România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

L-am cunoscut pe PANAIT CÉRNA Memoria oamenilor nu are fidelitatea magnetofonului, dar şi apa­ratului îi lipseşte farmecul povestirii, vocea tînără şi limpede a interlo­cutorului, claritatea, vioiciunea şi modestia cu care profesorul universi­tar dr. Romulus Cîndea îmi evocă amintiri din anii studenţiei. Din acei ani îndepărtaţi, c»nd tînărului Romulus Cîndea împăratul însuşi îi înmînase o distincţie care se acorda odată la 8—10 ani celui mai strălucit student pentru rezultatele obţinute pe toată durata stu­diilor. Un „Sesam deschide-te“ care conferea accesul la orice oră în pa­latul împăratului din Viena şi (mai ales) în toate arhivele Imperiului austro-ungar. Din amintirile împărtăşite, transcriem cîteva referitoare la Panait Cérna : — L-AM cunoscut îndeaproape pe Pa­nait Cérna, am fost prieten cu el în anii cît a stat la Lipsea, unde şi-a pre­gătit teza de doctorat, l-am mai întîl­­nit la Berlin şi Viena, şi mai ales în ultimul său an de viată am fost des împreună. Cérna obţinuse, cu sprijinul lui Ti tu Maiorescu, o bursă în Germania, să-şi dea doctoratul în filozofie. Ne-am cu­noscut la Berlin. Amîndoi ne susţineam tezele la pro­fesorul Völkert şi lucram şi sub îndru-Părinţii poetului ÄST *ş: ftfpt MÜ» KSfi Diploma de doctor a lui Panait Cérna marea profesorului Spranger de la ca­tedra de pedagogie, specialitatea secun­dară. împreună cu alţi 4-5 studenţi, citeam pînă seara la 9 în biblioteca Institutului. Intendentul Institutului deschidea uşa seara, la 9 fără un sfert, cu precizia unui cronometru. „Guten Abend meine Herren“ (Bună seara, domnilor). Era semnalul. Ne îmbră­cam în linişte şi plecam. Niciodată n-a mtîrziat un minut, nicicînd n-a intrat în bibliotecă cu un minut mai devreme. în fiecare seară, de la bibliotecă mergeam la cafeneaua Mercur, unde mă aştepta Panait Cérna. Aveam Stammtisch-ul nostru (masa fixă rezer­vată în cafenea). Mîncam două chifle­­sanviciuri, „Mercur-brötchen“, cum le spunea, şi beam o cafea cu puţin lapte, un „capuţiner“, cafea care era necu­noscută pe atunci în Germania şi pe care noi o aduseserăm ca modă a Vie­­nei. Cérna avea o bursă lunară de 300 de lei (aur). Era mai degrabă suficient decit puţin, şi Cérna, ca şi mine, du­ceam o viaţă sobră şi cumpătată ; însă fiindcă Cérna nu era prea econom şi îşi mai cumpăra uneori cîteva cărţi, se întîmpla să nu-i ajungă banii pînă la sfîrşitul lunii. Timp de aproape un an s-a întîmplat să întîrzii o singură dată la cafenea. Intendentul Institutului era bolnav şi soţia sa a intrat în biblio­tecă la 9,30, cerîndu-şi speriată mii de scuze că a întirziat să ne dea semna­lul de plecare. Am întîrziat la cafenea 1/2 de ceas şi Cérna s-a supărat. La 10 seara plecam din cafenea, cînd era timp frumos ne mai plimbam puţin pe străzi, însă totdeauna ajungeam acasă înainte de 11 seara. Ca să mai scoată cîţiva bani, din care îşi cumpăra cărţi, Cérna, care era bun cunoscător al filozofiei, îl medita pe... Mateiu Caragiale. Cérna umbla cu o cărticică a lui Kant în buzunar, din care ne citea ; îl admi­ra pe Kant, din care ştia fraze întregi pe dinafară, şi discutam între noi cita­tele. Caragiale venea deseori la masa noas­tră. într-o seară, ca să-l necăjească, conu Iancu i-a spus : „Mai lasă-mă dra­cului cu potlogăriile ăstea ale lui Kant al tău“. Cérna s-a supărat şi s-a simţit jignit. Vreo cîteva seri nu i-a mai vor­bit lui Caragiale. Cérna era foarte sensibil şi tot atît de distrat. Odată, cînd se întorcea în ţară, într-o vacanţă, l-am dus la gară, i-am cumpărat bilet de tren şi l-am instalat într-un compartiment. Cu pu­ţin timp înainte de plecarea trenului, îşi rătăcise biletul, a intrat în panică şi şi-a întors pe dos toate buzunarele pînă să-l găsească. Din fericire, a dat de el pînă la urmă. Duminica ne duceam uneori la masă la Paul Zarifopol care ţinea pe fata lui Gherea. Cu cîteva săptămîni înainte de a muri, a dorit să ne fotografiem împreună. Am umblat amîndoi o după masă întreagă pe străzile oraşului să căutăm un fo­tograf. Prima vitrină la care ne-am peşterăîn De pe tavane-ntunecate, Tăcute lacrimi cad mereu, Şi parcă tot sporesc din greu, Din mari izvoare depărtate. Şuviţe tainice de apă Spre peşteri drum de ani străbat într-una se preling şi sapă Tavanul şubred şi-nnoptat. Dar după ani de picurare S-au închegat coloane pline : Eterna bolţii lăcrămare în loc s-o surpe, — o susţine. oprit era a unui furnizor al Curţii Im­periale, un fotograf de pe Herderstrasse. Nu face de nasul nostru, ne-am zis. Eram într-o dispoziţie peste măsură de veselă. Cérna a rîs mult. Am rîs amin­­doi. Rideam copilăreşte de tot ce întîl­­neam în drum şi de chipurile din vi­trinele fotografilor pe lingă care am trecut. Spre seară, ne-am întors din nou la primul fotograf, cel de pe Herder­strasse, furnizorul Curţii Imperiale. Cînd ne-am aşezat pe canapea să ne fotografieze, ne-a apucat din nou rîsul. înainte de a ridica capacul, soţia foto­grafului ne-a rugat să fim o clipă se­rioşi şi să nu rîdem. (De obicei foto­graful te roagă să nu stai încruntat şi să zîmbeşti o clipă.) La plecare, foto­graful ne-a spus, puţin dojenitor, că nu ne-ar strica să fim mai serioşi. Cînd rîzi prea mult nu-i a bună. Asta se întîmpla la 31 martie 1913 ; la 13 aprilie primeam o telegramă de la Za­rifopol că poetul a murit. A fost în­­mormîntat la Lipsea, şi la înmormînta­­re au venit cei vreo 50—60 de studenţi români cîţi ne aflam pe atunci în Ger­mania. în septembrie 1913, la iniţiati­va lui Titu Maiorescu, rămăşiţele lui au fost deshumate şi aduse în ţară, unde se odihnesc la cimitirul Belu. în vara anului 1913, m-am dus la profesorul Völkert să-i duc volumul de poezii al lui Cérna, volum care apăruse în 1910. Völkert nu ştia că Cérna scria Tot astfel, lacrimi nesecate fn suflete ne-au picurat, Şi de furtuni nenumărate Viaţa noastră-a tremurat... Dar azi, cînd stau vîrtejuri grele Să ne răpunâ-orice avînt. Noi trecem fără păs prin ele Ş-aproape izbucnim în cint. Un suflet tînăr ne străbate Şi ne îndeamnă către cer — Din suferinţi abia-ndurate Ne-am făurit armuri de fier. („Sămănătorul“, 18 apr. 1904) gî poezii ; a fost foarte mirat. Ceea ce l-a surprins şi mai mult a fost moartea stu­dentului pe care-1 aprecia şi care îşi susţinuse nu de mult teza de doctorat. Titlul tezei era „Die Gedankenlyrik“ (Lirica de idei). Deşi Cérna era bolnav de tuberculo­ză, se simţea bine, mînca cu poftă şi nu tuşea decit foarte rar. în aprilie, Cérna s-a îmbolnăvit de o pneumonie şi, cînd era spre însănătoşire, a murit brusc din cauza unei insuficienţe a inimii. Völkert mi-a spus, atunci, că i-au plăcut mult originalitatea, ideile, infor­maţia şi stilul tezei lui Panait Cérna : Merkwürdig, die eigentümliche Mitte zwischen Dichtung und Philosophie. (Ciudat, la cumpăna caracteristică din­tre Poezie şi Filozofie) A doua zi m-am dus cu cartea de poezii a lui Cérna la profesorul de pe­dagogie Spranger, surprins şi el de moartea studentului şi de faptul că a fost poet; m-a rugat să-i anunţ data exhumării, la care dorea să fie de faţă ; s-a scuzat că n-a ştiut şi că n-a putut să vie la înmormîntare. în septembrie m-am dus să-l anunţ. Mi-a spus că, din păcate, a doua zi trebuie să examineze candidaţii la doctorat şi că nu poate lipsi de la examen. Dar a trimis o co­roană imensă şi foarte frumoasă de trandafiri roşii în semn de preţuire. D. MARIAN 12 România literară

Next

/
Thumbnails
Contents