România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
Nu este greu de observat că începuturile poeziei lui Eminescu stau, în mare parte, ca inspiraţie şi ca neobosită tendinţă de integrare într-o mare tradiţie poetică, istoric-mitologică, sub zodia Nordului. Peisajele, simbolurile, personajele, termenii de comparaţie sunt, multe dintre ele, extrase din geografia poetică a maiestuosului Septentrion : „Tăceţi ! Cum tace-n spaimă a Nordului popor / Cînd evul asfinţeşte...“ (La moartea lui Eliade), „O, mare, mare îngheţată...“ (Odin şi poetul), sub „luna îngheţată“ apare „Damna cea nebună“ (Printre stînci de piatră seacă), iubita e „albă ca zăpada iernii“ (Noaptea...), „ochii... stau ca gheaţa“ (Locul aripelor), ideea de măreţie, de grandoare se împerechează cu răceala acelui „rege superb — regele Nord / încununat de aştri, de-a mărilor acord / Cîntat, în haina-i albă, cu fruntea lui cea ninsă, / Cu sufletul lui rece...“ (Povestea), iar „Nordul rege, cu aripa-i de ger“ va reapare în Mureşanu. Chiar cînd lipsesc indicaţii mai precise, detaliile ne îndrumă veşnic spre Nord ; castelul, „trist şi mare“, care „se-nalţă rece, sur / Cu fantasticul lui mur“ (Cine-i), e desprins dintr-un peisaj ossianic, ca şi monarcul „cu faţa pală / Şi cu păr de aur blond“, ca şi „runele“ din Ondina, o rază plăcută este „o rază de nea“ (Steaua vieţii), runa gotică este un simbol al misterului, „ştearsa, ne-nţeleasa a istoriei rună“ (La moartea lui Eliade) şi această trăsătură dominantă se va menţine şi mai tîrziu, pînă la îngemănarea mitologiei nordice cu mitologia şi cu istoria daco-romană într-o sinteză unică în istoria poeziei noastre , obsesia Nordului, sinonimia largă a îngheţului, a frigului, a recelui, cu ideea de măreţie, de geniu, care-şi va găsi cea mai înaltă şi abstractă expresie în Luceafărul, va fi o constantă a întregii poezii eminesciene. O dată însă cu revenirea poetului la Viena, pentru studii, în 1871, vom putea observa apariţia şi treptata difuziune în opera sa a unor motive orientale. Deşi locul lor va rămîne secundar, deşi aceste motive n-au generat o mare poezie care să le impună evidenţei, urmărirea cîtorva dintre acestea nu este cu totul lipsită de semnificaţii. Interesul poetului pentru Orient nu era nou de fapt. Colegul său de la Cernăuţi, Teodor Ştefanelli, ne dezvăluie originea lui : „Pe lîngă limba şi istoria românească studia Eminescu şi cu mare plăcere şi istoria Grecilor, Romanilor, Egiptenilor, Babilonienilor, Asirienilor, Persienilor şi a Indiilor. Opul din care studia el această istorie era Weltgeschichte de Welter, carte scrisă într-un mod foarte atrăgător, care deştepta interesul tinerilor mai cu seamă din cauză că cuprindea pe larg toate miturile, poveştile şi legendele nebuloase în care erau învăluite originile acestor popoare cu o cultură atît de veche şi frumoasă. Această carte nu era impusă de legile şcolare, dar cei mai mulţi din colegi o aveau şi Eminescu nu se putea despărţi de dînsa, căci îl vedeam purtînd-o cu sine chiar şi la plimbări“ ') Intr-adevăr, o serie de reminiscenţe posibile din lectura repetată a acestei cărţi (este vorba de fapt de primul volum al manualului Lehrbuch der Weltgeschichte, für gymnasien und höhere Bürgerschulen de Th. B. Weiter, Münster, 1859) s-ar putea identifica în Memento mori, de pildă, unde apar o serie de figuri istoric-mitologice (Semiramida și grădinile ei suspendate, Sardanapal etc.) cu caracteristici ce par a fi rămas de atunci în memoria poetului ; peste vechiul strat de cunoştinţe se aştern însă altele, mai proaspete şi mai profunde, în semestrul de iarnă 1871—1872, Eminescu urmează, după cum rezultă din foaia sa matricolă publicată de I. Grămadă, * 2) şi un curs de „Antichitate orientală şi clasică“ cu dr. R. Zimmermann. Acesta este, probabil, instrumentul care-i redeşteaptă interesul pentru istoria şi mitologia Orientului ale cărui urme le vom putea găsi, din acest moment, în poezia sa. Acestea sunt destul de numeroase reminiscenţe dintre cele mai interesante ale contactului lui Eminescu cu mitologia Orientului vom regăsi în Demonism, datînd tocmai din anii 1871—1872. Textura orientală a poemului a fost remarcată în treacăt de G. Călinescu şi comentată pe scurt de D. Murăraşu în ediţia sa, însă nu avem a face aici doar cu elemente răzleţe ale zendismului iranian, ci poemul transpune, într-o manieră şi o interpretare proprie, una din cele mai vechi legende iraniene referitoare la crearea omului în univers, aşa-numita legendă a lui Garamard, care se poate întîlni în forme iniţiale, înrudite, şi în mitologia babiloniană, şi în cea scandinavă, şi va fi reluată de autori arabi pînă prin secolul al XIV-lea. Poemul este o interpretare a acestei legende a creării omului şi o istorie a degenerării sale de la înaltele ţeluri cărora le fusese menit. Lumea este numai o închisoare, o raclă din care putem abia zări universul adevărat prin fereastra soarelui, iar stelele sunt cuie cu care este fixat capacul albastru al sicriului : „Ici în sicriu, sub cel capac albastru / Şi ţintuit şi ferecat, cu stele, / Noi viermuim în mase în cadavrul / Cel negru de vechime şi uscat / Al vechiului pămînt care ne naşte.“ Mitul naşterii primilor oameni din pămînt este foarte răspîndit în mai toate religiile universale, însă aici poetul urmează legenda menţionată, după care omul primordial, titanul Gajamard, creat de Ohrmazd după chipul şi asemănarea sa, murind, a fecundat pămîntul din care a apărut apoi o plantă de rivas ; planta s-a desfăcut în două tulpini din care au ieşit primii oameni adevăraţi, un bărbat şi o femeie: Masjang şi Masjănangs). Poemul continuă să dezvolte mitul lui Gajamard : „Este un ce măreţ în firea noastră, /Dar acel ceva nu din noi răsare. / O moştenim de la Titanul mort, / De la pămînt, în care ne nutrim. / în moartea lui e ceva sfînt şi mare, /E o gîndire adîncă şi-ndrăzneaţă / Pentru ce el fu condamnat la moarte.“ într-adevăr, Garamard a fost creat de Ohrmard pentru a fi prototipul oamenilor ; el va fi ucis de Ahriman cînd se va fi împlinit sorocul, însă el ştie că din el se vor naşte oameni care vor perpetua binele şi a cărui esenţă o reprezintă, însă oamenii, constată poetul, au falsificat destinul lor, depărtîndu-se de moştenirea lăsată, sugerîndu-ne (refren care va reveni obsedant în poezia lui Eminescu) că depărtarea de „glasul naturii“ aduce pervertirea oamenilor și, deci, imposibilitatea fericirii lor pe pămînt. în poemul lui Eminescu, titanul se revoltă împotriva propriului său creator (există sîmburele acestei interpretări în mitul iranian) şi atunci titanul este fulgerat, iar din trupul său s-au născut metalele şi pietrele preţioase : „Titan bătrîn, cu aspru păr de codri, / Plînge în veci pe creţii feţii sale / Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort; / Uscat, stors de dureri este adîncu-i —/ Şi de dureri a devenit granit. / A lui gîndiri încremeniră reci / în fruntea sa de stînci şi deveniră : / Rozele dulci, rubine , foile, / Smaralde, iară crinii / Diamante. Sîngele său / Se prefăcu în aur, iară muşchii / Se prefăcură în argint şi fier.“ Poemul n-a mai fost reluat de Eminescu şi a rămas o schiţă purtînd însemnele influenţelor şi ale necristalizării , însă unele ecouri ale temei sau ale unor motive folosite aici vor mai reveni în poezia sa. Mircea ANGHELESCU Un motiv iranian în poezia lui Eminescu Persepolis. Apadana. Demnitar persan ţinind in mină un boboc de lotus ') T. V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914, pag. 26. 2) I. Grămadă, Mihail Eminescu (Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale) Heidelberg. 1914, pag. 10 ) A. Christensen, Le premier homme et le premier roi dans Vhistoire légendaire des Iraniens. Stockholm. 1917. pag 18, 25 etc HAFEZ (1320—1389) Hagé Samsuddin Mohammad Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut și a murit in Siraz. Inspirîndu-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, creînd astfel, într-un stil nou şi unitar, cele peste 500 de gazeluri, scrise in cea mai pură limbă persană. Răsunetul Cînd asculţi rostirea celor inţelepţi, să nu spui că n-are bună chibzuială. Nu poţi tu pricepe al rostirii tile, duhule, aicea-i marea ta greşeală ! Capul meu nu-și pleacă fruntea în pămînt nici în lumea asta, nici în ceealaltă. Apără-mă, Doamne, de acest viespar, forfota de gînduri din cupola-naltă ! Nu știu înlăuntru-mi cine-i necăjit, cine n-are tihnă nici măcar o clipă. Mut, eu nu mă jălui niciodată, dar cel de dinlăuntru-mi tropotă şi ţipă ! N-am dormit de-atitea oarbe-nchipuiri cărora-n adîncu-mi le mai caut cheia, Gem de mahmureala a o sută nopţi unde mi-i taverna...? Poate, de aceea dragilor din Crama Magilor li-s drag, fiindcă focul, viul, care nu se stinge, arde-aici în vatra-mi fără de funinge. Iar aud in noapte, Doamne, sau visez şoapta-ţi dinlăuntru-mi, glasul tău de tunet : „Golul de sub coşul pieptului, Hafez, încă îmi răspunde un prelung răsunet". SAEB (1607—1670) S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori originari din Tabriz. In 1658 a plecat în India la curtea Marelui Moghol şah Dgiahan.Spre sfîrşitul vieţii s-a întors în patrie şi a fost primit la curtea şahului Abass al II-lea, care l-a numit Principele poeţilor.Maestru în gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație in India și în Turcia. Rămînea cel mai strălucit poet al literaturii persane postelasice. Măreţia bătrînilor Bătrînii noştri falnici şi destoinici mai crincen pe acei ce-i sînt aproape, să nu-i nesocoteşti cu uşurinţă, cum sabia-şi primeşte lovitura căci numai din desâvirşirea aripei întîi şi-ntii din propria sa teacă, şi-a penei poate sa-şi ia zbor săgeata. Tarîmul nebuniei înfloreşte Bătrînul palmier, decit cel tînăr, din mine, căci eu pus-am temelie mult mai adîncă rădăcină are, acelei case cu nebuni în lanţuri, şi inima bâtrinului acesta Saeb, tu nu poţi să dezlegi vreodată e mai înfiptâ-n lumea pămînteană din inimă-al mîhnirii nod, cit încă Acel ce-i rău din fire asupreşte ţi-i mina strînsă-n ghearele Ursitei ! România literară 29