România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

Afirmaţii eronate . Cred necesar să rectific citeva afirmaţii eronate şi confuzii care, avînd girul tiparului, riscă să fie pre­luate şi perpetuate. Car­tea se numeşte Ion Vinea, autorul Sergiu Sălăşean, Editura Eminescu, 1971. La pagina 5 se preci­zează (greşit) că „Noua revistă română“ a fost condusă de P. P. Negu­­lescu. Realitatea : cele două serii ale numitei re­viste, apărute la începu­tul secolului nostru, au avut director (tot un fi­lozof) pe C. Rădulescu- Motru. (R.A.R. cota P II 609). La pagina 14 se afirmă că activitatea de pamfle­tar, Ion Vinea «a înce­put-o la „Chemarea“ (1918-1919), revistă ce a­­părea la Iaşi sub condu­cerea lui N. D. Cocea şi care a devenit, mai tîr­­ziu, „Facla"». Aici sînt mai multe neadevăruri şi nodul trebuie descîlcit, şi nu tăiat... Mai intii, „Chemarea“ nu a devenit mai tirziu „Facla“, de vreme ce­ „Fa­cla“ (director N. D. Co­cea) a apărut la Bucu­reşti, la 13 martie 1910 — trei ani de la izbucnirea răscoalelor. Cu „Chemarea", lucru­rile stau aşa : la Bucu­reşti, în 1915, la 4 şi 11 octombrie, au apărut două numere dintr-o revistă cu acest titlu, format caiet de şcoală şi la care, prin­tre alţii, colabora şi Tris­tan Tzara. Redactorul ei a fost Ion Vinea. (R.A.R. cota PI 4477). La Iaşi, în timpul refu­giului, apărea, cu începe­re din 11 iunie 1917, o revistă săptâminală inti­­tulată ,,Deşteptarea“ (şi — subtitlul d­in continuare) „politică şi socială“. A­­ceastă revistă a preluat-o Ion Vinea şi, pe parcurs, i-a schimbat titlul în „Chemarea“, dar păstrînd numerotarea în continua­re. Ultimele două numere au apărut cotidian, avînd specificarea „ziar radical­­socialist“, în consecinţă, a fost suprimată (la 27 mar­tie 1918). La această „Chemare“ au colaborat, între alţii, B. Fundoianu (cu un memorabil elogiu al poeziei argheziene), I. Ludo, Tana Quil, Horia Botta, Iser, Ross. (R.A.R. cota PI 8760). Cocea a scos un ziar „Chemarea“, după război, la Bucureşti. Saşa PANĂ Definiţii sumare • Sub titlul Dicţionar , literatură şi artă moder­nă, revista „Astra", nr. 9 1971 propune atenţiei ar­ticolul sintetic Decaden­tism isemnat de Radu Ce­zar), despre care mai a­­flăm că face parte din impunătorul Dicţionar de estetică generală, în curs de apariţie. După ce sta­bileşte foarte precis şi si­gur de sine că „originile istorico-estetice ale deca­dentismului se află in poezia lui Baudelaire, in estetica lui Nietzsche etc.“ (etc !), autorul trece, în fraza imediat următoare, la enumerarea pe degete a „reprezentanţilor prin­cipali ai decadentismu­lui“. Cine sunt aceştia ? Ei se împart pe ţări. Dacă, de pildă, e vorba de Franţa, reprezentanţii, patru la număr — nu trei şi nici cinci — răspund la numele de „Stéphane Mallarmé, A. Rimbaud, Verlaine, Huysmans“. U­nul din ei beneficiază, cum vedem, şi de tran­scriere integrală a nume­lui de botez, spre a se e­­vita orice confuzie. La ceilalţi, confuzia pare ex­clusă. Anglia se înscrie, la egalitate, cu alţi patru reprezentanţi : „Oscar Wilde, A Swinburne. Thomas de Quincey, G. Moore“. Italia participă numai cu trei reprezen­tanţi, Germania, abia cu doi : „Stefan George, H. von Hof­mannstahl“. Şi aşa mai departe. La punctul doi, deca­dentismul e privit „în perspectivă axiologică“, devenind limpede că el „desemnează aspectele de involuţie, de regres al va­lorii artei“. Şi ca lucrurile să nu plutească la vag, se exem­plifică, în concret, prin­­tr-o nouă enumerare, de astă dată a „elementelor ce definesc decadenţa ar­tistică“. Enumerarea se face, şi la acest capitol, cu ochii închişi şi fără ezitări. După trecerea în revistă a numelor menţio­nate (Baudelaire, Rim­baud, Verlaine etc.) sun­tem­, fireşte, curioşi să ştim ce elemente îi ca-­­racterizează. Vom tran­scrie doar cîteva : „tendinţele de apoli­tism şi amoralism“, „abandonarea umanismu­lui“, „alienarea împinsă la extrem“. Pentru ca ta­bloul să fie complet şi să nu lipsească nici un „ele­ment“, se adaugă (cu toa­tă seriozitatea !) „cultul întimplării“. La asta ne gindisem mai puţin. Credem că este inutil a intra în detalii, angajînd cu autorul articolului din „Astra“ o discuţie prea serioasă. Dezlegarea enigmei • Nu mai e nevoie, cre­dem, să precizăm că Iu­lian Mihu e cunoscut ca regizor serios, care a re­ţinut atenţia publicului prin realizări de calitate. Ştim că şi-a exprimat de multă vreme dorinţa de a ecraniza romanul lui G. Călinescu, Enigma Oti­­liei. Trecînd prin diferite versiuni (de la o inter­pretare de libret pînă la o desfăşurare în manieră realistă), scenariul are a­­cum un contur definit şi chiar filmul se află în stadiu avansat de elabo­rare. Citind declaraţiile regizorului, înregistrăm însă cu mirare şi neliniş­te unele din modificările pe care pelicula le va a­­duce structurii naraţiunii. O ecranizare presupune, fireşte, anumite restaurări specifice şi totodată ofe­ră, în mai mare sau mai mică măsură, libertăţi de adaptare, ipoteze de crear­ţie care pot concura, în­­tr-o altă dispunere uni­tară, chiar tipurile şi su­biectul iniţial. Nu vrem să anticipăm, totul depin­de de coerenţa şi de sen­surile pe care le va evi­denţia filmul (ca o operă de creaţie nouă). Deocam­dată, mărturisim că ră­­minem totuşi sceptici în faţa intenţiei de a o transforma, de pildă, pe Aurica, fată obsedată de o unică pornire, pe linia atrofierilor specific căli­­nesciene, într-un personaj de mare vibraţie, drama­tic prin constituţie, cu un traiect moral exemplar. Apare de asemenea nein­spirată ideea de a-l redu­ce pe Pascalopol doar la postura de reprezentant al unei categorii sociale reprobabile. Ceva din spi­ritul cărţii va fi trădat, încă o dată ne rezervăm aprecierile mai largi şi de adîncime pentru momen­tul premierei, cînd, elimi­­nînd prejudecăţile, recu­noaştem că orice surpri­ză plăcută e posibilă. Ceea ce supără acum este mai degrabă o anu­me condescendenţă, stra­nie, cu care Iulian Mihu discută în interviurile sale cîteva din semnifica­ţiile epice pe care mizase G. Călinescu. Astfel, pen­tru regizor, „enigma“ Oti­­liei nu mai are rost, ea se dezleagă simplu. Unde s-a încurcat, vai, G. Că­linescu ? Iată un răspuns al lui Iulian Mihu acor­dat revistei „Cinema“, nr. 9/1971 : „Călinescu a cam exagerat problema femi­nităţii. A fost oarecum subiectiv. (Acest „oare­cum“ ne mai consolează — n.n.). Şi in titlul roma­nului si in dialog, in fi­nal, prin cuvintele lui Pascalopol, autorul rămî­­ne la ideea «enigmei» personajului, mărturisind implicit că nu i-a găsit cheia“... Ce l-a împiedi­cat pe G. Călinescu să vadă limpede ? Regizorul explică pe un ton uşor patern :­­•Romanul a fost scris in altă epocă, intr-o vreme cind scriitorul nu cunoştea ce va deveni so­cietatea şi el nu putea a­­vea atunci cheia „enig­mei“. Astăzi, o asemenea întîmplare ca aceea din roman nu mai poate avea atît mister. Dacă o fată are de ales între doi băr­baţi — între unul cu o situaţie materială bună şi altul cu o situaţie mai modestă, dar pe care îl iubeşte — ea poate opta, relativ uşor. Pentru că nu se mai loveşte de incon­venientele sociale acute din epoca despre care ne-a vorbit scriitorul. In societatea noastră nu prea mai interesează pe nimeni că o femeie are mai mul­te bijuterii sau mai mulţi bani decit alta. Interesea­ză dacă e frumoasă, deş­teaptă, dacă ştie să iu­bească». Oare la asta se reducea fîşia de taină cu care G. Călinescu încon­jura profilul Otiliei şi care declanşa criza ro­mantică a lui Felix ? în „Magazin“ nr. 731/ 1971, cu aceeaşi seninăta­te, Iulian Mihu anunţă iarăşi, laconic, „îmbu­nătăţirile“ efectuate : „Am schimbat titlul pentru că am dezlegat «enigma»“. El emite apoi considera­ţii asupra reuşitei diver­selor tipuri sau situaţii din film în raport cu car­tea. Din nou, despre Au­rica, se spune că „are o evoluţie mai precisă decit un roman“, iar despre Pascalopol că prezintă „un destin social mai dra­matic, el fiind şi expo­nentul unei clase, care, pentru noi, a dispărut“. Poate e mai cuminte ca judecăţile comparative să fie lăsate mai la urmă, după finisarea peliculei, atunci cînd se vor putea pronunţa, cu deplină o­­biectivitate, şi spectatorii şi criticii. Tineretul şi contemporaneitatea • O interesantă anchetă internaţională privind „ti­neretul şi lumea contem­porană“ întreprinde revis­ta Tomis (nr. 9, sept. 1971). Răspund­­la între­­bările adresate de Geor­ge Cuibus) şase sociologi, specialişti în problemele tineretului : prof. Per Mathiesen — Norvegia, dr. Celso Coppola — Ita­lia, Lieve d’Ol­eslager — Belgia, prof. Paavo Uusi­­talo — Finlanda, Stepan Doinov — Bulgaria şi dr. Fred Mahler — director adjunct al Centrului de cercetări privind proble­mele tineretului, din Bucureşti. Sunt abordate aspecte de o mare im­portanţă şi actualitate, cu diferenţele specifice pe care le implică în mod fi­resc sistemul socialist în comparaţie cu cel capita­list, căci fizionomia etică a tineretului e în strînsă relaţie cu caracterul so­cietăţii în care trăieşte : de la integrarea socială a tineretului şi de la cam­paniile împotriva mijloa­celor de poluare socială (toxicomania, de pildă), pînă la cultivarea idealu­rilor umaniste, a raţiunii, a sentimentelor de prie­tenie şi respect reciproc între popoare sau la mai buna cooperare între or­ganismele naţionale care se ocupă de problemele tineretului. Suplimentul „Litoral" • în sezonul estival, zia­rul Dobrogea nouă scoa­te zilnic o ediţie specială pentru turişti, intitulată Litoral, în informaţiile din domeniul litera­turii se strecoară, insă, din cînd în cînd, şi per­ig. Astfel, anul trecut, am citit în amintita publica­ţie acea memorabilă pre­zentare a lui Blecher, ca autor de romane poliţiste, în numărul 166 din sep­tembrie a.c. este anunţat turneul Teatrului din Plo­ieşti, cu piesa Carré de valeţi, a dramaturgului român I. Valjan, într-o frază, pe cit de sigură, pe atit de uluitoare : „De astă dată un colectiv al acestui teatru va prezen­ta comedia de succes a dramaturgului francez (s. n.). I. Valjan, Carré de valeţi“. Sculpturi... cu chipuri • O aşa-zisă cronică plastică, de tot hazul, sem­nează C. Şerban (?) în revista Magazin din 25 septembrie. (Titlul însuşi stîrneşte zîmbetul : Salo­nul artelor frumoase). Fă­cînd „o vizită prin sălile salonului“ din „Sala de expoziţie a Ateneului“, C. Ş. „a rămas cu ideea“ că „Tematica este strîns legată de realităţile con­crete, care nu înseamnă totdeauna Bucureşti (s.n.), ci care poate însemna oricare colţ din ţară“. Geta Mermeze, de pildă, pictează „colţul din ţară“ numit Şantierul naval de la Galaţi, iar tabloul ei, nici mai mult, nici mai puţin, „sugerează înălţi­mea muncii prin supradi­mensionarea unor detalii“. Lucreţia Ionescu „ne înfă­ţişează“ tot un şantier naval, „un şantier însă în culori vii, într-o ambian­ţă cromatică originală, a­­semănătoare oarecum cu atmosfera marină amin­tind de cea din poeziile lui Minulescu" (Chiar aşa , originală şi asemă­nătoare...) Dar, în afară de „col­ţuri din ţară“, de „lucrări care ţin să pună accentul pe faptul în sine“ şi de tablouri „cu acţiune pe nivele“, ce ne mai „pre­zintă“ oare salonul ? „Sa­lonul ne mai prezintă o complexă galerie de chi­puri datorate, printre al­ţii, şi unor maeştri, pre­cum D. Ghiaţă, Corneliu Baba, Brăduţ Covaliu, însă „nu despre ei vom vorbi, declară categoric cronicarul nostru, ci des­pre alte lucrări” (Decla­raţie din care, aprigi cîr­­cotaşi intr-ale gramaticii, am putea să deducem că pictorii sus-numiţi sunt... lucrări). In afară de „chi­puri“ pure şi simple, sa­lonul ne mai „prezintă“ (atenţie !) şi „sculpturi, cu chipuri“ : „în această categorie se situează şi reuşitele sculpturi, cu chipuri, culminînd cu cel al lui Mac Constantines­­cu“ (O precizare absolut necesară, omisă în text : „chipul“ nu este al lui M.C., ci e sculptat de M.C.). Aflăm, în fine, cu ui­mire că „Salonul este şi o adevărată pajişte înflo­rată“ şi gîndul ne duce, irezistibil, la miile, poate la zecile de mii de cititori ai revistei Magazin... Portretul unui deceniu cinematografic • O încercare cuteză­toare de a portretiza „Un deceniu de film românesc“ face revista Cinema (n. 9), chestionînd scri­itori, regizori, actori, ar­tişti plastici despre „Ce teme socotiţi că au fost esenţiale pentru acest deceniu ? Care din momentele înfăţişate au fost reprezentative ? Ce personaje vi s-au părut caracteristice pentru soci­etatea noastră ? în ce măsură a fost mesajul fil­melor noastre convingător faţă de cerinţele educative ale unei arte militante?“ Răspunsurile, ample, a­­desea în cunoştinţă de cauză, caută să descopere ce va putea reţine istoria cinematografiei din aceşti ultimi zece ani şi să intu­iască motivele pentru care sîntem in general nemul­ţumiţi de dezvoltarea atît de înceată şi lacunară a filmului consacrat actuali­tăţii, deşi — cum zice unul din participanţi — „au existat, neîndoios, străduinţe“. Prin atari anchete seri­oase și serios critice, re­vista pune, aproape în fie­care număr, diagnostice, demne de tot interesul, stării generale a cinema­tografiei. 26 România literară Buletin sau revistă ? • • Programul de radio şi televiziune a fost şi con­tinuă să fie un bun ghid al emisiunilor, dar ceea ce era suficient acum ze­ce ani, azi e neîndestulă­tor. Căci în jurul progra­melor de radio şi, mai cu seamă, al celor de televi­ziune s-a creat o aură problematică, emanaţie a volumului considerabil de activitate culturală spe­cifică. După cum se ştie, în cîteva reviste de cultură au şi apărut rezultate in­teresante obţinute de di­ficiul de studii şi sonda­je al radioteleviziunii. Centrul de cercetări pen­tru problemele tineretu­lui a iniţiat, de asemenea, felurite studii de anver­gură privitor la inserţia televiziunii în viaţa ado­lescenţilor. Institutul de psihologie e, la rîndul său, interesat de anume aspecte generate de noi­le mijloace de comuni­care. In mai toate ţările care dispun de o reţea dezvoltată de radiotelevi­­ziune există una sau mai multe reviste de cultură radiofonică şi televizuală, de relaţie directă a insti­tuţiilor respective cu spe­cialişti, ascultători şi spectatori, de informare asupra orientării progra­melor de dezbatere a problemelor noi etc. Poate că e vremea să se mediteze asupra apa­riţiei şi la noi a unei ast­fel de reviste, eventual prin extinderea şi perfec­ţionarea actualului bule­tin, al cărui rol de stric­tă informaţie cotidiană a şi fost preluat, de altfel, de mai toate ziarele şi revistele săptămînale — şi uneori chiar la un mod mai elevat.

Next