România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

. hí -in7 zile 11 ^ NTREBAREA noastră permanentă, în această rubrică, este : cum desprindem sensurile largi, de perspectivă, ceea ce este durabil, din evenimentele politice curente ? în această săptămînă am crezut că vedem, ca să spunem aşa, sigiliul istoriei în urmă­­“* toarele fapte : în centrul atenţiei întregului popor stă transpunerea în viaţă a hotărîrilor şi documentelor de partid din iulie, privind îmbunătă­ţirea activităţii ideologice. După un şir de plenare lărgite ale comitetelor judeţene de partid, care au dezbătut aceste documente, Comitetul Muni­cipal Bucureşti şi-a analizat activitatea, în prezenţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care a rostit cu acest prilej un important discurs, publicat în ziarele de ieri Conducătorul partidului şi statului român, după ce a subliniat justeţea liniei generale urmate în toată această etapă de după Congresele IX şi X ale P.C.R., a relevat neajunsurile, rămânerile în urmă, în domeniul ideo­logic şi al eticii comuniste. Să mai subliniem, pe lingă faptul că se intră acum într-o perioadă a rezultatelor concrete, şi importanţa pentru litera­tură a tezelor Secretarului general. Fructificarea dezbaterilor teoretice se realizează într-o literatură bogată şi complexă, pe măsura epocii pe care o trăim. în definitiv, este un principiu fundamental al marxism-leninis­­mului că teoria se verifică prin practică — iar practica noastră o constituie cărţile, operele, valoarea şi puterea lor de influenţare. Noi trebuie să mi­lităm pentru o literatură bună, bogată, organic legată de adevărul epocii noastre, capabilă să răspundă setei de cultură, de dăruire şi de entuziasm a poporului, să contribuie la unitatea sa moral-politică. De aceea, consi­derăm că numai prin cărţi valoroase, numai prin cărţi adevărate, ne do­vedim simţul de răspundere faţă de poporul care ne-a născut şi care, prin munca sa concretă, ne hrăneşte pe toţi cei ce activăm în domeniul supra­structurii. UN ALT eveniment al săptămânii confirmă aplicarea în practică a documentelor din iulie. Este vorba de constituirea Consiliului de conducere al Academiei „Ştefan Gheorghiu“, al cărei profil s-a lărgit, urmind să pregătească nu numai cadre politice de partid, ca pînă acum, ci în general, cadre pentru toate domeniile de activitate. Acest fapt pune în evidenţă importanţa întăririi rolului activului de partid în societatea noastră, a pregătirii nu numai profesionale, dar şi politice, a tuturor celor chemaţi la munci de răspun­dere socială, aşa cum a arătat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, prezent la şedinţa de constituire a Consiliului, POLITICA internaţională a României, în toate laturile ei, s-a ex­primat în cuvîntul ministrului de externe, Corneliu Mănescu, ţinut în faţa Adunării generale O.N.U. Activitatea concretă, în această săptămînă, reflectă, de asemenea, principiile fundamen­tale ale politicii noastre externe. * Ilustrînd relaţiile de prietenie cu ţările socialiste, o expo­ziţie românească s-a deschis în capitala Chinei şi un important ansamblu artistic chinez dă spectacole la Bucureşti şi în ţară. De asemeni pe scena Operei din Bucureşti au loc reprezentaţiile teatrului academie „Vladimir Maiakovski“ din Moscova. Şeful statului român a primit pe vicepreşedintele Tanzaniei, a cărui vizită reprezintă o contribuţie la întărirea relaţiilor cu ţara africană, de­­monstrînd concret politica pe care o duce România în extinderea şi adîn­­cirea reiaţilor politice şi economice cu ţările în curs de dezvoltare. în sfîrşit, ca urmare a dorinţei, frecvent exprimată de ţara noastră, de a lărgi gama colaborării internaţionale, Consiliului Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, cunoscut sub iniţialele G.A.T.T. a aprobat, într-o şedinţă ţinută săptămînă trecută la Geneva, protocolul de aderare a Ro­mâniei la această organizaţie, ca membră cu drepturi depline. Reprezen­tanţii a numeroase state au subliniat, în cuvîntările rostite cu acest prilej, utilitatea ca ţara noastră să participe direct la activitatea acestui acord comercial multilateral, chiar de la viitoarea sesiune G.A.T.T. ce va avea loc la jumătatea lunii noiembrie a anului curent. m II ACTIVITATEA diplomatică de maxim interes priveşte extinderea relaţiilor Chinei cu numeroase state şi pregătirea ocupării locu­lui ei legitim în O.N.U. inclusiv în Consiliul de Securitate. în cuvîntările reprezentanţilor a numeroase state în Adu­narea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se exprimă hotărîrea de a da cu adevărat o bază mondială înaltului for in­ternaţional, prin recunoaşterea rolului pe care-1 joacă un popor de 800 de milioane. Restabilirea drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze în O.N.U. va certifica o stare de fapt, un uriaş fenomen istoric caracteristic epocii noastre în care tradiţionalele linii de forţă s-au schimbat, în care ţări şi continente noi joacă un rol activ şi important în activitatea politică. Reţine atenţia în presa acestei săptămîni comunicatul agenţiei TASS cu privire la vizita preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon în Uniunea Sovietică, prevăzută pentru a doua jumătate a lunii mai, 1972. „Conducătorii Uniunii Sovietice şi preşedintele Nixon — menţionează co­municatul — vor examina toate problemele principale, avînd în vedere ţelul îmbunătăţirii în continuare a relaţiilor bilaterale şi al consolidării perspectivelor păcii generale". într-o lume în care ponderea socialismului a crescut enorm, şansele unei păci durabile sínt din ce în ce mai mari. Alexandru IVASIUC Ii II |I Excelsior METAMORFOZE EXISTĂ neîndoielnic unele permanenţe umane. Gîndirea, rostirea, munca, bucuria, tristeţea l-au însoţit pe om întotdeauna, din leagănul copilăriei sale istorice, de mult, de cînd, descoperind focul se încăl­zea în cavernă urmărind uimit jocul mira­culos al flăcărilor şi pînă astăzi, cînd, aşe­zat confortabil şi deloc uimit, priveşte imaginile transmise „în direct" de pe su­prafaţa Selenei. Tot de pe atunci, fiinţă raţională, omul s-a încălzit şi la o altă flacără, aceea a aspiraţiilor lui spre o lume mai bună, rr\ai confortabilă, mai bine rînduită, mai fru­moasă. Privind cerul, primitivul — proba­bil — a visat să zboare şi el ca păsările, privind soarele i s-a conturat tot mai limpede ideea de stră­lucire, aspiraţia spre lumină. De atunci ne-au rămas şi primele semne ale artei, scrijelate pe pereţii de stîncă ai peşterilor. în afara unor astfel de aspiraţii, în afara idealurilor, viaţa omului ar fi de necon­ceput. Nici nu ne-am putea explica pro­gresul material şi spiritual al oamenilor, dacă activitatea lor ar fi fost lipsită de scopuri. Ţintind mereu mai sus, omul n-a fost o fiinţă placidă, ci una iscoditoare, ne­liniştită şi căutătoare, zămislirile lui fiind conduse în permanenţă de o deviză fun­damentală: excelsior! Dar dacă omului îi sínt proprii aceste permanenţe, este el o fiinţă mereu egală cu sine însuşi, neschimbată, care n-a cu­noscut nici un fel de metamorfoză ? A rămas el, fiinţă vie şi fragilă, dornic de schimbare şi perfectibilitate, în forma pri­mară şi pietrificată a începutului său, nes­chimbat ca o efigie, mereu acelaşi, imobil ca o statuie? Dacă lucrurile ar sta aşa, pa­radoxul ar fi insurmontabil. în fond, chiar şi sub raport biologic, unde parcă n-a intervenit nici o modifi­care, schimbările cred totuşi că există. Nu ştiu dacă pulsul sau ritmul respiraţiei s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Nici forme spectaculoase de schimbare, cum există în evoluţia altor specii — inter­mediare între păsări şi reptile de exemplu — n-au apărut. Evoluţia şi involuţiile omu­lui — ca specie biologică — îmi scapă şi le las pe seama biologilor să le explice. Ca nespecialist, înclin să cred şi aici în existenţa unor transformări notabile. Ele sínt evidente, mi se pare, nu în plasticita­tea formelor exterioare ale omului, ci în plasticitatea fibrei lui lăuntrice, în acumu­lările şi salturile petrecute în străfunduri, nu în forma creierului, ci în intimitatea ce­lulei lui. Dacă în privirea sau în zîmbetul unui om se ascunde un univers întreg, universul omului contemporan e altul, nu poate fi decit altul, decit acela al omului de acum 2 000 de ani. Apoi, dacă adap­tarea la mediu, biologic vorbind, e cali­tatea esenţială a fiinţelor superioare, evo-Confluenţe Mai multe-s NOPŢILE spuzite de stele ale lui august, vraja luminii diafane a hu­nei, sclipirea tainică a stelelor ca ochii misterioşi ai unor sfincşi încremeniţi în eternitate, imensitatea fără de înce­put şi de sfîrşit a universului în care licăreşte conştiinţa noastră, fiorul cos­mic al începutului lumilor..- sínt atîtea teme ale poeziei şi literaturii de sute de ani şi de milenii. Omul de litere, poetul nu s-a putut sustrage întrebării cosmosului, chiar atunci cînd a crezut că se refugiază în cele mai ascunse un­ghere ale sufletului său. Oare imagi­nea stinsei iubiri nu se urca pe cerul conştiinţei poetului aidoma Stelei de pe firmament care a murit de Mult, în depărătări albastre ? Oare palizii nori interstelari n-au trecut prin atîtea re­torte ale cosmosului, pînă ce au fost decantaţi în stele, planete, vieţuitoare şi conştiinţe, gînd şi poezie ? Marile teme ale omului în faţa neţărmuritului cosmos şi ale eternităţii lui sínt mereu actuale. Sub ochii noştri uluiţi Ştiinţa înaintează însă cu paşi gigantici. Noi luţia omului a fost deosebită şi pe această linie pentru că însuşi omul e o fiinţă uni­că. Dintre toate fiinţele a fost singura care, atunci cînd a fost cazul, nu s-a adaptat mediului, ci şi-a adaptat mediul, transformîndu-l sau fabricindu-l, construin­­du-şi un al doilea mediu, mediul civi­lizaţiei. Din acest punct de vedere omul ca specie şi-a conservat permanenţele tocmai datorită mobilităţii şi dinamicii excepţio­nale a gîndirii şi acţiunilor sale. Ceea ce în domeniul biologicului pare a fi mai greu de desluşit poate fi pus în evidenţă mai distinct pe planul socialităţii şi istoricităţii fiinţei umane. Deşi nici în acest orizont nu lipsesc permanenţele, o­­mul de-a lungul traiectoriei sale în timp şi spaţiu a fost mereu altul, niciodată iden­tic cu sine însuşi. Gîndirea, rostirea, mun­ca, bucuria, tristeţea i-au fost însoţitori permanenţi, e adevărat. Dar există o gîn­­dire in abstracto, vidă de conţinut, gîndi­rea ca atare ? Nu există gîndire fără gîn­­dit, rostire fără rostit, cogitatio fără cogi­­tatum. Conţinuturile gîndirii omului au fost mereu altele, s-au îmbogăţit treptat, au avut şi au, aşadar, un conţinut istoric. în cugetul şi activitatea sa, omul a fost, de asemenea, în permanenţă, călăuzit de idealuri, şi-a creat modele pe care a tins să le ajungă. Dar a existat mereu acelaşi ideal ? Există un ideal cu I mare, neschim­bat şi neschimbabil, absolut în încremeni­rea sa, situat deasupra lumii sensibile? Iluzia idealismului obiectiv, de tip plato­nic, ca şi a religiilor în general a fost cre­dinţa într-un asemenea arhetip transcen­dent. în această concepţie ideea de bine, rău, frumos, urit ar fi preexistat omului. La început ar fi fost cuvîntul. Ca şi cînd cuvîn­tul sau ideea ar fi putut să existe negîndite şi nerostite, fiind ale nimănui, atîrnînd sus­pendate, într-o absolută mişcare, în spaţiul intermundiilor. Idealismul se înşeală! Fără om, fiinţă cugetătoare, nu există idei şi idealuri. El şi le fabrică, sínt uneltele lui sublime. In ele omul îşi concentrează şi îşi exprimă rosturile sale existenţiale, sociale, politice, etice şi estetice. Că sînt ale lui, o dovedeşte însăşi metamorfoza pe care au cunoscut-o ideile şi idealurile sale de-a lungul istoriei. Una e ideea de bine a stă­­pînului de sclavi şi alta a sclavului, a te­ologului medieval sau a omului Renaşterii, încremenită şi intangibila idee platonică a binelui nu e decît o himeră. Inutilă şi ino­perantă. O supoziţie fără realitate. Omul a împînzit lumea cu idei şi idea­luri şi nu ideile au populat universul. Aşa­dar, idealul cu I mare nu există, absolut şi nemişcat; numai zămislirea şi perfecţiona­rea lui continuă de către om e o perma­nenţă umană. Dumitru GHIŞE pe pămînt... aştri răsar la orizonturi care se depăr­tează mereu, Imensele radiotelescoape ne înfăţişează aştri enigmatici quasari, pulsari, galaxii în explozie, rachete şi sateliţi, Stele luminînd şi raze X, infra­­roşii... Omul a pătruns în cosmos şi a ad­mirat straniile peisagii lunare. Omul în­cearcă să comunice cu alte civilizaţii care poate ne-au depăşit cu mult. Toate acestea nu trebuie să rămînă în tomuri ferecate pentru cîţiva iniţiaţi, ele se cer integrate în conştiinţa omului de azi, mai veridic decît irealii eroi ai mitologiilor de odinioară. Unde sínt po­eţii, scriitorii, care să dea viaţă noului univers, cînd cîntecul privighetorilor se stinge şi alte armonii ale sferelor ce­reşti ni le dezvăluie radiotelescoapele ? Care imaginaţie poate depăşi cosmo­sul ? „Mai multe-s pe pămînt şi-n cer Horaţio / de cît închipuie filozofia“ a spus-o de mult poetul prin gura lui Hamlet. Călin POPOVICI 2 România literară

Next

/
Thumbnails
Contents