România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

Breviar Amintiri despre VANIA UN TELEFON mi-a adus la cunoştin­ţă, de la Braşov,­­în ziua­­de 5 octombrie, la ora 20/s d.a., că poetul Gherghinescu Vania încetase subit din viaţă. Nu mă aşteptam la un asemenea deznodămînt, îl văzusem în ajun, dimineaţa, la Bi­blioteca Academiei. Venise în Bucureşti , să se intereseze de soarta manuscrisului de proză pe care-1 înmînase Editurii Cartea Românească. N-am putut sta cu el decît o jumătate de oră. Am mers împreună cîţiva paşi pe Calea Victoriei in jos. Nu s-a simţit bine, dar n-a mai recurs la trinitrina pe care o purta la el, pentru că luase d­ouă pastile în acea dimineaţă. Ne-am despărţit la farmacia din colţ, să facă o haltă. Seara a fost la Braşov şi a luat legătura cu redacţia Astrei. Nu ştiu cum a petrecut noaptea şi cum s-a mai simţit în dimineaţa ur­mătoare. A prînzit acasă şi cînd a ispră­­­­vit, l-a răpus fulgerător o hemoptizie. A avut o moarte uşoară,ca şi Domniţa, cu doi ani mai înainte. «Grijise de mor­­mîntul ei, aici, la Bellu, îi făcuse un mic „monument“, comandat sculptorului Vlasiu şi îi închinase o serie de poeme, care încunună lunga lui carieră literară, cu volumul Acolo sus, steaua (Editura Cartea Românească), recent apărut. In interval îşi pierduse şi pe un frate mai mare, Ştefan Gherghinescu, medic mi­litar, la care trăgea, cînd venea în Ca­pitală. Manifesta, în timpul din urmă, o stare de nelinişte, după infarctul car­diac din primăvară, care-l slăbise. Ră­măsese însă acelaşi, neastîmpărat, im­presionabil, cu gesturi repezite, saca­date, cu nevoia de a se mişca în odaie şi de a se încălzi, vorbind. îl sfătuiam în zadar să-şi economisească rezervele de energie, să fie mai calm, să nu mai gesticuleze. îşi amintea mereu de Dom­niţa, alături de care trăise patruzeci de ani în desăvîrşită înţelegere şi nu-i „realiza“ sfîrşitul, deşi se cunoscuseră într-un sanatoriu de tbc şi ştia că ea era incurabilă şi că în timpurile din urmă suferea şi de o complicaţie cardiacă. Domniţa era şi mai mobilă decît el, nu suferea, ca pacientă, patul, se dădea jos cum se simţea mai bine, ieşea în oraş, se ducea la teatru, primea acasă, ţinea cenaclu, strălucea prin verva ei de o încîntătoare spontaneitate, ca iarăşi să se simtă rău, să se întoarcă la spital şi să-şi ia da cape aceeaşi existenţă de fe­­­­brii provizorat. ÎL CUNOSCUSEM PE VANIA din a­­dolescenţă. Era meh­edinţean ca şi mine şi urma la o clasă paralelă, la liceul Traian din Turnu-Severin. Era şcoala ca­­­re se făcuse celebră, în ultimul deceniu al secolului trecut, prin „micii dorobanţi“ care defilaseră în Bucureşti, la un zece mai. Evenimentul fusese consemnat de Caragiale într-una din schiţele consa­crate celebrului său „pedagog de şcoală nouă“, Marius Chicoş Rostogan, al cărui model, de orgine transcarpatică, fun­cţionase ca profesor în acelaşi oraş, la altă şcoală. Iubit de toţi colegii, Vania era de talie mijlocie, viguros, franc, sim­patic. La gimnastică, făcea flotarea şi planşa, spre admiraţia mea, care nu reuşeam decît cu greu să mă urc pe prăjină. Cînd venea în casa bunicului meu, ca să-mi citească din primele lui poezii, duduia podeaua sub paşii săi voi­niceşti. Eram cucerit de fluiditatea ver­surilor lui, din care unele încă răsună în memoria mea, solicitată pe atunci, obligatoriu, de textele mnemotehnice ale unor clasici ca Bolintineanu, Alec­­sandri, Coşbuc şi, mai puţin pe atunci, Eminescu. PĂSTREZ ŞI ASTĂZI un carneţel, legat în piele, în care Vania­ îşi scrisese mărunt, un număr de poezii, cele mai multe de dragoste şi cîteva scurte poeme în proză. Avea talent şi la dese­nul în peniţă. Curînd el deveni poetul „en titre" al liceului, iar profesorul M. Guşiţă, care scosese revista Datina, îi publică inspiraţiile, sub pseudonimul ILD.Rim (Ilderim). Mai tîrziu a luat, după piesa lui Cehov, numele Vania, pe care l-a ataşat frumosului său pronume. Fiu de învăţător din satul Grozeşti-Me­­hedinţi, Mitică, aşa cum îi spuneam, avea un pronunţat simţ al limbii şi al ritmului, precum şi un sacru respect faţă de tradiţiile noastre, etnice şi lite­rare. Nici un moment nu a fost ispitit de experienţele moderniste. Cel mult dacă, sub focul obiecţiilor critice ale Domniţei, care-şi rafinase gustul, con­simţea să-şi mai şlefuiască versurile şi să evite capcanele facilităţii. Vania nu era un vanitos : a înţeles fără greutate că arta cea mai grea este aceea a ver­sului, care nu se face la nimereală, ci se uceniceşte sau se muceniceşte, cu greu canon. După pierderea Domniţei, arta lui, cum spuneam, a suit pe treapta cea mai înaltă, printr-un fericit proces de­­sublimare a suferinţei în pură melodie. I-am dat satisfacţia ultimă a carierii, prin articolul pe care, cu puţine zile înaintea sfîrşitului său, l-am trimis re­vistei Astra, şi lui, în duplicat. Mi-a răspuns îndată, dar, scrisoarea lui, tri­misă printr-un terţ, n-am primit-o pînă astăzi. Cu cîteva săptămîni înainte, îmi expediase prin poştă, cîteva vechi „po­ze“ ale mele, din juneţe, pe care le a­­veam, şi o foarte reuşită fotografie a iubitului nostru profesor de limba ro­mână de la liceu, Dimitrie Horvat. De curînd intrat în universitate, scrisesem necrologul acestui neuitat dascăl, ade­vărat părinte sufletesc, de care ne le­gasem amîndoi. VANIA MAI AVEA O SINGURĂ DO­RINŢĂ : aceea de a face din locuinţa lor de pe stada Crişan, casă memorială, în amintirea Domniţei. Ideea fusese întîmpinată cu căldură de secţia locală a Uniunii Scriitorilor, care preţuise în defuncta o incomparabilă animatoare, alături de soţul ei, a vieţii literare bra­şovene. Decenii de-a rîndul, casa de sub deal primise nenumăraţi tineri scrii­tori cu manuscrisele subsoară, precum şi, în pelerinaj, atîtea ilustraţii ale li­teraturii noastre, în frunte cu Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Vania şi Dom­niţa fuseseră onoraţi şi cu prietenia lui George Enescu, în drumurile de la Cluj spre Bucureşti şi din Capitală spre Cluj, casa soţilor Gherghinescu Vania era un popas de lumină pentru oamenii de li­tere şi de artă, fascinaţi de Egeria pe care poetul Mirabilei seminţe o numise „domniţă din ţara bîrsană“, iar acela al Florilor de mucigai, „domniţă cu trei turle la cetate“. Acum cînd Vania, care nu mai avea gust de viaţă, a ajuns să se odihnească în aceeaşi criptă cu Domniţa, cuibul lor artistic ele sub Tîm­­pa nu trebuie lăsat uitării. Scriu aceste rînduri ca să fie auzite de cei în drept, de la Braşov, în puterea cărora stă să fixeze amintirea acestei perechi, unică în felul ei, care a stimulat viaţa literară şi artistică a unui­ întreg ţinut. Facă-se dar casa memorială în amintirea sufle­tului mare al lui Vania şi al Domniţei, ea însăşi revelată, post mortem, în co­respondenţa ei, o autentică scriitoare. De ce să le căutăm urmele pe aleile pustii ale unui cimitir din Bucureşti, iar nu într-un centru cultural ca acela care închide, de la diaconul Coresi încoace, patru veacuri de carte românească şi, mulţumită perechii Vania­ Domniţa, linul din momentele de vîrf ale culturii contemporane locale ? Şerban CIOCULESCU Vania ţi Domniţa Alexandru Colorian DUPĂ mai bine de zece ani de suferinţă, Alexandru Colo­rian a încetat din viaţă. A dis­părut încă unul dintre tot mai rarii supravieţuitori ai genera­ţiilor simboliste. Un poet des­pre care s-a scris puţin şi care, pînă la apariţia, în 1968, a­ an­tologiei Poeţi de la „Vieaţa nouă“ şi a culegerii Poeme, nu exista nici ca nume măcar pen­tru confraţii săi mai tineri. II ştiau, în cazul cel mai bun, pa­sionaţii istoriei literare, întru­­cît sub îngrijirea sa apăruse în timpul războiului o ediţie E­­minescu înmagazinînd o recoltă de poeme postume şi de scrieri în proză mai bogată decît toate cele ce o precedaseră. Şi îl mai ştiau cîteva sute de bucu­­reşteni care, în cursul întîiului deceniu republican, îi audiaseră nenumăratele conferinţe rostite în cadrul ateneelor culturale din fostul raion Nicolae Bălces­­cu, al căror entuziast animator i-a plăcut să fie. Ce impresiona pe cei ce l-au cunoscut mai de aproape era deosebita vivacitate a spiritului său. Discipol al lui Ovid Densu­­sianu, la a cărui revistă, Viea­ţa nouă, a colaborat, prieten cu Tudor Vianu şi cu Perpessi­­cius, Alexandru Colom­an a de­prins de la ei rîvna cunoaşterii integrale şi o incoruptibilă iu­bire de muncă. Nimic din ceea ce priveşte cultura şi în genere sfera de preocupări a umanită­ţii civilizate nu-i era indiferent, îl interesau şi clasicismul gre­cesc, şi monumentele barocului italian, şi campaniile lui Napo­leon, şi pictura impresionistă, şi muzica lui Brahms, şi poezia din revistele româneşti actuale — şi aceasta literal, pînă în ul­timele clipe de existenţă. A­­veam, pur şi simplu, complexe cînd, găsindu-l din ce în ce mai slăbit, redus în cele din ur­mă la schiţă, îl auzeam comen­­tînd cutare vers al unui poet începător, deplîngînd greşelile de lectură ale cutărui editor al liricii lui Eminescu sau evocînd tablouri de la galeria Uffizi din Florenţa. Iată ce am admirat în Alexandru Colom­an ! Dacă cele zece volume de versuri, pe care le-a publicat, rămîn edificatoa­re ca document de istorie lite­rară, ilustrînd îndrumarea dată simbolismului în cadrul Vieţii noi, articolele risipite în diver­se periodice, studiile introducti­ve la volumele din ediţia Emi­nescu, numeroasele însemnări rămase în manuscris, cum şi — mai cu seamă — monologu­­rile lui, imprimate în memoria celor ce le-au ascultat, sunt de natură a-l menţine viu în conştiinţa cititorilor, cunoscuţi­lor şi prietenilor. Cu Alexandru Colom­an dis­pare încă unul dintre tot mai rarii reprezentanţi ai tipului de intelectual ce, refuzîndu-se spe­cializării înguste, năzuieşte la cuprinderea şi armonizarea tu­turor achiziţiilor de seamă ale spiritului. D. MICU Cronica limbii Expresii paralele S-A REMARCAT de multă vreme că româna, bulgara, sârba, albane­za şi greaca au în comun o serie de expresii, în general familiare, ceea ce se explică pe de o parte prin faptui că vorbitorii acestor limbi au trăit multă vreme in con­diţii asemănătoare, pe de altă parte prin influenţe reciproce, încă acum 63 de ani învăţatul aromân Pericle Papahagi a publicat o teză de doc­torat în care a prezentat o serie de întorsături comune limbilor po­menite, de exemplu, în româneşte, zicem a-şi bate capul sau a-şi stri­ca gura, şi la fel se zice în limbile vecine. De atunci încoace, cînd şi etnoi, s-au mai adunat materiale simi­lare, de exemplu, la un moment dat, am întănit în greaca modernă paralela exactă a formulei noastre să ai să iei, cu înţelesul „nu-ţi face iluzii că vei putea obţine de la cineva o sumă la care crezi că ai dreptul“. De curînd a apărut în Bulgaria lucrarea lui N. Ikonomov înţelepciunea populară balcanică, în care sînt grupate şi comentate proverbele şi zicătorile comune po­poarelor din sud-estul european (informaţia o am din recenzia fă­cută de V. Nestorescu pentru re­vista „Studii şi cercetări lingvis­tice“ nr. 5, care urmează să apară peste cîteva zile). Acum un an, doi tineri ciprioţi, Hristakis Anastasiu şi Marios Kar­­me­los, care îşi fac studiile la Bucu­reşti, la Institutul agronomic „Ni­colae Bălcescu“, au fost izbiţi de paralelismele dintre limba pe care o ştiau de acasă şi cea pe care o învăţau aici, profesoara lor de limba română, Maria Alexe, i-a în­curajat să strîngă exemple şi ei au adunat o lungă listă, pe care mi-au adus-o. Constatînd că au relevat multe fapte necunoscute pînă acum de mine şi, desigur, şi de colegii mei, am prezentat lucrarea publi­caţiei „Revue des Etudes Sud-Est Européennes“, care a inserat-o în numărul doi de anul acesta. Cei doi autori au găsit 208 ex­presii româneşti al căror echiva­lent îl cunoşteau din graiul lor ci­priot. Este evident că marea majo­ritate sunt în general greceşti şi este probabil că multe apar şi in bul­gară sau în albaneză, eventual în turcă şi în sîrbo-croată. In orice caz,­­este interesant să constatăm că ele nu se folosesc numai în ro­mâneşte. Cîteva exemple : a face pe cineva de două parale, copil de suflet, a fi unu şi unu, a scoate apă din piatră seacă, alese la în­­tîmplare printre multe de acelaşi fel. Este evident pentru mine că mai există şi alte expresii, încă nedes­coperite, comune cu cele din lim­bile vecine şi cred că ar fi foarte util să fie consemnate, deoarece e vorba în general de formule din limbajul familiar, adesea învechite, astfel incit, dacă nu sînt notate acum, peste cîtva timp nu se va mai şti că au existat. Tocmai fap­tul că multe dintre ele nu se întîl­­nesc în textele beletristice îngreu­iază colectarea lor : e nevoie de cercetători care cunosc din prac­tica lor zilnică limbile în discuţie, şi de obicei fiecare culegător e li­mitat la limba maternă şi la tex­tele literare din limbile străine. Am socotit că este interesant pen­tru cititorii noştri să fie informaţi în această privinţă, dar am avut şi un motiv personal să scriu a­­ceastă cronică. Am prezentat re­vistei pomenite lucrarea celor doi ciprioţi, însoţită de o notiţă intro­ductivă semnată de mine. Printr-o eroare regretabilă, numele adevă­raţilor autori au apărut numai in această notiţă, iar în sumar s-a trecut numele meu, ca şi cînd aş fi făcut lucrarea. Mi se pare că este de datoria mea să restabile«» adevărul și să contribui să nu acorde meritul acelora care îl au și realitate. Al. GRAUR România literară 13

Next