facă o haltă. Seara a fost la Braşov şi a luat legătura cu redacţia Astrei. Nu ştiu cum a petrecut noaptea şi cum s-a mai simţit în dimineaţa următoare. A prînzit acasă şi cînd a isprăvit, l-a răpus fulgerător o hemoptizie. A avut o moarte uşoară,ca şi Domniţa, cu doi ani mai înainte. «Grijise de mormîntul ei, aici, la Bellu, îi făcuse un mic „monument“, comandat sculptorului Vlasiu şi îi închinase o serie de poeme, care încunună lunga lui carieră literară, cu volumul Acolo sus, steaua (Editura Cartea Românească), recent apărut. In interval îşi pierduse şi pe un frate mai mare, Ştefan Gherghinescu, medic militar, la care trăgea, cînd venea în Capitală. Manifesta, în timpul din urmă, o stare de nelinişte, după infarctul cardiac din primăvară, care-l slăbise. Rămăsese însă acelaşi, neastîmpărat, impresionabil, cu gesturi repezite, sacadate, cu nevoia de a se mişca în odaie şi de a se încălzi, vorbind. îl sfătuiam în zadar să-şi economisească rezervele de energie, să fie mai calm, să nu mai gesticuleze. îşi amintea mereu de Domniţa, alături de care trăise patruzeci de ani în desăvîrşită înţelegere şi nu-i „realiza“ sfîrşitul, deşi se cunoscuseră într-un sanatoriu de tbc şi ştia că ea era incurabilă şi că în timpurile din urmă suferea şi de o complicaţie cardiacă. Domniţa era şi mai mobilă decît el, nu suferea, ca pacientă, patul, se dădea jos cum se simţea mai bine, ieşea în oraş, se ducea la teatru, primea acasă, ţinea cenaclu, strălucea prin verva ei de o încîntătoare spontaneitate, ca iarăşi să se simtă rău, să se întoarcă la spital şi să-şi ia da cape aceeaşi existenţă de febrii provizorat. ÎL CUNOSCUSEM PE VANIA din adolescenţă. Era mehedinţean ca şi mine şi urma la o clasă paralelă, la liceul Traian din Turnu-Severin. Era şcoala care se făcuse celebră, în ultimul deceniu al secolului trecut, prin „micii dorobanţi“ care defilaseră în Bucureşti, la un zece mai. Evenimentul fusese consemnat de Caragiale într-una din schiţele consacrate celebrului său „pedagog de şcoală nouă“, Marius Chicoş Rostogan, al cărui model, de orgine transcarpatică, funcţionase ca profesor în acelaşi oraş, la altă şcoală. Iubit de toţi colegii, Vania era de talie mijlocie, viguros, franc, simpatic. La gimnastică, făcea flotarea şi planşa, spre admiraţia mea, care nu reuşeam decît cu greu să mă urc pe prăjină. Cînd venea în casa bunicului meu, ca să-mi citească din primele lui poezii, duduia podeaua sub paşii săi voiniceşti. Eram cucerit de fluiditatea versurilor lui, din care unele încă răsună în memoria mea, solicitată pe atunci, obligatoriu, de textele mnemotehnice ale unor clasici ca Bolintineanu, Alecsandri, Coşbuc şi, mai puţin pe atunci, Eminescu. PĂSTREZ ŞI ASTĂZI un carneţel, legat în piele, în care Vania îşi scrisese mărunt, un număr de poezii, cele mai multe de dragoste şi cîteva scurte poeme în proză. Avea talent şi la desenul în peniţă. Curînd el deveni poetul „en titre" al liceului, iar profesorul M. Guşiţă, care scosese revista Datina, îi publică inspiraţiile, sub pseudonimul ILD.Rim (Ilderim). Mai tîrziu a luat, după piesa lui Cehov, numele Vania, pe care l-a ataşat frumosului său pronume. Fiu de învăţător din satul Grozeşti-Mehedinţi, Mitică, aşa cum îi spuneam, avea un pronunţat simţ al limbii şi al ritmului, precum şi un sacru respect faţă de tradiţiile noastre, etnice şi literare. Nici un moment nu a fost ispitit de experienţele moderniste. Cel mult dacă, sub focul obiecţiilor critice ale Domniţei, care-şi rafinase gustul, consimţea să-şi mai şlefuiască versurile şi să evite capcanele facilităţii. Vania nu era un vanitos : a înţeles fără greutate că arta cea mai grea este aceea a versului, care nu se face la nimereală, ci se uceniceşte sau se muceniceşte, cu greu canon. După pierderea Domniţei, arta lui, cum spuneam, a suit pe treapta cea mai înaltă, printr-un fericit proces desublimare a suferinţei în pură melodie. I-am dat satisfacţia ultimă a carierii, prin articolul pe care, cu puţine zile înaintea sfîrşitului său, l-am trimis revistei Astra, şi lui, în duplicat. Mi-a răspuns îndată, dar, scrisoarea lui, trimisă printr-un terţ, n-am primit-o pînă astăzi. Cu cîteva săptămîni înainte, îmi expediase prin poştă, cîteva vechi „poze“ ale mele, din juneţe, pe care le aveam, şi o foarte reuşită fotografie a iubitului nostru profesor de limba română de la liceu, Dimitrie Horvat. De curînd intrat în universitate, scrisesem necrologul acestui neuitat dascăl, adevărat părinte sufletesc, de care ne legasem amîndoi. VANIA MAI AVEA O SINGURĂ DORINŢĂ : aceea de a face din locuinţa lor de pe stada Crişan, casă memorială, în amintirea Domniţei. Ideea fusese întîmpinată cu căldură de secţia locală a Uniunii Scriitorilor, care preţuise în defuncta o incomparabilă animatoare, alături de soţul ei, a vieţii literare braşovene. Decenii de-a rîndul, casa de sub deal primise nenumăraţi tineri scriitori cu manuscrisele subsoară, precum şi, în pelerinaj, atîtea ilustraţii ale literaturii noastre, în frunte cu Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Vania şi Domniţa fuseseră onoraţi şi cu prietenia lui George Enescu, în drumurile de la Cluj spre Bucureşti şi din Capitală spre Cluj, casa soţilor Gherghinescu Vania era un popas de lumină pentru oamenii de litere şi de artă, fascinaţi de Egeria pe care poetul Mirabilei seminţe o numise „domniţă din ţara bîrsană“, iar acela al Florilor de mucigai, „domniţă cu trei turle la cetate“. Acum cînd Vania, care nu mai avea gust de viaţă, a ajuns să se odihnească în aceeaşi criptă cu Domniţa, cuibul lor artistic ele sub Tîmpa nu trebuie lăsat uitării. Scriu aceste rînduri ca să fie auzite de cei în drept, de la Braşov, în puterea cărora stă să fixeze amintirea acestei perechi, unică în felul ei, care a stimulat viaţa literară şi artistică a unui întreg ţinut. Facă-se dar casa memorială în amintirea sufletului mare al lui Vania şi al Domniţei, ea însăşi revelată, post mortem, în corespondenţa ei, o autentică scriitoare. De ce să le căutăm urmele pe aleile pustii ale unui cimitir din Bucureşti, iar nu într-un centru cultural ca acela care închide, de la diaconul Coresi încoace, patru veacuri de carte românească şi, mulţumită perechii Vania Domniţa, linul din momentele de vîrf ale culturii contemporane locale ? Şerban CIOCULESCU Vania ţi Domniţa Alexandru Colorian DUPĂ mai bine de zece ani de suferinţă, Alexandru Colorian a încetat din viaţă. A dispărut încă unul dintre tot mai rarii supravieţuitori ai generaţiilor simboliste. Un poet despre care s-a scris puţin şi care, pînă la apariţia, în 1968, a antologiei Poeţi de la „Vieaţa nouă“ şi a culegerii Poeme, nu exista nici ca nume măcar pentru confraţii săi mai tineri. II ştiau, în cazul cel mai bun, pasionaţii istoriei literare, întrucît sub îngrijirea sa apăruse în timpul războiului o ediţie Eminescu înmagazinînd o recoltă de poeme postume şi de scrieri în proză mai bogată decît toate cele ce o precedaseră. Şi îl mai ştiau cîteva sute de bucureşteni care, în cursul întîiului deceniu republican, îi audiaseră nenumăratele conferinţe rostite în cadrul ateneelor culturale din fostul raion Nicolae Bălcescu, al căror entuziast animator i-a plăcut să fie. Ce impresiona pe cei ce l-au cunoscut mai de aproape era deosebita vivacitate a spiritului său. Discipol al lui Ovid Densusianu, la a cărui revistă, Vieaţa nouă, a colaborat, prieten cu Tudor Vianu şi cu Perpessicius, Alexandru Coloman a deprins de la ei rîvna cunoaşterii integrale şi o incoruptibilă iubire de muncă. Nimic din ceea ce priveşte cultura şi în genere sfera de preocupări a umanităţii civilizate nu-i era indiferent, îl interesau şi clasicismul grecesc, şi monumentele barocului italian, şi campaniile lui Napoleon, şi pictura impresionistă, şi muzica lui Brahms, şi poezia din revistele româneşti actuale — şi aceasta literal, pînă în ultimele clipe de existenţă. Aveam, pur şi simplu, complexe cînd, găsindu-l din ce în ce mai slăbit, redus în cele din urmă la schiţă, îl auzeam comentînd cutare vers al unui poet începător, deplîngînd greşelile de lectură ale cutărui editor al liricii lui Eminescu sau evocînd tablouri de la galeria Uffizi din Florenţa. Iată ce am admirat în Alexandru Coloman ! Dacă cele zece volume de versuri, pe care le-a publicat, rămîn edificatoare ca document de istorie literară, ilustrînd îndrumarea dată simbolismului în cadrul Vieţii noi, articolele risipite în diverse periodice, studiile introductive la volumele din ediţia Eminescu, numeroasele însemnări rămase în manuscris, cum şi — mai cu seamă — monologurile lui, imprimate în memoria celor ce le-au ascultat, sunt de natură a-l menţine viu în conştiinţa cititorilor, cunoscuţilor şi prietenilor. Cu Alexandru Coloman dispare încă unul dintre tot mai rarii reprezentanţi ai tipului de intelectual ce, refuzîndu-se specializării înguste, năzuieşte la cuprinderea şi armonizarea tuturor achiziţiilor de seamă ale spiritului. D. MICU Cronica limbii Expresii paralele S-A REMARCAT de multă vreme că româna, bulgara, sârba, albaneza şi greaca au în comun o serie de expresii, în general familiare, ceea ce se explică pe de o parte prin faptui că vorbitorii acestor limbi au trăit multă vreme in condiţii asemănătoare, pe de altă parte prin influenţe reciproce, încă acum 63 de ani învăţatul aromân Pericle Papahagi a publicat o teză de doctorat în care a prezentat o serie de întorsături comune limbilor pomenite, de exemplu, în româneşte, zicem a-şi bate capul sau a-şi strica gura, şi la fel se zice în limbile vecine. De atunci încoace, cînd şi etnoi, s-au mai adunat materiale similare, de exemplu, la un moment dat, am întănit în greaca modernă paralela exactă a formulei noastre să ai să iei, cu înţelesul „nu-ţi face iluzii că vei putea obţine de la cineva o sumă la care crezi că ai dreptul“. De curînd a apărut în Bulgaria lucrarea lui N. Ikonomov înţelepciunea populară balcanică, în care sînt grupate şi comentate proverbele şi zicătorile comune popoarelor din sud-estul european (informaţia o am din recenzia făcută de V. Nestorescu pentru revista „Studii şi cercetări lingvistice“ nr. 5, care urmează să apară peste cîteva zile). Acum un an, doi tineri ciprioţi, Hristakis Anastasiu şi Marios Karmelos, care îşi fac studiile la Bucureşti, la Institutul agronomic „Nicolae Bălcescu“, au fost izbiţi de paralelismele dintre limba pe care o ştiau de acasă şi cea pe care o învăţau aici, profesoara lor de limba română, Maria Alexe, i-a încurajat să strîngă exemple şi ei au adunat o lungă listă, pe care mi-au adus-o. Constatînd că au relevat multe fapte necunoscute pînă acum de mine şi, desigur, şi de colegii mei, am prezentat lucrarea publicaţiei „Revue des Etudes Sud-Est Européennes“, care a inserat-o în numărul doi de anul acesta. Cei doi autori au găsit 208 expresii româneşti al căror echivalent îl cunoşteau din graiul lor cipriot. Este evident că marea majoritate sunt în general greceşti şi este probabil că multe apar şi in bulgară sau în albaneză, eventual în turcă şi în sîrbo-croată. In orice caz,este interesant să constatăm că ele nu se folosesc numai în româneşte. Cîteva exemple : a face pe cineva de două parale, copil de suflet, a fi unu şi unu, a scoate apă din piatră seacă, alese la întîmplare printre multe de acelaşi fel. Este evident pentru mine că mai există şi alte expresii, încă nedescoperite, comune cu cele din limbile vecine şi cred că ar fi foarte util să fie consemnate, deoarece e vorba în general de formule din limbajul familiar, adesea învechite, astfel incit, dacă nu sînt notate acum, peste cîtva timp nu se va mai şti că au existat. Tocmai faptul că multe dintre ele nu se întîlnesc în textele beletristice îngreuiază colectarea lor : e nevoie de cercetători care cunosc din practica lor zilnică limbile în discuţie, şi de obicei fiecare culegător e limitat la limba maternă şi la textele literare din limbile străine. Am socotit că este interesant pentru cititorii noştri să fie informaţi în această privinţă, dar am avut şi un motiv personal să scriu această cronică. Am prezentat revistei pomenite lucrarea celor doi ciprioţi, însoţită de o notiţă introductivă semnată de mine. Printr-o eroare regretabilă, numele adevăraţilor autori au apărut numai in această notiţă, iar în sumar s-a trecut numele meu, ca şi cînd aş fi făcut lucrarea. Mi se pare că este de datoria mea să restabile«» adevărul și să contribui să nu acorde meritul acelora care îl au și realitate. Al. GRAUR România literară 13