România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

AI. Bojin Valori artistice argheziene Ed. didactică şi pedagogică 238 pagini, Iei 6,65 TITLUL ACESTEI LUCRĂRI ar pu­tea să deruteze pe unii. Nu este vorba, în nici un caz, de valorile estetice descoperite ori încorporate în creaţia artistică argheziană. De fapt, autorul în­treprinde o cercetare — în sensul stu­diilor mai vechi ale lui D. Caracostea — a lexicului poetic arghezian. Metoda de investigare stilistică a frecvenţei diverselor vocabule, care stă la baza celor mai importante studii cuprinse în acest volum, îşi revelează meritele şi limitele ei. Dar, înainte de a prezenta rezulta­tele cercetării „elementelor lexicale în creaţia argheziană“, Al. Bojin se a­­propie de opera marelui poet prin prisma „opiniilor şi atitudinilor“ ma­nifestate cu privire la ea, ca şi prin a­­ceea a „confesiunilor literare“ ale ar­tistului. Enumerarea „opiniilor“ şi ci­tarea unor „confesiuni“ ar putea fi utilă dacă lista ar fi mai completă, in­dicaţiile bibliografice mai exacte şi comentariile autorului mai pertinente. Căci nivelul gloselor pe marginea „opi­niilor“ şi „confesiunilor“ rămîne, din nefericire, primar. Studiul Ecouri eminesciene în lirica argheziană este alcătuit dintr-o enu­merare a opiniilor acelora care au fă­cut apropieri între cei doi poeţi, apoi dintr-un alt pomelnic al „infiltraţiilor de natură eminesciană“ ce „se întreză­resc pe fondul larg şi complex original al creativităţii argheziene“. Dacă înşi­­rarea „opiniilor“ şi a elementelor lexi­cale eminesciene „preluate“ din poezia lui Arghezi are o oarecare utilitate, nu tot acelaşi lucru se poate spune despre comentariul care le însoţeşte, care se mărgineşte să constate o in­fluenţă. Aflăm că este vorba „de aripa geniului eminescian care a fluturat şi deasupra celor mai inspirate frunţi ale unor mari creatori de talia lui T. Ar­ghezi“, sau că : „Atitudinea activă a lui Arghezi, lupta lui cu materia lim­bii nu este străină de înrîurirea emi­nesciană“. Este discutabilă penetrarea unei „armonii“ a liricii lui Eminescu în poezia lui Arghezi,'cit timp o exem­plificăm astfel : „Numai gura dumi­­tale“ aminteşte de „Numai luna prin­tre ceaţă...“, de „Numai tu de după gratii“, „Numai tu de după ele...“. Partea cea mai importantă a volu­mului Valori artistice argheziene este fără îndoială studiul întins dedicat „e­­lementelor lexicale în creaţia arghe­ziană“. Amintita statistică a frecvenţei vocabularului stă la baza acestui stu­diu. Meritul lui Al. Bojin este de a fi întreprins o asemenea investigaţie, de a întocmi tabele statistice ale vocabule­lor aparţinînd unor categorii ca : „fi­lonul popular“, arhaisme, religioase, neologisme, expresii argotice, pietre preţioase, metale nobile, elemente cas­nice, animale, păsări, insecte etc. O statistică este eficientă dacă este pre­cisă, dacă e exhaustivă, acoperind toţi termenii în cauză şi, mai a'es. dacă e bine citită, dacă e înţeleasă în impli­caţiile ei. Nu punem la îndoială serio­zitatea investigaţiilor statistice' între­prinse de Al. Bojin. Tabelele de cuvin­te, de expresii pe care ni le oferă sínt suficient de bogate. Ele pot fi utilizate cu mult folos în interpretarea unor aspecte ale creaţiei argheziene. In schimb, interpretările, glosele care în­tovărăşesc aceste tabele statistice nu au o reală valoare exegetică. Autorul se mărgineşte la unele constatări de ordin general. De pildă, vorbind des­pre preferinţa lui Arghezi „pentru un limbaj ce denumeşte pietre preţioase, metale nobile“, Al. Bojin constată că : „In marea lor majoritate, aceste vo­cabule au sens metaforic. Ele sínt folo­site pentru puterea lor de sugestie în peisagistică, în portretistică, în defini­rea mai substanţială a esenţei feno­menelor. Cînd Arghezi ţine să releve, bunăoară, minunea ochilor, a înfăţişă­rii fizice a chipului uman, recurge la o suită de astfel de expresii, care, laolaltă (ex. în poezia Dar ochii tăi) pun într-o lumină evidentă intenţia artistică a poetului. Acestea apar şi în descrierea podoabelor naturii în miezul iernii, sau în general în zugrăvirea naturii“. Statisticianul ca om al cantităţilor, în critica literară şi, de altfel, pretu­tindeni, se cere dublat de un interpret, om al calităţilor. Spiritul de geometrie trebuie să se asocieze cu spiritul de fineţe. Titi George Cîmpeanu Muşcătura de şarpe Ed. Cartea Românească 208 pagini, lei 6,25 Cînd am citit volumul de povestiri al lui Titi Gebrge Câmpeanu, am avut la început impresia că autorul rescrie pentru „oameni mari" o foarte cu­noscută povestire din Cuore de Ed­­mondo de Amicis. Şi în povestirile sale, care din acest punct de vedere realizează o lăudabilă unitate, este vorba de un copil neiubit şi părăsit de părinţi, într-o permanentă căutare — ca-n Cuore — a mamei, a iubirii ei arzătoare... Pe acest motiv, care din punctul de vedere al literaturii poate oferi multiple posibilităţi de melodra­mă, cum se întîmplă în proza italianu­lui, autorul Muşcăturii de şarpe reali­zează o proză aspră şi patetică în ace­laşi timp, de o încărcătură existenţia­lă rar întîlnită ! Nu o tînjire după o mamă absentă vom întâlni în aceste proze, ci acel sentiment, dus tot timpul pînă la paroxism, al absenţei mamei, 0 incapacitate de a trăi existenţa atita timp cît „prima iubire“ nu se poate realiza ; frustrat de această dragoste, eroul trăieşte un acut sentiment de in­firmitate (cea fizică din una din po­vestiri nu este bineînţeles decît o pro­iecţie a celei interioare), realizînd o implacabilă „cădere“, progresivă, al cărei mobil e. întotdeauna acelaşi : ab­senţa iubirii filiale. Respingerea acestei iubiri, atunci cînd în sfîrşit ea e regă­sită, nu reprezintă decît strania revol­tă a celui neiubit, a celui părăsit, care 1 se împotriveşte dintr-o inexplicabilă dorinţă de autoflagelare, prin prelun­girea de bună voie a suferinţei ini­ţiale. Iată de ce respinge Karin (din împotrivirea) dragostea părintească a colonelului, opu-nîndu-i o prelungită şi dureroasă rezistenţă. Eroul este însă, aşa cum am spus, un infirm, el e inca­pabil să se realizeze ca individ. Prin urmare, va rata o posibilă carieră de scriitor sau pictor, refuzînd pînă la ca­păt iubirea tatălui, a colonelului, a cărui moarte o anunţă mamei printr-o scurtă şi patetică telegramă : „Ma­mă, vino urgent. Tata mort, Karin“. Ura copilului din Muşcătura de şarpe, copil care îşi construieşte o lume a lui, o lume căreia nu i-aş zice atît în afara realului, ci în afara uma­nului, are drept punct de plecare tot iubirea pe care o poartă mamei şi care, lipsită de reciprocitate, cunoaşte acea­stă ciudată metamorfoză, cu repercu­siuni atît de tragice de altfel pentru erou ; acesta îşi dă seama că numai din ură nu se poate trăi, revelîndu-i-se în acest fel falimentul întregii sale existenţe. Frustrat de această iubire, celelalte iubiri rămîn şi ele, bineînţeles, imposibile, condamnîndu-1 la o singu­rătate fără ieşire. Cartea lui Titu George Câmpeanu m-a dus cu gîndul la viaţa şi filmele lui James Dean : Ja­mes Dean care plînge în braţele unui tată care nu vrea să-l iubească, James Dean care crede că părinţii i-au murit din cauză că el a fost un băiat rău... (cartea asta patetică şi exaltată mă o­­bligă aproape să-i împrumut tonul !...) Impunîndu-mi însă o detaşare critică absolut necesară, cîteva obiecţii nu pot fi decît binevenite. De exemplu, am putea-o învinui de o anumită mono­tonie romantică : persistenţa negrului drept culoare predominantă... Anumite stridenţe ale tonului, tot timpul pate­tic... Dar cît de frumoase sínt frazele acelea care se repetă uneori obsedant, descoperindu-ne o suferinţă reală şi a­dîncă : „Şl Karin, ciudat, deodată în­cepe să plîngă... Şi Karin, ciudat, deo­dată începe să plîngă...“ Nicolae BALOTA S. T. MIHAIL STERIADE APROAPE necunoscut pînă în 1967 (îl ‘pomenea, „în căutarea originalităţii“ cu supoziţia că „o va găsi“, E. Lovi­­nescu în Istoria literaturii române con­temporane, III, 1927), Mihail Steriade ne-ia atras atenţia de la această dată cu Le journal roumain des poétes din Bruxelles, periodic bilingv al „Institu­tului particular de limbă şi literatură I română Mihai Eminescu“, înfiinţat de el în capitala Belgiei în 1966. Preşe­dinte al „Asociaţiei mondiale a priete­nilor lui Mihai Eminescu“ din Bru­xelles, Mihail Steriade începuse să popu­larizeze încă din 1963 peisajul şi cul­tura României într-o Breve connai­­ssance de la Roumanie (Editura Le­dere, Bruxelles) şi se dedică din 1966 întreţinerii cultului lui Eminescu în lume, publicînd întîi o culegere de tra­­a duceri în limba franceză sub titlul Destin roumain, voix universelle : Mi­chel Eminesco. 8 Ca un omagiu pentru iniţiativa sa de a face cunoscută peste hotare, prin intermediul „Jurnalului românesc al poeţilor“, opera lui Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia, Adrian Maniu etc., E- ditura Minerva a publicat de curînd în colecţia „Retrospective lirice“ o am­plă culegere de Poeme româneşti şi franţuzeşti de Mihail Steriade sub în- I grijirea fratelui său Florin Steriade care a furnizat şi datele biobibliogra- 8 fice necesare. Aflăm că Mihail Steriade s-a născut la 12 aprilie 1904 în Focşani, unde a fost elevul poetului I. M. Raşcu. A de­butat la 19 ani cu placheta - Pajiştile sufletului tipărită la Focşani în 1923. Ü Tot la Focşani a scos succesiv plache­tele : Vremelnicii (1924), Meduza (1925) şi Rumeurs sans aurores (1926). Licen- S ţiat al Facultăţii de Litere şi Filozofie á din Bucureşti în 1928, publică în ace­laşi an volumul Ceramică. A fost pro­­j fesor de limba franceză la liceele Ma- I tei Basarab şi Sí. Sava, întemeietor în 1929 cu Radu Boureanu, Virgil Huzum şi Mircea Damian al grupării Genera­­$ ţia tînără, din toamna anului 1929 pie­rind în Franţa unde publică o nouă plachetă de versuri. în limba franceză Soveja ou le retour du coeur (Paris, 1930). De la această dată publică nu­mai în limba franceză, scriind în lim­ba română sporadic. Volumele sale a­­par în Franţa sau în Belgia, unde se stabileşte din 1956 şi sínt următoarele: Clamondé (Pau, 1941), Louange ă Mă­rie (Clermont-Ferrand, 1945), Des réves aux portes de la mer (Flessingue, 1954), De Muze tussen Twee, Muza între două vocabulare, francez şi neerlandez (Flessingue, 1955), Plus surprenante la parole (Anvers, 1958), Poémes déraci­­nés, versuri proprii şi traduceri din lirica românească (Bruxelles, 1960) şi Rupture des ténébres (Bruxelles, 1962). ;i La toate acestea, culegerea de la Mi­nerva adaugă un număr de poezii în limba română apărute în periodice în- I tre 1928 şi 1970, traduceri în limba ro­mână din diverşi poeţi belgieni (Mau­rice Caréme, Karel Jonckheere etc.) şi numeroase poezii în limba franceză inedite. In poezia românească de început a lui Mihail Steriade, tipărită în pro­vincie şi de aceea neintrată în atenţia criticii (G. Călinescu trece totuşi la bi­bliografie în Istoria literaturii române primele două volume), sínt ecouri din simbolişti (Raşcu, Minulescu), precum acel aşa de caracteristic dor de pribe­gie, de mi graţie, pe care poetul îl ex­perimentează de timpuriu : „Simţeam un dor nelămurit de a pleca / spre «undeva» / în zi de vară, / cînd pase­­rile-n sîn de crîng / aleanurile-n cînt îşi plîng. O, doru-n strai de melodie clară !... / Şi am pornit ; nu ştiu / de-aveam în minte grija ca s-ajung / spre-un sat, nici gîndul c-o să fiu / pribeag / pe-un drum necunoscut şi lung. / Şi m-am lăsat în voia lui ca să mă poarte...“ Acelaşi dor de plecare confundat în ultimă instanţă cu eliberarea din lut şi dispersiunea în infinit este exprimat simbolic în piesa de rezistenţă Cera­mică („păcătuind prin prea multe ca­lităţi argheziene“, după Perpessicius) : „Pasăre de smalţ, atît de vie / în jocul tău cu moarte întrerupt, / pe blidul vechi, cu margini de vecie, / cu crengi deasupra, cerul dedesubt, / cum prin­­să-n zbor, cu zborul laolaltă / stai şi frămînţi cu ciocu-ncondeiat / nuferi de fier şi fierea de pe baltă, / simt cum te roade zborul tău sculptat, / sau cum te zbaţi în împietrirea scumpă / şi smalţul vrei să-l rupi, blidul să-I spargi, / asemeni inimii avîntul să-ţi irumpă / şi să te pierzi spre zări me­reu mai largi, / acolo unde zăgazul lumii în lumini s-ascunde... / Pasăre moartă, inima mea — unde ?“ Mai tîrziu poetul va trăi, în chip fi­resc. nostalgia locurilor natale şi va simţi „româneşte“ păreri de rău pen­tru „cîntecele simple“ ale copilăriei schimbate în „visări ce mint“. In poezia franceză, Mihail Steriade a încercat, desigur, să introducă elemente folclorice româneşti, expresia „frunză verde“, între altele („feuille verte de bouleau“, „frunză verde de mesteacăn“ sau „feuille verte de l’érable“, „frunză verde de arţar“), să amintească „l’odeur du tilleul roumain“, de Marea Neagră „mon ardent abîme“ şi de solul natal ps care i-1 evocă „en langage roumain“ nu importă ce loc străin : „Je connais Ies chefs-d'oeuvre de la douleur / Et j’ai vécu, aussi, Ies joies suprémes. / Les paroles ont parfois certaines lueurs / Qu’ont les roses et qui nous surprennent. / L’automne se penche sur mon émoi / La oú la lune avait mis sa trace. / Mon Pays me hanté, plus réel en moi, / Que sur les routes de notre vieille Thrace. / Ici tout me parle de tous, en langage rou­main / Malgré les sources jaillies d’une terre / Tout autre que mon sol, comme autre est ce vin / Sorti de mes vigno­­bles imaginaires. / Je n’ai plus soif, mais je bois sans arrét. / O ! Mer Noire, ma mére, mon ardent abîme ! / Tout l’ivresse de la vie est dans mon coeur secret / En cette heure oil la mort me hisse sur sa címe“. Poezia Je serais bientót sous la terre încearcă, în forma sonetului, o replică la Mat am un singur dor de Eminescu: ,,Je serais bientöt sous la terre. / Mort, je me sentirai dehors, / Le sol natal m’étant encore / Inaccessible commé la lumiére. / Les plus belles pelouses en fleurs / me couvriront, mais étran­­géres. / Je garderai mes sues, ma force entiére / pour une seconde derniére heure. / Mon exil sera ainsi redoublé / en ne pas concurant a la séve / qui sort des tombeaux, monte dans les blés. / Et tout ce que j’ai aimé ; vie, réves, / intacts dans l’absence aux aguets, / me veilleront jusqu’á la re­léve“. Ne permitem o versiune aproximati­vă proprie : „Voi fi în curînd sub pă­­mînt, / Dar mort, am să fiu tot afară, j Căci solul natal o să-mi pară / Ca oar­ba lumină-n mormînt. / Şi pajişti m-or acoperi / Cu gingaşe flori, dar străine./ întregi vor fi forţele-n mine / Cînd, vremea de-apoi va sosi. / De sevele morţilor care / Se urcă în grîu depăr­tat, / La pîndă voi sta-n aşteptare I Ca un îndoit exilat / Şi fi-voi veghiat la sculare / De tot ce-am iubit, ce-am visat“. Al. PIRU România literară 9

Next

/
Thumbnails
Contents