România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

j, jjâw r­wâ lvi ÎS % JP ■' i ^ ./­/ 14 România literară VwS fcâ­nia Băi IES 0 Barajul Porţilor de Fier este gata 0 Muntele viu 0 O construcţie europeană 0 „ Familiile migratoare “ 0 Căpitanul rămas ultimul pe punte 0 La revedere, toamnă 1971! * I­NCEP să se audă din nou, în­­ toamna aceasta, apele. N-am mai auzit de multă vreme Lo­trul, între Brezoi şi Voineasa. N-am mai auzit de multă vreme Dunărea, între Orşova şi Porţile de Fier. înce­pem să le auzim din nou. Se aud din nou, distinct, după atîţia ani, apele Lotrului, covîrşite pînă mai ieri de vuietul amplu al marelui şantier al hidrocentralei. Şantierul s-a retras sub pămînt, se fac ultimele montaje şi examene tehnice în centrala electrică subterană, la 104 metri sub talpa muntelui, se fac ultimele betonări la marile „galerii de fugă", cele mai multe, la ora de faţă, străpunse. La zi, apele Lotrului se aud din nou, cu puz­deria de afluenţi şi pîraie, cu larma de unde, de valuri şi de torente, cu tunetul cascadelor şi şoapta dulce a clipelor de popas. Dar cel mai bine se aud, în aceste zile şi nopţi, apele Dunării. Marele baraj deversor al cen­tralei de la Porţile de Fier — cel mai mare obiectiv hidroenergetic al Ro­mâniei — e gata. Am mai întîlnit, în aceste zile, în fagurii ascunşi ai colo­sului de beton, în acele „încăperi spe­ciale“ din interior la care ajungi cobo­­rînd pe sub apă, coborînd şi urcînd trepte de piatră şi străbătînd tuneluri cu străluciri fosforescente de mină, doar cîteva echipe de meşteri, lucrînd la punerea la punct („perfecţionarea“, cum spuneau ei) a ultimelor instalaţii electrice Poate că, la ora cînd apar aceste rînduri, şi aceste instalaţii sînt gata, aşteptînd probele tehnice. Aşadar, barajul Porţilor de Fier este gata ! Cel mai mare baraj românesc şi cel mai mare din Europa, după bara­ Pa­ ­ele hidrocentralelor de pe Volga, se înfăţişează azi ochiului, deschis în cineramă pe cerul Dunării, aşa cum îl ştim din machete, din imaginea, deve­nită familiară, publicată de zeci şi sute de ori în ziarele şi revistele anilor. Panoramic dintr-un punct idea! Retranscriu pagini vechi, alăturîn­­du-le celor noi. Martie, 1971. Sîntem la cîteva zile după ce ziarele au anunţat, cu litere mari, „atingerea cotelor finale de exe­cuţie pe toată întinderea barajului de la Dunăre“. Sîntem cu cîteva zile îna­inte de marele seism, de ceea ce spe­cialiştii numesc „inundarea aval şi amonte“, adică de clipa în care colosul va da, pentru prima oară, piept cu nă­vala apelor. Privesc, de undeva, de sus, dintr-un punct ideal, marea construcţie. Acest punct ideal e acea faimoasă „statuie“ („o uriaşă statuie de beton salută flu­viul“, scriu ziarele­ profilată pe cerul apelor, marele turn al ecluzei, cu ca­bina sa de comandă suspendată la 104 metri înălţime. Privit din balconul ca­binei, din cerul albastru ca o medi­­terană, panoramicul construcţiei se desfăşoară pe planuri multiple, în evantalii de culori şi lumini, adunînd reflexe din toate zările fluviului, ca la o mare proiecţie de spectacol săr­bătoresc. Ceea ce văd nu este, de fapt, decit un zid, un zid gigantic, sau mai degrabă un fel de munte (441 de metri lungime, 72,5 altitudine, 350 000 metri cubi de beton, 4 000 de tone de armă­turi de oţel), impunător prin grandioasa lui simplitate, fără nimic de prisos, fără nici un artificiu deco­rativ. în fund, în orizontul de reverie al fluviului, plutesc ceţuri uşoare, pul­beri calme, un filtru prin care se cerne parcă timpul, devenind infinit. Con­strucţia vine din această direcţie, adică din infinit. Severitatea construc­ţiei are ceva de zidire antică, înclinînd, prin formă şi opulenţă, între lucrarea umană şi opera geologiei. Şi, ca şi într-un edificiu antic, sentimentul copleşitor şi terifiant pe care ţi-l tre­zeşte construcţia este rectificat și con­vertit, umanizat prin gîndirea creato­rului, care a disciplinat aici linii şi forme. Un elogiu i se cuvine în pri­mul rînd lui, iar elogiul i-l aduce în­suși acest monument. Un munte umanizat Un munte. Dar un munte viu, un munte umanizat, un munte care, ca şi fluviul oprit între rădăcinile lui, a că­pătat nelinişti de om. în această pro­iecţie de spectacol sărbătoresc pe care asist din balconul marelui turn, în compania unui grup de mentori, sce­nele şi secvenţele se succed cu repezi­ciune, concentrînd ani de efort într-o imagine, sintetizînd într-un detaliu constructiv munca a sute şi mii de oameni, iar dinamica acestui film pa­noramic, transpus pe un ecran înalt de aproape 80 de metri şi larg de peste un kilometru, te face şi specta­tor, dar şi participant la acest mo­ment istoric de viaţă. Fiindcă înche­ierea construcţiei barajului de pe Du­năre este un moment istoric, unul din acele momente în care, sub emblema unui edificiu menit să înfrunte veacu­rile, se unesc parcă toate meridianele de hărnicie ale ţării, concentrate în­tr-o oglindă în care se răsfrînge noua noastră civilizaţie. Nu avem timp, nu avem spaţiu ca să parcurgem întreg itinerariul de muncă, fantezie, creaţie, eroism şi fantastic al istoriei edificiului, care cere popasuri în nu ştiu cîte mo­­mente-cheie, la nu ştiu cîte din filele unei cronici în care episoadele se în­lănţuie şi se întreţes în creşteri pline de tensiune, modificînd, la intervale de sezoane, luni, zile, ore, relaţiile din întregul tablou. Ziarele au consemnat­­în sfîrşit, „reabilitarea evenimentu­lui“ nu mai este, cel puţin cînd e vorba de marea construcţie, un ideal de neatins !) toate aceste piscuri ca­lendaristice vii şi febrile, toate aceste momente şi episoade, începînd cu di­­mineaţa aceea de 13 decembrie 1969, cînd constructorii şantierului nr. 2 din cadrul „I.C.H. — Porţile de Fier“ au turnat primul metru cub de beton la temeliile îngropate în ape. Dar mai înainte de această zi a fost ziua de 12 octombrie 1969, cînd s-a au­zit, covîrșind larma apelor, făcînd ca toate celelalte instrumente să tacă, cea dintîi „rupere“ în­tr-o partitură simfonică ce se com­pune ciclic, rotund, cea dintîi „puşcă­­tură" sub albia Dunării, netezind pa­tul de piatră în care dorm acum rădă­cinile de beton. Şi mai înainte a fost ziua de 13 august 1969, spectaculoasa zi de 13, obişnuita zi de 13 („soarele răsare la 5,30“), marcînd încheierea „primei etape de zăgăzuire a Dunării“, cum scriu rapoartele, adică mutarea apelor pe noua albie, ea însăşi, mi se spune, destul de capricioasă, cu destule meandre imprevizibile, fiecare din ele desenată atent de om, răspun­­zînd precis unui anume „ce“ funcţio­nal. Iar mai înainte de această zi, în­tr-o zi, de data aceasta simbolică, deşi foarte concretă, înglobînd tot atîtea ore de lucru cîte a înghiţit însăşi con­strucţia monumentului, au muncit nu ştiu cîte colective de oameni de şti­inţă, geologi, chimişti, fizicieni, topo­­grafi, cercetători ai diverselor ştiinţe, elaborînd proiecte, planuri şi scheme, strategii şi tactici de luptă, sisteme de traducere practică, supunînd multi­plelor analize fiecare centimetru pă­trat al zonei. S-au luat dimensiuni, s-au calculat parametri, și-a dat con­cursul matematica superioară, cu toate disciplinele ei matematic exacte, iar aceleaşi cunoştinţe şi instrumente de lucru au trebuit să-şi asimileze, de la primul la ultimul om, constructorii, ca să rezulte pînă la urmă această ar­monioasă sinteză între principiu şi aplicarea lui, acest document de gîn­­dire tehnică şi de artă, relevant pen­tru actuala etapă a civilizaţiei noastre industriale. Iar mai înainte şi peste toate acestea a fost acea Ană a lui Manole, fără de care nimic nu se poate clădi. A fost, acum se poate spune des­chis, jertfa unei construcţii care a cos­tat enorm, uriaşe investiţii finan­ciare, materiale, tehnice, fizice, de gîndire. Recuperabile, însă, prin va­loarea energiei produse, în numai cîţiva ani! Iar mai înainte şi peste toate acestea au fost planurile con­cepute de partid, elaborarea ştiinţi­fică, atît în panoramele largi, cît şi în detaliile înaintării cotidiene, a solu­ţiilor electrificării ţării, operă ce şi-a durat, aici, la Porţile de Fier, cel mai impunător monument al său. Interviu la cota anului XX Transcriu, de pe fila aceleiaşi di­mineţi, un interviu. Sunt tot în turnul ecluzei şi stau de vorbă cu inginerul Gheorghe Sălă­­geanu, unul din şefii construcţiei de la primele ei începuturi. E un răsfă­ţat al reporterilor, şi eu, şi alţii îl cunoaştem de mult. L-am cunoscut la Bicaz, să fie 20 de ani de atunci (da, sînt chiar 20 de ani, se împlinesc chiar în aceste zile), l-am revăzut la Ar­geş şi, mai tîrziu, aici, unde­ a venit o dată cu primul lot de constructori. E acum cărunt, la Bicaz era un puşti, dar totul în înfăţişarea lui şi mai ales gura severă şi fină şi claritatea, ne­tezimea aş zice, a ochilor şi a gestu­rilor mi-l arată acelaşi, insensibil la eroziunile timpului,­ chiar dacă­­tim­pul lui a fost unul aspru şi dur, de şantier. Omul a rămas acelaşi. Ceea ce s-a schimbat, surîde el (un surîs al gurii severe şi fine), este numai un ritm, un ritm de viaţă, ritmurile in care şi cu care lucrează. Aceste rit­muri şi-au sporit acceleraţiile nu nu­mai de la un edificiu la altul, ci şi în cadrul aceluiaşi şantier. Cînd, de exemplu, la 5 octombrie anul trecut (da, pot nota o data fără nici o reţi­nere, memoria lui a înregistrat-o exact, şi pe aceasta, ca şi pe atîtea al­tele), s-a raportat turnarea în corpul barajului a celui de-al 300.000-lea metru cub de beton, puţini ştiau că două treimi din masa de piatră îm­pletită pe osaturile de oţel era opera ultimelor cîteva luni (practic, 120 de zile , pot nota cu încredere şi această cifră, memoria lui a reţinut-o şi pe aceasta exact, fiindcă memoria lui e o parte, o fracţie din memoria şan­tierului). Graţie soluţiilor propuse de specialişti, multe din ele originale şi multe cu valoare de unicat, corespun­­zînd unui anume moment, deci re­petabile, deci nişte jertfe, fiindcă cei ce le-au născocit au cheltuit o ima­ginaţie şi un efort de care nimeni nu va mai şti, graţie acestor soluţii s-a ajuns ca, în anul trecut, să se poată turna într-o singură lună tot atîta beton cît se turna, la început, în trei luni. Interlocutorul meu a rămas acelaşi, şi, ca şi acum două decenii, îmi vor­beşte, cînd îl întreb despre el, despre oamenii lui. La ora cînd transcriu aceste rîn­duri, cei mai mulţi dintre oamenii barajului au plecat. Unii spre Someş, alţii spre alte mari şantiere, şi cine scrie astăzi despre Porţile de Fier va trebui să consemneze, înainte de toa­te, ca imagine definitorie a acestei toamne, ca imagine care integrează şi defineşte o epocă, şirurile de auto­buze şi camioane care aşteaptă la marginile coloniilor şi în care se îm­barcă, mereu, constructorii. Construc­torii care pleacă. Constructorii care şi-au încheiat misiunea. „Familiile migratoare“, cum le numea cineva, aceste cupluri tinere, cu soţi tineri, cu soţii tinere, desfăcîndu-şi şi refă­­cîndu-şi ciclic căminul, viaţa, re­ de­­butînd mereu, în locuri necunoscute, cu oameni necunoscuţi. Cei mai mulţi sînt tineri, dar unii, ca Sălăgeanu, au părul cărunt. Vorbiţi mai tare, vă rog! Coborît din turnul ecluzei, stau de vorbă cu cîţiva dintre ei. Alegere grea. Cu cine şi despre cine să vorbeşti mai întîi ? Mi se spune că numai aici, în locul în care mă aflu, pe şantierul care în­globează barajul şi centrala electrică, s-au calificat, în aceşti ani, peste 2.000 de tineri constructori. Reprezentanţii a peste 30 de profesii şi-au dat­ întîl­­nire, în timp, pe şantierul barajului : zeci de scafandri, mulţi dintre ei au­tori de recorduri, efectuînd pînă la 5.000 de „coborîri" sub apele Dunării.

Next