România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

NELINIŞTILE CĂLĂTORIEI (Urmare din pagina 11) măsele. Strămoşii noştri s-au­ hrănit de-a lungul secolelor cu arpacaş, iar soldaţii lui Napoleon au cucerit... Dar nemţii ? Ei fac excepţie ! Ignoră ar­­pacaşul, dispreţuiesc geografia. Au luat Grecia drept provincie teutonă, Libia "şi-au agăţat-o la centiron, în loc de arpacaş au recurs la supe sin­tetice şi alte porcării d-astea. Nu­,a­­preciaza mările virtuţi ale arpacaşu­­lui. Sa le fie de bine ! O să le pară rău. Stomacul şi-l încarcă în ciuda prescripţiilor medicale, înfulecă, se îngraşă. Toată noaptea au trecut, tre­nuri încărcate spre depozitele lor. Ar­­pâcaşul, cînd devine pastă, ia-1­­cu puţină dulceaţă, dacă ai du­lceaţă, ia-1 simplu dacă-ţi convine, şi­ să­ mă bată cerul dacă nu e mîncare domnească. Prin gară au, trecut ieri vagoane cu păsări de la ferma lui Corbescu, va­goane frigorifice cu unt proaspăt, în­velit frumos în poleială. Arpacaşul te satură din trei patru linguri. E bun arpacaşul ! Poate că nu e treaba mea să tot înnumăr vagoanele, trenurile , am arpacaşul meu, nu mi-l rîvneşte nimeni şi, pe legea mea, e bun şi consistent. Cîte trenuri au trecut săp­tămâna asta ? Victor Potîngă îmi spu­nea că la ei în fabrică se lucrează numai pentru fascişti. Haine cum n-a mai văzut nimeni de mulţi ani, mobilă, obuze grele, şezlonguri, şose­te, catarame, avioane — cite şi mai cîte minunăţii — toate sunt pentru răz­boiul lor !... Cîrnaţii se fac după reţetă venită de la­ München. Au o aromă tare şi glumeaţă, aşa cum se cere la carte. Poate că ar mer­ge cu arpacaş... Arpacaşul, bine măcinat, amestecat cu condimente, îi este superior, cu condiţia să nu mi­roasă a şoareci... De ce n-or fi pre­­parînd chimiştii nemţi erzaturi din arpacaş ? Ieftin. N-ar mai risca să piardă războaiele. Ei se mint, bieţii, cu smîntîna, cu mierea, de pe unde le găsesc. Şi găsesc, vai de mama lor. Munceşte de-i sar ochii nea Ion, aici într-o vale de pe Dîmboviţa — o toamnă, o primăvară şi apoi o vară întreagă. Cînd e gata, vine la primă­rie şeful şi rechiziţionează pentru Hitler totul. „Pentru campania din Norvegia, nea Ioane“ Norvegia! D-aia e bine să te fi călătorit ! De la Corbescu pleacă vagoane cu strughi­­i aurii, care ridică moralul trupei, mai cu seamă al comandamentului ger­man din Belgia. Cît despre petrol şi cherestea, să nu mai vorbim , nu poate omul să asculte susurul stele­lor, noaptea, că uruitul roţilor de tren îl scot din pantofi. Cisterne, cisterne, toate pline ochi, platforme cu buşteni şi scîndură pentru cazematele din Normandia. Bombardează aliaţii Frankfurtul sau Hamburgul; nemţii le reclădesc cu scînduri scoase din pă­durile de la Moroeni şi de pe Pădu­chiosul, şi mai fac şi cîteva poduri, ca să aibă pe ce se retrage. Confor­tabil, cu maşinile. Şi poate că-ţi şi convine să faci pe stăpînul omenirii, dimineaţa, cînd îţi sosesc la peron trenurile încărcate cu petrol, cu li­nă,­ cu ouă, cu mezeluri. Comisarul Stănescu închide tuturor gura cînd e vorba de alde d-astea, dar să stea el o noapte, aici, la fereastra magaziei mele, să vadă ce văd eu, în timp ce arpacaşul îi umflă maţele. Gura ! Am început să cîrtesc şi, zău, n-am nici un interes. Sunt, cu oare­care aproximaţie, fericit. Am porţia mea de arpacaş, nu slugăresc la co­cina lui unchi­u-meu, dirigintele din Găeşti, şi pot să călătoresc oriunde îmi pofteşte inima. Cine se îndoieşte că toată lumea e a mea ? Acopăr cu capacul cratiţa cu arpacaş, iau car­tea cu fotografii şi, adio ! Intru tri­umfător în golful Lamentin din Gua­delupa (60° lat., 20° long.) şi salut, cu o fluturare leneşă de mînă, lanţul ma­rilor vulcani. MIŞCĂRILE SEISMICE sînt de mai multe feluri, după cauzele care le produc. In Antité, deplasările foarte profunde ale scoarţei creează adesea trepte ale solului ce depăşesc o jumă­tate de metru. Dincoace, mai spre deal, pămîntul se cutremură de-un sfert de oră pentru că-i pisează fortăreţele zburătoare, probabil pe la Cîmpina, Băicoi, Ploieşti. Scoţînd fum pe coadă, ultimele aparate, amarnic lovite, se întorc spre bază. Speră să aterizeze omeneşte pe vreun islaz, pe vreo ro­­ghină. Sirena urlă din nou din toate puterile. Nea Tache se opreşte, tre­­cînd dinspre postul de observaţie : „Pe azi am încheiat socotelile. Pînă mîine ne putem vedea liniştiţi de treabă. Iar mîine, poate avem norocul să plouă. Ce mai faci ?“ întrebarea avea haz. „Mulţumesc, nea Tache, cu ale mele... Antt­e, Alas­ka, Coasta de fildeş...“, „Colonelul a trecut spre casă ?“ „De mult“. Părea destul de vesel. In schimb, domnul Iureş... Nu l-au lăsat să-şi des­carce puşca în avioane. „Prostii ! Cu ţeava stingă dobora pe puţin trei bu­căți... Am să-l necăjesc diseară pe chestia asta, la poker. Nu vii şi tu ? Marieta ar fi bucuroasă. Vino, nu fi prost...“ Prost eram, dar nu întotdeauna. De pildă, chiar în seara aceea, cînd am făcut o afacere de zile mari. N-am fost la poker, unde cu siguranţă aş fi pierdut. Am escaladat cu pitoane şi corzi elveţiene un cui de stîncă în Pamir. Fixîndu-mi piciorul cu cea mai ascuţită luare aminte, mă felicit pentru exactitatea calculelor. Varian­ta mea este, fără îndoială, cea mai îndrăzneaţă. Soarele, aplecîndu-şi peste creste coama înflăcărată, apunea peste o lume... Cineva bătuse în uşă. Mă grăbii să deschid. „Marcel Iacob !“ exclamai, după un moment de nedumerire. „Uite domnule, ce lume !“ „încet, încet!“ zise, şi mă împinse cu braţul. „Nu e nimeni pe-aici ?“. „Nimeni, vezi bine“. „Mă, să ne lămurim repede. Sînt grăbit. Am încredere în tine“. Parcă speriat, gîfîind parcă, Marcel Iacob se trînti în culcuşul meu şi a­­prinzîndu-şi ceva ce seamăna cu o ţi­gară : „Te ştiu băiat cinstit. Spune-mi, mă, ai cumva o haină veche, ori­cum o fi, o pereche de pantaloni, nişte ghete, nişte tenişi ?“... „Poate că am“. „Mă, eu sínt — dar să nu dea dracul să spui, cuiva — dezertor. Sínt dezer­tor, mă !“, repetă el, ca să-mi risipeas­că nedumerirea. îmi povesti că lucrase într-o uzină militarizată, că fasciştii îl urmăresc. „Vezi bine cum sínt îmbrăcat... îmi trebuiesc haine civile. Urgent — urgent!“ Fusese întotdeauna un băiat arătos. Era cu trei ani mai mare, pieptul îl avea puternic, era tot numai muşchi. Copilărisem pe aceeaşi stradă, fusese tovarăş de joacă agreabil. Cu cîţiva ani în urmă, împreună cu Nucu Vo­­ronca, fusese prins pe cînd voia să plece într-o expediţie în Africa. Erau într-a V-a şi i-au eliminat din toate şcolile din ţară. Asta mi-a plăcut. îl priveam, căutînd să redescopăr în fiinţa lui ceva din măreţia elimina­tului din şcoală. Marcel arăta destul de prost. Ochii îi fugiseră în fundul capului, în marginea obrazului i se adînciseră cute adinei, inegale. Slă­bise, părul îi era cîrţos, întunecat. U­­neori, ochii îi­ sclipeau scurt, ca să evoce inteligenţa ascunsă prea afund, dar şi atunci se trăda în ei un fir de amărăciune. Aş fi vrut să-l cercetez mai de aproape, însă mi-era teamă să nu-1 jignesc. Purta o haină militară aspră, țesătura își pierduse culoarea, mîncată de ploi, impregnată cu căr­bune. Pantalonii fuseseră negreșit ai unui marinar. în loc de bocanci, purta un fel de opinci înfășurate pe dina­fară cu un șiret, cu un rest de mole­­tieră. Arăta jalnic, ca o mătură de spital. Măcar pentru a nu prelungi studiul fiinţei lui, pentru a risipi din minte ideea că mi-a intrat în casă un străin cu masca vechiului cunoscut, mă gră­bii să aduc din cămară cîteva ţoale vechi de-ale tatii. „Sînt excelente! Ești un prieten adevărat“. „Eu te-n­­calț, eu te-mbrac, neamule !“ — stri­gai, fluturînd în aer o pălărie melon. „Nu glumesc. Sînt pe măsură !“ „Al­tele, mai bune — la socru-meu !“ Rîserăm zgomotos, destul de trist. Se schimbă repede, îşi trase în pi­cioare bocancii de intervenţie ai tatii, cei cu talpă de cauciuc: „Vezi tu, cînd eşti dezertor, nu-ţi pasă dacă 40 se potriveşte cu 43. N-ai timp nici măcar să te scalzi înainte de echi­pare. Nu vreau să mă las aşteptat...“ Nu înţelesei bine la ce se referea, ştiu numai că începuse să-mi cam fie teamă de chestia cu dezertarea, cu ceilalţi, cu alte de-astea, despre care comisarul Stănescu avea opinia lui sigură. De vorbit vorbit la început numai eu, pentru că ţineam să-i po­vestesc cum s-a făcut minunea de s-a închis şcoala mai devreme, cum stă chestia cu bombardamentele, ce bine calculasem ora alarmelor. I-am po­vestit apoi­ despre călătoriile mele, şi, în sfîrşit, despre marile ca­lităţi ale arpacaşului, cu care, hră­­nindu-se, lumea ar deveni mai bună. „Arpacaş, zici ? Am mîncat mai mult de un vagon. Bine că-mi spui. Ţine răsplata­ nobilei tale milostenii“. Şi, trăgînd alături o desagă, răsturnă pe-o foaie de ziar cîţiva pumni buni de arpacaş. O dată cu firele sticloase, căzură din desagă şi două grenade, mari şi frumoase, ca cele de prin filme. „Ciorba fără bucăţi n-are nici un gust“, spuse Marcel, zîmbind. „Pri­­meşte-le. Ai să vezi ce prînz princiar iese din combinaţia asta !“ S-A PUTUT şi el convinge noaptea trecută că nu ne mersese nici nouă prea bine. Pe la două a sunat alarma, de data asta sirena a urlat prea tîr­­ziu, cînd avioanele erau deasupra. Luminile din ferestrele Marietei Sima nu se stinseseră încă. Au lovit fabrica de vaselină, au răscolit cimitirul. Bombardament, nu glumă. N-au atins gara. Toată noaptea au trecut trenuri. Cisterne cu petrol, cu vin, cu chimi­cale. în ce mă priveşte, sunt foarte liniştit şi asta pentru că ştiu eu ce ştiu... Prevăd desfăşurarea evenimen­telor, ştiu că trenurile astea care s-au strecurat printre bombe azi-noapte se duc în gări mai mari şi că acolo nu scapă. Le prind raidurile de zi. Ba, de la o vreme, multe nici n-ajung în gările mari. La Predeal au grijă cefe­riştii. Dincolo, spre Sighişoara şi Arad, sunt alţii, cine-i cunoaşte ? Nu ştiu cum se face, dar de la o vreme trenul de Craiova, spun oamenii, o tot por­neşte pe cîmpul gol, şi se sfarmă, căci linia se întrerupe unde nu gîndeşti, demontată dinainte. Am o provizie de arpacaş pentru multe săptămîni şi acesta este al doi­lea motiv al liniştii mele. Arpacaşul ăsta e miraculos, e dat dracului, îţi astîmpără foamea, te îndeamnă să bei după cîteva guri zdravene de apă şi, în plus, îţi dă încrederea că şi fără tine, toate se vor sfîrşi, în cele din urmă, cu bine. Dar de ce fără tine ? AM PRIVIT O VREME prin fe­reastra magaziei de-a lungul liniei, încă trei vagoane şi garnitura s-a cu­plat din nou. Alarma a trecut. La se­mafor, nea Tache a cercetat conştiin­cios macazele. N-are nici o împuter­nicire. Exces de zel. Trenul re­zuma o lume întreagă. Cîteva vagoane franceze, unul danez, altele vieneze, şi curînd Europa pornea spre pod, gîfîind şi clănţănind sub povara petrolului. îmi era din nou foame, doar nu fusese de loc uşor, a trebuit să mă strecor pînă sub pi­ciorul cel lung al podului ca să le fixez. Darurile lui Iacob. Dracu ştia dacă roţile, călcîndu-le, vor izbuti să le spargă. * Era de presupus că da, le legasem bine, cu sîrmă. Am aler­gat în fundul rîpei, în adă­postul unde prudența m-a împins de-atîtea ori, în momentul teribil, neînchipuit de frumos cînd... ...DAR despre spectacolul fantastic care a urmat exploziei regret că nu vă pot povesti nimic. Nu l-am putut urmări, după cum ar fi meritat, după cum aș fi dorit... 18 România literară

Next