România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

STANISLAW JERZY LÉC : GÎNDURI NEPIEPTĂNATE Editura Junimea, 1971 Aforismele scriitorului polonez Stanislaw Jerzy Lee, publicate recent într-o culegere la Editura Junimea (în traducerea lui Ni­­colae Mareş), cultivă în cea mai mare par­te nuanţa ironică, satirică a genului, eli­­minînd sobrietatea lui sentenţioasă. Cuge­tările de ordin moral, cu reverberaţii în domeniu social, politic, psihologic, literar etc. se bizuie, in general, pe tehnica para­doxurilor („Fii altruist, respectă egoismul altora !“, „Duşmanul adevărat nu te pă­răseşte niciodată“), sau a pastişei locului comun. („Luptăm pentru ziua cu opt ore de gîndire!“, „Vox populi—vox Dei ex machina“). Mizantropia sa este doar formală, intră în legile aforismului sa­tiric, in fond scriitorul este o natură opti­mistă, tonică, echilibrată. Forţa de convin­gere a butadelor sale se datoreşte şi ca­racterului lor sintetizator. Autorul Satire­lor poetice şi al Gindurilor nepieptănate este un observator fin al slăbiciunilor umane şi, ca orice moralist, intenţionează ca prin aciditatea frazei sale ironice să a­­justeze conflictele umane. „Satiricii se nasc, spune el, atunci cind nu există moti­ve de rîs”. d. d. ' ĂiacL&tw* M. R. Paraschivescu, traducător al lui Malraux CONSEMNlND apariţia în româ­neşte a Căii regale de An­dré Malraux, nu pot să nu re­latez circumstanţa în care am citi pentru prima oară această carte. Aflat la Vălenii de Munte, acum şase veri, Miron Radu Paraschivescu mă întrebase dacă am cunoştinţă de Calea regală. I-am spus că nu, citisem cu ani în urmă Condiţia umană. Spe­ranţa , nu de mult descoperisem, cu o mare bucurie intelectuală, scrierile de filozofia artei ale lui Malraux , dar Calea regală n-o ştiam, nu-mi căzuse în mînă (în mod curios acest titlu nu figura în sumarul volumului din colec­ţia Pléiade, tipărit în 1947 şi pe care, norocos, izbutisem să mi-l procur : An­dré Malraux : Romans). Trebuia să ci­tesc această carte, gazda mea îi acor­da, între toate operele lui Malraux, pe care le cunoştea cum puţini le-au cu­noscut sau le vor cunoaşte, o preferinţă netă, indiscutabilă. Am citit, aşadar, La voie rogale, chiar la Văleni, în acea va­canţă de acum şase ani. încă de pe a­­tunci, Miron Radu Paraschivescu îmi vorbea de proiectul lui de a traduce în româneşte această carte, cîndva. Cînd ? Răspunsul e astăzi cunoscut. De aceea nu poate să nu mă impresioneze ceea ce declară Miron Radu Paraschi­vescu în Posfaţa la volumul de curînd tipărit de Cartea românească, postfaţă scrisă pe patul de boală, cu puţin înain­te de a muri : „Traducînd această car­te, era gata să mor. Ceea ce nu face decît să dovedească şamanismul autoru­lui ei şi vocaţia de cobai a oricărui tra­ducător. Spun toate acestea pentru a-i explica mai direct şi mai lămurit citi­torului traducerii de faţă marea aven­tură ce a riscat să mă coste chiar viaţa, a transpunerii în limba românească, a acestei cărţi cantitativ minuscule...“ Sau, ceva mai încolo : „Această tradu­cere reprezintă o operă originală pentru mine. O limbă originală, de asemenea — lăsînd la o parte universul morţii pe care André Malraux (şi poate că vîrsta mea, de asemeni) mi l-a făcut mai fa­miliar ca oricînd. Căci, lucrînd pînă la totala-mi istovire la cartea aceasta, moartea a încetat de-a mai fi pentru mine „un eveniment ce nu li se întîmplă decît altora“. Fiindcă, într-adevăr, tra­ducînd această aventură ipotetică a lui Claude Vannec, am participat afectiv la aceea a lui Perken mai ales, după ce o traversasem mai înainte pe­ aceea a lui Grabot“. E, în aceste cuvinte ale lui Miron Radu Paraschivescu, infinit mai mult decît un omagiu adus lui Malraux sau decît o nouă interpretare (critică) a căr­ţii traduse. E, aş zice, mărturia unei patetice identificări cu sensul ascuns şi totodată evident (ascuns în tocmai a­­ceastă evidenţă dureros strălucitoare) a Căii regale ; e mărturia unei asumări , a transpunerii nu numai a unui­ text dintr-o limbă în alta, dar şi a unei fic­ţiuni în realitate omenească, în carne şi sînge şi suferinţă, în boală şi moarte. Văd în această împrejurare (de care mi-e cu neputinţă să fac abstracţie) singura realizare de care am cunoştin­ţă a utopiei traducerii: a fost să se intîmple acest lucru cu o carte a lui Malraux, de o ciudată exaltare tragică, nu lipsită pe alocuri de o primejdioasă grandilocvenţă (altădată aş fi fost ispi­tit să scriu în legătură cu Malraux des­pre retorica problematizării, despre re­torica întrebărilor fără răspuns — dar iată că unora li se poate şi răspunde) ; a fost să se întîmple acest lucru aproa­pe de necrezut cu o carte bîntuită de la un capăt la altul de obsesia morţii în luptă cu îndemnurile şi semnele exte­rioare ori interioare ale unei vitalităţi frenetice care se ambiguizează, poate, tocmai datorită intensităţii, încordării extreme , cu o parte care, situată la li­mita tulbure dintre roman şi poem, e şi o încercare de thanatologie — şi cu Tra­ducătorul ei, Miron Radu Paraschives­­cu- Ştiu, mi s-ar putea spurie că scriind aşa cum scriu despre versiunea româ­nească a Căii regale nu fac altceva de­cît să amestec în mod inadmisibil cri­teriile, căzînd în păcatul „biografismu­­lui“, şi — culmea ! — nici măcar în le­gătură cu autorul unei cărţi, ci cu sim­plul ei traducător. Stăruind în confuzia mea voi mai adăuga : Calea regală e singura carte de proză pe care a trans­pus-o în româneşte poetul Miron Radu Paraschivescu ; în rest, în afara operei sale proprii, a cărei adevărată impor­tanţă rămîne, cred, de descoperit (şi în primul rînd aceea a Jurnalului), mii şi mii de versuri traduse, de la San Juan de la Cruz, pînă la Garcia Lorca şi Ungaretti. Desigur, în textul propriu-zis al tra­ducerii romanului lui Malraux nimic din ceea ce am spus pînă acum nu se vede : triumfă, acolo, fidelitatea abso­lută faţă de original, despre care se vorbeşte în Postfaţă. Dintre „ipotezele de lucru“ pe care le-a avut în vedere, arată Miron Radu Paraschivescu, cea la care s-a oprit a fost aceea „a unei copii cît mai fidele a textului orig­ial, ce-mi era înlesnită şi de larga pătrun­dere în limba românească, literară şi vorbită, a unui fond de cuvinte franţu­zeşti, de mult timp absorbite şi chiar asimilate spiritului nostru“. Dacă ne gîndim bine, el nici nu putea — în con­diţiile date, asupra cărora am insistat poate peste măsură — să opteze pentru altceva decît „pentru rolul anonim de copist cît mai fidel şi mai impersonal al frazei autorului francez...“ Am recitit zilele trecute Calea regală în româneş­te. Miron Radu Paraschivescu şi-a îm­plinit programul de fidelitate, de ano­nimat şi, aş zice, de transparenţă, pe care şi-l propusese. Nu numai că între această transparenţă şi afirmaţia poe­tului (uimitoare la o privire superficia­lă) : „Traducînd această carte, era gata să mor", nu există nici o contradicţie, dar se poate stabili între ele, cel puţin pe un plan simbolic, o dependenţă reci­procă secretă şi cu atît exemplară, dacă nu pentru arta traducerii, pentru ceea ce aş numi etica traducerii. Traducăto­rul poate fi un meseriaş onest şi în­zestrat, lucrînd cu precizie şi cu lucidă răceală ; el se poate însă dărui — ca Miron Radu Paraschivescu — într-un act de fervoare şi cu o limpede voinţă de anonimat ; în ambele cazuri, rezul­tatul final poate — şi chiar trebuie — să fie acelaşi. Şi, totuşi, nu e tot una. Mă încăpăţînez să cred că nu e tot una, deşi, fără îndoială, această problemă depăşeşte sfera esteticii traducerii sau pe cea a stilisticii comparate. E poate mai uşor de înţeles decît de explicat de ce nu e tot una. Matei CĂLINESCU COLIN MAC­INNES . TREI ANI DE JOACĂ MacGibbon and Kee, Londra, 1971 Al şaptelea volum al scriitorului brita­nic Colin Mac Innes este romanul istoric Three Years to Play („Trei ani de joaca“ sau, pornind de la replica unui personaj, „Trei ani de joc” — subînțeles, pe scenă) al cărui personaj principal devine pretex­tul unei ample reconstituiri sui-generis a teatrului Angliei elisabetane, cu centrul de greutate asupra ambianţei de ecloziune a unei piese shakespeariene celebre . Cum vă place. Culoarea şi vivacitatea ac­ţiunii şi dialogurilor, dinamica picarescă, un limbaj verde-arhaizant de inspiraţie post-chauceriană nu pot disimula, în ochii nici unui cititor avizat, impresia că in aceste pagini geniul lui Shakespeare este trivializat in mod regretabil prin nume­roase interpretări arbitrare şi născociri depreciatoare. Romanţarea de către Colin Mac Innes a ambianţei labora­torului lui Shakespeare se transformă aici, în mod neîngăduit, într-o rampă pentru o cascadă de scrieri glu­meţe şi necuviinţe, care jignesc atît sim­ţul adevărului istoric, cit şi elementara cinstire datorată unor înaintaşi purtători de lumină. a. b. GAETANO ARCANGELI : LE POESIE Mondadori, Milano, 1971 In Editura Mondadori din Milano a apă­rut o culegere de poezii de Gaetano Ar­­cangeli, poet solitar de mare autenticitate. Născut în 1910, profesor de literatură la liceul Galvani din Bologna, orașul său natal. Arcangeli a murit in toamna anului trecut. Volumele sale de versuri : Dai vi­­vere (1939), Solo se ombra (1951), L’Ap­­pennino (1958), precum şi povestirile scri­se in anii din urmă — I passi notturni (1959) şi L’Anima del mare (1968) îl insti­tuie ca scriitor nealineat nici unei mişcări literare, poezia sa, deşi neprogramatică, spontană, fiind o mărturie lirică, un fel de istorisire poetică a unei formaţiuni so­­cial-geografice (munţii Apenini). Dincolo de această definiţie existenţială, poezia lui Arcangeli reprezintă un limbaj poetic nou, plin de ritmuri singulare şi tensiune lirică distinctă. Publicarea ediţiei complete a stihurilor sale reprezintă un omagiu pos­tum adus unei poezii vădit „postermetice“, profund implicată în real. m. c. LUIS MARRÉ , DE-ALE HAVANEI ŞI ALTE SCRISORI Manjuari, Habana, 1970 „Je t’offre le parfum horrible des com­­bats“. Acest vers al lui Apollinaire este motto-ul noului volum de versuri — Ha­baneras y otras letras — al poetului cu­banez Luis Marrá. Nici nu putea face alt­fel un participant direct la eroica luptă de la Playa Girón ; parcurgînd cartea, ne dam deindată seama că lumea poetului este complexă, că duritatea aproape im­­precativă a unor poeme face loc şi unor versuri de suav lirism, avînd rădăcini în Ronsard, Baudelaire, Rosalia de Castro și Cesar Vallejo. Multe din poemele lui an­terioare au apărut traduse in franceză, engleză, suedeză, rusă, ucrainiană. Din a­­cest ultim volum reţinem poemele 3 Liebeslieder, dedicat soţiei sale Marta, ca de altfel întregul volum, Antielegie (pu­blicat şi de noi în „România literară“), Hamlet, actul III şi Nebunie, poeme a­­proape la antipozi prin structura lor liri­că, dar care scot în evidenţă bogata paletă prozodică a autorului, precum şi multi­plele lui valenţe tematice, a. a. România literară 11

Next