România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
2 România literară m II . hr - in 7 zile 11 ^ NTREBAREA noastră permanentă, în această rubrică, este : cum desprindem sensurile largi, de perspectivă, ceea ce este durabil, din evenimentele politice curente ? în această săptămînă am crezut că vedem, ca să spunem așa, sigiliul istoriei în urmă- “* toarele fapte : în centrul atenţiei întregului popor stă transpunerea în viaţă a hotărîrilor şi documentelor de partid din iulie, privind îmbunătăţirea activităţii ideologice. După un şir de plenare lărgite ale comitetelor judeţene de partid, care au dezbătut aceste documente, Comitetul Municipal Bucureşti şi-a analizat activitatea, în prezenţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care a rostit cu acest prilej un important discurs, publicat în ziarele de ieri Conducătorul partidului şi statului român, după ce a subliniat justeţea liniei generale urmate în toată această etapă de după Congresele IX şi X ale P.C.R., a relevat neajunsurile, rămânerile în urmă, în domeniul ideologic şi al eticii comuniste. Să mai subliniem, pe lângă faptul că se intră acum într-o perioadă a rezultatelor concrete, şi importanţa pentru literatură a tezelor Secretarului general. Fructificarea dezbaterilor teoretice se realizează într-o literatură bogată și complexă, pe măsura epocii pe care o trăim. în definitiv, este un principiu fundamental al marxism-leninismului că teoria se verifică prin practică — iar practica noastră o constituie cărţile, operele, valoarea şi puterea lor de influenţare. Noi trebuie să milităm pentru o literatură bună, bogată, organic legată de adevărul epocii noastre, capabilă să răspundă setei de cultură, de dăruire şi de entuziasm a poporului, să contribuie la unitatea sa moral-politică. De aceea, considerăm că numai prin cărţi valoroase, numai prin cărţi adevărate, ne dovedim simţul de răspundere faţă de poporul care ne-a născut şi care, prin munca sa concretă, ne hrăneşte pe toţi cei ce activăm în domeniul suprastructurii. UN ALT eveniment al săptămânii confirmă aplicarea în practică a documentelor din iulie. Este vorba de constituirea Consiliului de conducere al Academiei „Ștefan Gheorghiu“, al cărei profil s-a lărgit, urmind să pregătească nu numai cadre politice de partid, ca pînă acum, ci în general, cadre pentru toate domeniile de activitate. Acest fapt pune în evidenţă importanţa întăririi rolului activului de partid în societatea noastră, a pregătirii nu numai profesionale, dar şi politice, a tuturor celor chemaţi la munci de răspundere socială, aşa cum a arătat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, prezent la şedinţa de constituire a Consiliului. POLITICA internaţională a României, în toate laturile ei, s-a exprimat în cuvîntul ministrului de externe, Corneliu Mănescu, ţinut în faţa Adunării generale O.N.U. Activitatea concretă, în această săptămînă, reflectă, de asemenea, principiile fundamentale ale politicii noastre externe. * Ilustrînd relaţiile de prietenie cu ţările socialiste, o expoziţie românească s-a deschis în capitala Chinei şi un important ansamblu artistic chinez de spectacole la Bucureşti şi în ţară. De asemeni pe scena Operei din Bucureşti au loc reprezentaţiile teatrului academic „Vladimir Maiakovski“ din Moscova. Şeful statului român a primit pe vicepreşedintele Tanzaniei, a cărui vizită reprezintă o contribuţie la întărirea relaţiilor cu ţara africană, demonstrînd concret politica pe care o duce România în extinderea şi adîncirea relaţilor politice şi economice cu ţările în curs de dezvoltare, în sfîrşit, ca urmare a dorinţei, frecvent exprimată de ţara noastră, de a lărgi gama colaborării internaţionale, Consiliului Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, cunoscut sub iniţialele G.A.T.T. a aprobat, într-o şedinţă ţinută săptămînă trecută la Geneva, protocolul de aderare a României la această organizaţie, ca membră cu drepturi depline. Reprezentanţii a numeroase state au subliniat, în cuvîntările rostite cu acest prilej, utilitatea ca țara noastră să participe direct la activitatea acestui acord comercial multilateral, chiar de la viitoarea sesiune G.A.T.T. ce va avea loc la jumătatea lunii noiembrie a anului curent. ACTIVITATEA diplomatică de maxim interes priveşte extinderea relaţiilor Chinei cu numeroase state şi pregătirea ocupării locului ei legitim în O.N.U. inclusiv în Consiliul de Securitate. în cuvîntările reprezentanţilor a numeroase state în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se exprimă hotărîrea de a da cu adevărat o bază mondială înaltului for internaţional, prin recunoaşterea rolului pe care-l joacă un popor de 800 de milioane. Restabilirea drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze în O.N.U. va certifica o stare de fapt, un uriaş fenomen istoric caracteristic epocii noastre în care tradiţionalele linii de forţă s-au schimbat, în care ţări şi continente noi joacă un rol activ şi important în activitatea politică. Reţine atenţia în presa acestei săptămîni comunicatul agenţiei TASS cu privire la vizita preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon în Uniunea Sovietică, prevăzută pentru a doua jumătate a lunii mai, 1972. „Conducătorii Uniunii Sovietice şi preşedintele Nixon — menţionează comunicatul — vor examina toate problemele principale, avînd în vedere ţelul îmbunătăţirii în continuare a relaţiilor bilaterale şi al consolidării perspectivelor păcii generale". într-o lume în care ponderea socialismului a crescut enorm, şansele unei păci durabile sunt din ce în ce mai mari. Alexandru IVASIUC II II Confluenţe Mai multe-s NOPŢILE spuzite de stele ale lui august, vraja luminii diafane a hunei, sclipirea tainică a stelelor ca ochii misterioşi ai unor sfincşi încremeniţi în eternitate, imensitatea fără de început şi de sfîrşit a universului în care licăreşte conştiinţa noastră, fiorul cosmic al începutului lumilor.. sînt atîtea teme ale poeziei şi literaturii de sute de ani şi de milenii. Omul de litere, poetul nu s-a putut sustrage întrebării cosmosului, chiar atunci cînd a crezut că se refugiază în cele mai ascunse unghere ale sufletului său. Oare imaginea stinsei iubiri nu se urca pe cerul conştiinţei poetului aidoma Stelei de pe firmament care a murit de mult, în depărtări albastre ? Oare palizii nori interstelari n-au trecut prin atîtea retorte ale cosmosului, pînă ce au fost decantaţi în stele, planete, vieţuitoare şi conştiinţe, gînd şi poezie ? Marile teme ale omului în faţa neţărmuritului cosmos şi ale eternităţii lui sînt mereu actuale. Sub ochii noştri uluiţi Ştiinţa înaintează însă cu paşi gigantici. Noi pe pămînt... aştri răsar la orizonturi care se depărtează mereu. Imensele radiotelescoape ne înfăţişează aştri enigmatici quasari, pulsari, galaxii în explozie, rachete şi sateliţi, Stele luminînd şi raze X, infraroşii... Omul a pătruns în cosmos şi a admirat straniile peisagii lunare. Omul încearcă să comunice cu alte civilizaţii care poate ne-au depăşit cu mult. Toate acestea nu trebuie să rămînă în tomuri ferecate pentru cîţiva iniţiaţi, ele se cer integrate în conştiinţa omului de azi, mai veridic decît irealii eroi ai mitologiilor de odinioară. Unde sînt poeţii, scriitorii, care să dea viaţă noului univers, cînd cîntecul privighetorilor se stinge şi alte armonii ale sferelor cereşti ni le dezvăluie radiotelescoapele ? Care imaginaţie poate depăşi cosmosul ? „Mai multe-s pe pămînt şi-n cerporaţie de cît închipuie filozofia“ a spus-o de mult poetul prin gura lui Hamlet. Călin POPOVICI |I Excelsior METAMORFOZE EXISTĂ neîndoielnic unele permanenţe umane. Gîndirea, rostirea, munca, bucuria, tristeţea l-au însoţit pe om întotdeauna, din leagănul copilăriei sale istorice, de mult, de cînd, descoperind focul se încălzea în cavernă urmărind uimit jocul miraculos al flăcărilor şi pînă astăzi, cînd, aşezat confortabil şi deloc uimit, priveşte imaginile transmise „în direct" de pe suprafaţa Selenei. Tot de pe atunci, fiinţă raţională, omul s-a încălzit şi la o altă flacără, aceea a aspiraţiilor lui spre o lume mai bună, trai confortabilă, mai bine rînduită, mai frumoasă. Privind cerul, primitivul — probabil — a visat să zboare şi el ca păsările, privind soarele i s-a conturat tot mai limpede ideea de strălucire, aspiraţia spre lumină. De atunci ne-au rămas şi primele semne ale artei, scrijelate pe pereţii de stîncă ai peşterilor, în afara unor astfel de aspiraţii, în afara idealurilor, viaţa omului ar fi de neconceput. Nici nu ne-am putea explica progresul material şi spiritual al oamenilor, dacă activitatea lor ar fi fost lipsită de scopuri. Ţintind mereu mai sus, omul n-a fost o fiinţă placidă, ci una iscoditoare, neliniştită şi căutătoare, zămislirile lui fiind conduse în permanenţă de o deviză fundamentală: excelsior! Dar dacă omului îi sunt proprii aceste permanenţe, este el o fiinţă mereu egală cu sine însuşi, neschimbată, care n-a cunoscut nici un fel de metamorfoză ? A rămas el, fiinţă vie şi fragilă, dornic de schimbare şi perfectibilitate, în forma primară şi pietrificată a începutului său, neschimbat ca o efigie, mereu acelaşi, imobil ca o statuie? Dacă lucrurile ar sta aşa, paradoxul ar fi insurmontabil, în fond, chiar şi sub raport biologic, unde parcă n-a intervenit nici o modificare, schimbările cred totuşi că există. Nu ştiu dacă pulsul sau ritmul respiraţiei s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Nici forme spectaculoase de schimbare, cum există în evoluţia altor specii — intermediare între păsări şi reptile de exemplu — n-au apărut. Evoluţia şi involuţiile omului — ca specie biologică — îmi scapă şi le las pe seama biologilor să le explice. Ca nespecialist, înclin să cred şi aici în existenţa unor transformări notabile. Ele sunt evidente, mi se pare, nu în plasticitatea formelor exterioare ale omului, ci în plasticitatea fibrei lui lăuntrice, în acumulările și salturile petrecute în străfunduri, nu în forma creierului, ci în intimitatea celulei lui. Dacă în privirea sau în zîmbetul unui om se ascunde un univers întreg, universul omului contemporan e altul, nu poate fi decit altul, decit acela al omului de acum 2 000 de ani. Apoi, dacă adaptarea la mediu, biologic vorbind, e calitatea esenţială a fiinţelor superioare, evoluţia omului a fost deosebită şi pe această linie pentru că însuşi omul e o fiinţă unică. Dintre toate fiinţele a fost singura care, atunci cînd a fost cazul, nu s-a adaptat mediului, ci şi-a adaptat mediul, transformîndu-l sau fabricindu-l, construindu-şi un al doilea mediu, mediul civilizaţiei. Din acest punct de vedere omul ca specie şi-a conservat permanenţele tocmai datorită mobilităţii şi dinamicii excepţionale a gîndirii şi acţiunilor sale. Ceea ce în domeniul biologicului pare a fi mai greu de desluşit poate fi pus în evidenţă mai distinct pe planul socialităţii şi istoricităţii fiinţei umane. Deşi nici în acest orizont nu lipsesc permanenţele, omul de-a lungul traiectoriei sale în timp şi spaţiu a fost mereu altul, niciodată identic cu sine însuşi. Gîndirea, rostirea, munca, bucuria, tristeţea i-au fost însoţitori permanenţi, e adevărat. Dar există o gîndire in abstracto, vidă de conţinut, gîndirea ca atare ? Nu există gîndire fără gîndit, rostire fără rostit, cogitatio fără cogitatum. Conţinuturile gîndirii omului au fost mereu altele, s-au îmbogăţit treptat, au avut şi au, aşadar, un conţinut istoric. în cugetul şi activitatea sa, omul a fost, de asemenea, în permanenţă, călăuzit de idealuri, şi-a creat modele pe care a tins să le ajungă. Dar a existat mereu acelaşi ideal ? Există un ideal cu I mare, neschimbat şi neschimbabil, absolut în încremenirea sa, situat deasupra lumii sensibile? Iluzia idealismului obiectiv, de tip platonic, ca şi a religiilor în general a fost credinţa într-un asemenea arhetip transcendent. în această concepţie ideea de bine, rău, frumos, unit ar fi preexistat omului. La început ar fi fost cuvîntul. Ca şi cînd cuvîntul sau ideea ar fi putut să existe negîndite şi nerostite, fiind ale nimănui, atîrnînd suspendate, într-o absolută mişcare, în spaţiul intermundiilor. Idealismul se înşeală! Fără om, fiinţă cugetătoare, nu există idei şi idealuri. El şi le fabrică, sînt uneltele lui sublime. In ele omul îşi concentrează şi îşi exprimă rosturile sale existenţiale, sociale, politice, etice şi estetice. Că sînt ale lui, o dovedeşte însăşi metamorfoza pe care au cunoscut-o ideile şi idealurile sale de-a lungul istoriei. Una e ideea de bine a stăpînului de sclavi şi alta a sclavului, a teologului medieval sau a omului Renaşterii, încremenită şi intangibila idee platonică a binelui nu e decît o himeră. Inutilă şi inoperantă. O supoziţie fără realitate. Omul a împînzit lumea cu idei şi idealuri şi nu ideile au populat universul. Aşadar, idealul cu I mare nu există, absolut şi nemişcat; numai zămislirea şi perfecţionarea lui continuă de către om e o permanenţă umană. Dumitru GHIŞE