România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

„ARGHEZIANA“ SUNT bătălii literare în care primul rol aparţine criticului. Literatura română cunoaşte cîteva. Una s-a dus pentru impunerea lui Eminescu, aspru contestat de mulţi contemporani. Feno­menul contestării marilor talente este, după cîte se vede, mai vechi. Ver­surile lui erau profund inovatoare şi numeroasele lor licenţe au alimentat multe atacuri. O soartă asemănătoare a avut poezia lui Arghezi, parcă pen­tru a ilustra teza după care marile va­lori literare sunt receptate şi acceptate cu dificultate. Astăzi Arghezi e unul din scriitorii cu care se făleşte manua­lul de limba română. Pînă nu de mult însă poezia lui Arghezi era tot ce se putea mai inacceptabil pentru un ma­nual şcolar. Nu ne referim la cea mai recentă contestare a poeziei arghezie­ne, întemeiată pe o sumară diviziune a cuvintelor în pozitive şi negative, după conţinutul lor, ci la lungul şir de şica­ne ce s-au făcut atît poeziei, cît şi au­torului ei şi al cărui punct terminus este cartea lui Şerban Cioculescu, Tu­dor Arghezi (1945), a cărei reeditare provoacă comentariile de faţă. Polemi­că de la început pînă la sfîrşit, cartea pune punct unei lungi discuţii. Caracte­rul ei de excepţie trebuie însă subliniat cu precădere. Tudor Arghezi încă nu încetase să scrie în momentul în care Şerban Cioculescu îi dedica analizele sale. Ştim acum că o bună parte din operă avea să fie scrisă de aici înainte. Di­ficultatea analizei şi a definirii poeziei argheziene era, deci, cu atît mai mare. Nu de puţine ori se aşteaptă împlinirea unei activităţi literare, a unui destin scriitoricesc, pentru a se scrie despre el fără surprizele pe care ţi le poate rezerva întregirea unui ciclu scriitori­cesc. în plus, un scriitor în viaţă poate fi de multe ori stînjenitor pentru co­mentatorul său. Iată tot atîtea motive pentru care această carte ar fi putut să nu fie scrisă. Critica literaturii in­terbelice a avut însă un extraordinar simţ al responsabilităţii faţă de litera­tura ce se constituie sub ochii ei. Sfi­­dînd riscurile pe care le implică pio­nieratul, criticii acelui timp ne-au lăsat cîteva exegeze ce nu pot fi încă depăşite, deşi alcătuirea lor s-a făcut fără condiţiile de detaşare pe care le reclamă de obicei ma­rile monografii. Unul din ele e studiul lui Tudor Vianu despre Ion Barbu, celălalt, cel despre care vorbim, Tudor Arghezi de Şerban Cioculescu. Dacă poezia lui Ion Barbu nu reclama, cu necesitate, un ton polemic, ea nici nu provoca greutăţi speciale de infor­maţie, în schimb, creaţia lui Arghezi s-a manifestat plural şi discontinuu, în reviste şi la epoci diferite, însoţită de mai fiecare dată de alte acuze. Capa­citatea de sinteză a criticului trebuia să fie, în acest al doilea caz, deosebită. Cartea lui Şerban Cioculescu e remar­cabilă prin capacitatea de a defini po­ezia lui Tudor Arghezi. Criticul nu uită că se ocupă de un poet care scandali­zase pe mulţi şi că principala sa dato­rie e de a-l reabilita. Cartea e rezulta­tul unei atitudini polemice şi este în întregime o ripostă. O acuză de prim rang ce se adusese poetului era obscu­ritatea, şi criticul îşi intitulează astfel primul capitol : „Este Arghezi un poet obscur ?“ Cu cine polemizează Şerban Cioculescu ? Atît cu criticii tradiţiona­lişti sau conservatori, care nu acceptă modernismul poetului, cît şi cu citito­rul care declară că „nu înţelege“ poezia argheziană. Sînt analizate cîteva aşa­­zise poezii dificile, obscure tocmai pen­tru a dovedi falsitatea acuzei şi, în a­­celaşi timp, inerţia criticilor şi a citi­torilor. Nu este contestată impresia de obscuritate, dar ni se explică că ea este efectul variaţiei verbale „pentru încăl­ţarea acelor cititori cărora, prin propu­nerea unui alt raport verbal, neuzitat, li se sporeşte valoarea lirică a textu­lui“. „Obscuritatea lui Arghezi, în ul­timă analiză, nu este decît efectul de perspectivă a cititorului, neadaptat la climatul liric şi la peisajul sufletesc al poetului“. De unde concluzia că e nece­sară o minimă familiarizare cu lirica oricărui poet mare şi că înţelesurile nu explodează imediat după lectură în mintea nici unui cititor, mai ales a celui fără cultură poetică. Criticul coboară apoi la cauzele directe ale obscurităţii, la gramatica poetului, la lexicul şi sin­taxa lui, care au provocat în bună mă­sură catalogarea de obscuritate. Nu lip­seşte nici dorinţa de a pune piedici de înţelegere cititorului, de a-l constrînge la un efort de descifrare. în genere, ne spune însă criticul, toate aceste „răsu­ciri“ nu sunt gratuite, ci derivă din chiar structura artistului. După înlătu­rarea obstacolelor de tip formal, Şer­ban Cioculescu intră în analiza de con­ţinut a poeziei argheziene. Pretenţia criticului e „nu de a slei obiectul cerce­tării, ci de a desfăşura înaintea privi­rii cititorilor varietatea priveliştilor şi de a-i stîrni în acest fel dorinţa şi plă­cerea de a le străbate apoi cît mai des, fără călăuz, dar cu o înţelegere nouă“. Criticul spera convertirea cititorilor. Timpul i-a dat dreptate. Pentru cine cunoaşte mai noile pagini critice des­pre Arghezi, surpriza este de a găsi aici, în această analiză de pionierat, toate trăsăturile ce caracterizează lirica argheziană. Sunt remarcate atît indivi­dualismul, dualismul moral, refracta­rismul, insolenţa religioasă, spirituali­zarea iubirii, cît şi vigoarea, gingăşia, umorul. Sentimentul este că defrişarea a fost făcută în întregime şi că puţine mai rămîn de făcut. Reapărută la 26 ani de la data întocmirii ei, analiza lui Şerban Cioculescu îşi păstrează întrea­ga forţă de penetraţie. Cauza trebuie căutată în absenţa aventurii interpre­tative şi în aplicarea la text. Nici unul din adevărurile pe care criticul crede de cuviinţă să ni le comunice despre poezia lui Arghezi nu este altceva decît rodul unei prelungite analize de text desfăşurată sub ochii cititorului. Ana­liza e de mulţi considerată improprie poeziei, ca distrugătoare de farmec. Şerban Cioculescu ştie s-o folosească cu măsură şi eficienţă. El cunoaşte forţa probantă a versului, valoarea citatului, dar ştie să facă din ele nu va­lori în sine, ci instrumente ale cerce­tării. Scopul lui e de a dezvălui sensu­rile ascunse ale poeziei argheziene, căile de acces, îngreuiate de chiar po­etul în mod intenţionat, de a vorbi des­pre coerenţa acestei poezii şi înţelege că punerea în ecuaţie a adevărurilor de comunicat nu se poate face mai a­­les în cazul unei expresii spirituale atît de împrăştiate de mozaicul risipit, pe care-l reprezintă orice culegere de po­ezii, decît cu ajutorul unor analize u­­nificatoare. Interesant este aici vocabu­larul critic. Alături de folosirea masi­vă a neologismului, apt exprimărilor sintetice, el foloseşte cu dezinvoltură cuvinte ce n-au ce căuta, la prima ve­dere, în ţesătura unei analize de poezie. „Măruntaiele“ unei poezii sínt „scor­monite“, alteori sínt confruntate cu „matca ei“, ambiţiile filozofice „date în vileag“, cititorul are „călăuz“, o cerce­tare se poate „slei“ ca o fîntînă, o în­­şirare de exemple e „curmată“, surplu­sul e „prisos", versurile sínt „stihuri“, lirica argheziană „se primeneşte“, o frază „se cere deshumată“, sensurile „dospesc“ etc. Criticul, sensibil la as­pectul vocabularului arghezian, desi­gur nu va fi folosit cu totul întîmplă­­tor aceste vocabule. Ele ni se par sem­nificative atît în direcţia lipsei de pre­judecăţi a unui presupus limbaj critic, unul pentru toată lumea, cît şi în a­­ceea a posibilei afinităţi dintre critic şi scriitorul poet. O secretă afinitate între critic şi scriitor se putea bănui şi în Viaţa lui Caragiale. Ea se face simţită şi aici şi una din dovezi e pa­siunea pentru cuvîntul vechi folosit cu tact într-un context advers, întrebuinţarea cuvîntului analiză şi a derivaţilor lui în mod excesiv ar putea să inducă în eroare. Analiza este supusă unui ţel de sinteză şi va- ' loarea cărţii e dată tocmai de puterea de a grupa datele analizei şi a formula­­ ideile ce se impun. Mai poate fi vorba de critică de crea­ţie în acest caz, se pot întreba partiza­nii criticii creatoare care fac din ceea ce ei înţeleg prin critica creatoare treapta de sus, şi singura, a criticii ? Desigur. A reconstitui o desfăşurare literar-istorică, a-î analiza atît conţinu­tul şi formele pentru a-i descoperi sen­surile ascunse şi formula intimă şi a reda apoi publicului pe poet, pe care abia astfel el îl acceptă, este­­ efort creator. Critica care-şi propune ca pe o performanţă „interpretarea de excep­ţie“ abia de aici încolo poate începe" Orice iconoclastic are nevoie de un idol. Mihai UNGU­EANU I Nicolae Dragoş Coloană de-a lungul Editura Eminescu, 120 pagini, lei 8:30 CARTEA lui Nicolae Dragoş, Coloa­nă de-a lungul este compusă ca şi cum ar ţine locul unei antologii: poezii poli­tice, elegii, meditaţii, acuarele, iată, în mare, cuprinsul ciclurilor. Totul pare să aibă, din punctul de vedere al autorului aceeaşi greutate, însă disponibilitatea registrelor e mai degrabă un atribut, şi încă esenţial, al criticului decît al poe­tului. Acestuia, dimpotrivă, nu-i strică să fie din cînd în cînd monoton, adică obsedat de o singură temă şi de o sin­gură voce, să consume din sine însuşi pînă la epuizare. Cine e disponibil în poezie, apt de a schimba uşor şi cu bune rezultate claviatura, face mai mult do­vada inteligenţei decît a talentului. Inteligenţa prezidează, de pildă, poe­mele politice ale lui Nicolae Dragoş. Nu găsim în ele vigoarea, bubuitul înfun­dat, explozia iminentă din poeziile de aceeaşi factură ale unui Adrian Pău­­nescu, dar unghiul de vedere e inedit, amănuntul descoperit analitic şi dez­voltat pînă a umple spaţiul poemului. El este analiză, înaintînd metodic din argument în argument, dezvoltare ri­guroasă, nu pătimaşă, a unei idei : „în nici un loc n-am semănat fără cules­­ fără semănat n-am cules în nici un loc / florilor arse, plînse-n otravă­­ preamăritu-le-am ţipătul jertfei / nu­mele celui dintîi strigatu-l-am / şi po­­runcit-am rîurilor să plîngă, să acla­me / încruntaţi zidit-am trupul fecioa­rei / pereţi de sfidare să aruncăm ce­rului / clădit-am ierburilor os dom­nesc / veştedă uitarea să nu-i piardă / şoapte răcorii, fîntînile / cu ochii stră­bunilor luna au privit-o / cimitirele să­racilor răzvrătitu-s-au / prin ochii fîn­­tînilor fără-ncetare / pînă şi în strîm­­torile lumii semănat-am / capete de voievozi / în nici un loc n-am semănat fără cules / fără semănat n-am cules în nici un loc“. N-aş spune, totuşi, că rostirea mai puţin cuminte a aceloraşi lucruri n-ar fi fost mai tulburătoare ! Elegiile din ciclurile Ritual cu măr şi Toamna, solitar reprezintă, probabil, cele mai izbutite versuri ale volumului. Pe lîngă o idee lirică „tradiţională“, aceea a mărului simbolizînd în sine un univers fraged şi aromat, surpriza este de a întîlni gustul caligrafiei, abur pe veci oglinzi : „amurgul verii cade-n simţuri / sfielnic fum de reci litanii / răpite ape fără trup / visate zboruri şi pierzanii // mai trece-o zi, cu umbre lipsă / pe cer uitat, în moi oglinzi / / nu­mai privirii tale calea / i-o urcă vul­turi suferinzi“. Mai ambiţios, deşi doar pe alocuri personal, este cel din urmă ciclu : învingătorul învins, cu o temă de regăsit şi în alte piese ale cărţii. O ipostază a temei a fost dezvoltată, ne­îndoielnic, de Nichita Stănescu, anume în imaginarea unei tehnici a contem­plaţiei poetice : cel care contemplă este devorat de obiectele contemplaţiei sale. Iat-o tratată de Nicolae Dragoş : „Ma­teria, ne-ndestulată-n forme / satanic mîinile-mi loveşte / culorile, spre ochi, enorme / deschid imaginare cleşte“. De asemenea, un învingător învins poate fi bărbatul în ipostaza erotică. Mitul Meşterului Manole furnizează temei, pe (Continuare in pagina S) România literară 7

Next