România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
j, jjâw rwâ lvi ÎS % JP ■' i ^ .// 14 România literară VwS fcânia Băi IES 0 Barajul Porţilor de Fier este gata 0 Muntele viu 0 O construcţie europeană 0 „ Familiile migratoare “ 0 Căpitanul rămas ultimul pe punte 0 La revedere, toamnă 1971! * INCEP să se audă din nou, în toamna aceasta, apele. N-am mai auzit de multă vreme Lotrul, între Brezoi şi Voineasa. N-am mai auzit de multă vreme Dunărea, între Orşova şi Porţile de Fier. începem să le auzim din nou. Se aud din nou, distinct, după atîţia ani, apele Lotrului, covîrşite pînă mai ieri de vuietul amplu al marelui şantier al hidrocentralei. Şantierul s-a retras sub pămînt, se fac ultimele montaje şi examene tehnice în centrala electrică subterană, la 104 metri sub talpa muntelui, se fac ultimele betonări la marile „galerii de fugă", cele mai multe, la ora de faţă, străpunse. La zi, apele Lotrului se aud din nou, cu puzderia de afluenţi şi pîraie, cu larma de unde, de valuri şi de torente, cu tunetul cascadelor şi şoapta dulce a clipelor de popas. Dar cel mai bine se aud, în aceste zile şi nopţi, apele Dunării. Marele baraj deversor al centralei de la Porţile de Fier — cel mai mare obiectiv hidroenergetic al României — e gata. Am mai întîlnit, în aceste zile, în fagurii ascunşi ai colosului de beton, în acele „încăperi speciale“ din interior la care ajungi coborînd pe sub apă, coborînd şi urcînd trepte de piatră şi străbătînd tuneluri cu străluciri fosforescente de mină, doar cîteva echipe de meşteri, lucrînd la punerea la punct („perfecţionarea“, cum spuneau ei) a ultimelor instalaţii electrice Poate că, la ora cînd apar aceste rînduri, şi aceste instalaţii sînt gata, aşteptînd probele tehnice. Aşadar, barajul Porţilor de Fier este gata ! Cel mai mare baraj românesc şi cel mai mare din Europa, după bara Pa ele hidrocentralelor de pe Volga, se înfăţişează azi ochiului, deschis în cineramă pe cerul Dunării, aşa cum îl ştim din machete, din imaginea, devenită familiară, publicată de zeci şi sute de ori în ziarele şi revistele anilor. Panoramic dintr-un punct idea! Retranscriu pagini vechi, alăturîndu-le celor noi. Martie, 1971. Sîntem la cîteva zile după ce ziarele au anunţat, cu litere mari, „atingerea cotelor finale de execuţie pe toată întinderea barajului de la Dunăre“. Sîntem cu cîteva zile înainte de marele seism, de ceea ce specialiştii numesc „inundarea aval şi amonte“, adică de clipa în care colosul va da, pentru prima oară, piept cu năvala apelor. Privesc, de undeva, de sus, dintr-un punct ideal, marea construcţie. Acest punct ideal e acea faimoasă „statuie“ („o uriaşă statuie de beton salută fluviul“, scriu ziarele profilată pe cerul apelor, marele turn al ecluzei, cu cabina sa de comandă suspendată la 104 metri înălţime. Privit din balconul cabinei, din cerul albastru ca o mediterană, panoramicul construcţiei se desfăşoară pe planuri multiple, în evantalii de culori şi lumini, adunînd reflexe din toate zările fluviului, ca la o mare proiecţie de spectacol sărbătoresc. Ceea ce văd nu este, de fapt, decit un zid, un zid gigantic, sau mai degrabă un fel de munte (441 de metri lungime, 72,5 altitudine, 350 000 metri cubi de beton, 4 000 de tone de armături de oţel), impunător prin grandioasa lui simplitate, fără nimic de prisos, fără nici un artificiu decorativ. în fund, în orizontul de reverie al fluviului, plutesc ceţuri uşoare, pulberi calme, un filtru prin care se cerne parcă timpul, devenind infinit. Construcţia vine din această direcţie, adică din infinit. Severitatea construcţiei are ceva de zidire antică, înclinînd, prin formă şi opulenţă, între lucrarea umană şi opera geologiei. Şi, ca şi într-un edificiu antic, sentimentul copleşitor şi terifiant pe care ţi-l trezeşte construcţia este rectificat și convertit, umanizat prin gîndirea creatorului, care a disciplinat aici linii şi forme. Un elogiu i se cuvine în primul rînd lui, iar elogiul i-l aduce însuși acest monument. Un munte umanizat Un munte. Dar un munte viu, un munte umanizat, un munte care, ca şi fluviul oprit între rădăcinile lui, a căpătat nelinişti de om. în această proiecţie de spectacol sărbătoresc pe care asist din balconul marelui turn, în compania unui grup de mentori, scenele şi secvenţele se succed cu repeziciune, concentrînd ani de efort într-o imagine, sintetizînd într-un detaliu constructiv munca a sute şi mii de oameni, iar dinamica acestui film panoramic, transpus pe un ecran înalt de aproape 80 de metri şi larg de peste un kilometru, te face şi spectator, dar şi participant la acest moment istoric de viaţă. Fiindcă încheierea construcţiei barajului de pe Dunăre este un moment istoric, unul din acele momente în care, sub emblema unui edificiu menit să înfrunte veacurile, se unesc parcă toate meridianele de hărnicie ale ţării, concentrate într-o oglindă în care se răsfrînge noua noastră civilizaţie. Nu avem timp, nu avem spaţiu ca să parcurgem întreg itinerariul de muncă, fantezie, creaţie, eroism şi fantastic al istoriei edificiului, care cere popasuri în nu ştiu cîte momente-cheie, la nu ştiu cîte din filele unei cronici în care episoadele se înlănţuie şi se întreţes în creşteri pline de tensiune, modificînd, la intervale de sezoane, luni, zile, ore, relaţiile din întregul tablou. Ziarele au consemnatîn sfîrşit, „reabilitarea evenimentului“ nu mai este, cel puţin cînd e vorba de marea construcţie, un ideal de neatins !) toate aceste piscuri calendaristice vii şi febrile, toate aceste momente şi episoade, începînd cu dimineaţa aceea de 13 decembrie 1969, cînd constructorii şantierului nr. 2 din cadrul „I.C.H. — Porţile de Fier“ au turnat primul metru cub de beton la temeliile îngropate în ape. Dar mai înainte de această zi a fost ziua de 12 octombrie 1969, cînd s-a auzit, covîrșind larma apelor, făcînd ca toate celelalte instrumente să tacă, cea dintîi „rupere“ într-o partitură simfonică ce se compune ciclic, rotund, cea dintîi „puşcătură" sub albia Dunării, netezind patul de piatră în care dorm acum rădăcinile de beton. Şi mai înainte a fost ziua de 13 august 1969, spectaculoasa zi de 13, obişnuita zi de 13 („soarele răsare la 5,30“), marcînd încheierea „primei etape de zăgăzuire a Dunării“, cum scriu rapoartele, adică mutarea apelor pe noua albie, ea însăşi, mi se spune, destul de capricioasă, cu destule meandre imprevizibile, fiecare din ele desenată atent de om, răspunzînd precis unui anume „ce“ funcţional. Iar mai înainte de această zi, într-o zi, de data aceasta simbolică, deşi foarte concretă, înglobînd tot atîtea ore de lucru cîte a înghiţit însăşi construcţia monumentului, au muncit nu ştiu cîte colective de oameni de ştiinţă, geologi, chimişti, fizicieni, topografi, cercetători ai diverselor ştiinţe, elaborînd proiecte, planuri şi scheme, strategii şi tactici de luptă, sisteme de traducere practică, supunînd multiplelor analize fiecare centimetru pătrat al zonei. S-au luat dimensiuni, s-au calculat parametri, și-a dat concursul matematica superioară, cu toate disciplinele ei matematic exacte, iar aceleaşi cunoştinţe şi instrumente de lucru au trebuit să-şi asimileze, de la primul la ultimul om, constructorii, ca să rezulte pînă la urmă această armonioasă sinteză între principiu şi aplicarea lui, acest document de gîndire tehnică şi de artă, relevant pentru actuala etapă a civilizaţiei noastre industriale. Iar mai înainte şi peste toate acestea a fost acea Ană a lui Manole, fără de care nimic nu se poate clădi. A fost, acum se poate spune deschis, jertfa unei construcţii care a costat enorm, uriaşe investiţii financiare, materiale, tehnice, fizice, de gîndire. Recuperabile, însă, prin valoarea energiei produse, în numai cîţiva ani! Iar mai înainte şi peste toate acestea au fost planurile concepute de partid, elaborarea ştiinţifică, atît în panoramele largi, cît şi în detaliile înaintării cotidiene, a soluţiilor electrificării ţării, operă ce şi-a durat, aici, la Porţile de Fier, cel mai impunător monument al său. Interviu la cota anului XX Transcriu, de pe fila aceleiaşi dimineţi, un interviu. Sunt tot în turnul ecluzei şi stau de vorbă cu inginerul Gheorghe Sălăgeanu, unul din şefii construcţiei de la primele ei începuturi. E un răsfăţat al reporterilor, şi eu, şi alţii îl cunoaştem de mult. L-am cunoscut la Bicaz, să fie 20 de ani de atunci (da, sînt chiar 20 de ani, se împlinesc chiar în aceste zile), l-am revăzut la Argeş şi, mai tîrziu, aici, unde a venit o dată cu primul lot de constructori. E acum cărunt, la Bicaz era un puşti, dar totul în înfăţişarea lui şi mai ales gura severă şi fină şi claritatea, netezimea aş zice, a ochilor şi a gesturilor mi-l arată acelaşi, insensibil la eroziunile timpului, chiar dacătimpul lui a fost unul aspru şi dur, de şantier. Omul a rămas acelaşi. Ceea ce s-a schimbat, surîde el (un surîs al gurii severe şi fine), este numai un ritm, un ritm de viaţă, ritmurile in care şi cu care lucrează. Aceste ritmuri şi-au sporit acceleraţiile nu numai de la un edificiu la altul, ci şi în cadrul aceluiaşi şantier. Cînd, de exemplu, la 5 octombrie anul trecut (da, pot nota o data fără nici o reţinere, memoria lui a înregistrat-o exact, şi pe aceasta, ca şi pe atîtea altele), s-a raportat turnarea în corpul barajului a celui de-al 300.000-lea metru cub de beton, puţini ştiau că două treimi din masa de piatră împletită pe osaturile de oţel era opera ultimelor cîteva luni (practic, 120 de zile , pot nota cu încredere şi această cifră, memoria lui a reţinut-o şi pe aceasta exact, fiindcă memoria lui e o parte, o fracţie din memoria şantierului). Graţie soluţiilor propuse de specialişti, multe din ele originale şi multe cu valoare de unicat, corespunzînd unui anume moment, deci repetabile, deci nişte jertfe, fiindcă cei ce le-au născocit au cheltuit o imaginaţie şi un efort de care nimeni nu va mai şti, graţie acestor soluţii s-a ajuns ca, în anul trecut, să se poată turna într-o singură lună tot atîta beton cît se turna, la început, în trei luni. Interlocutorul meu a rămas acelaşi, şi, ca şi acum două decenii, îmi vorbeşte, cînd îl întreb despre el, despre oamenii lui. La ora cînd transcriu aceste rînduri, cei mai mulţi dintre oamenii barajului au plecat. Unii spre Someş, alţii spre alte mari şantiere, şi cine scrie astăzi despre Porţile de Fier va trebui să consemneze, înainte de toate, ca imagine definitorie a acestei toamne, ca imagine care integrează şi defineşte o epocă, şirurile de autobuze şi camioane care aşteaptă la marginile coloniilor şi în care se îmbarcă, mereu, constructorii. Constructorii care pleacă. Constructorii care şi-au încheiat misiunea. „Familiile migratoare“, cum le numea cineva, aceste cupluri tinere, cu soţi tineri, cu soţii tinere, desfăcîndu-şi şi refăcîndu-şi ciclic căminul, viaţa, re debutînd mereu, în locuri necunoscute, cu oameni necunoscuţi. Cei mai mulţi sînt tineri, dar unii, ca Sălăgeanu, au părul cărunt. Vorbiţi mai tare, vă rog! Coborît din turnul ecluzei, stau de vorbă cu cîţiva dintre ei. Alegere grea. Cu cine şi despre cine să vorbeşti mai întîi ? Mi se spune că numai aici, în locul în care mă aflu, pe şantierul care înglobează barajul şi centrala electrică, s-au calificat, în aceşti ani, peste 2.000 de tineri constructori. Reprezentanţii a peste 30 de profesii şi-au dat întîlnire, în timp, pe şantierul barajului : zeci de scafandri, mulţi dintre ei autori de recorduri, efectuînd pînă la 5.000 de „coborîri" sub apele Dunării.