România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
la adîncimi variind între 8 şi 18 metri, ca să pipăie solul, ca să confirme analizele geomorfologice ale specialiştilor, ca să degajeze fundul de corpuri străine, ca să dirijeze înfigerea rădăcinilor de oţel, betonişti şi fierari betonişti de înaltă calificare, „nucleul“ de aur al şantierului, cei pe braţele cărora s-a sprijinit întreaga construcţie ; meşteri fabricanţi de betoane ; meşteri fabricanţi de unelte; meşteri fabricanţi de soluţii tehnice ; meşteri ai instalaţiilor hiper-precise introduse în corpul colosului ; specialişti ai aparatelor de control, şoferi de „Tatre“ şi de „Belaz“-uri, făcînd, cu poveri de 27—40 de tone, cite 40— 50 de curse pe zi, curse drăceşti, cu slalomuri incredibile printre noroaie şi pietre, printre grămezi de molozuri, printre obstacole neaşteptate, printre grafice extrem de severe. O uriaşă desfăşurare de forţe, o armată de mii de oameni, rînduită în lanţuri ritmice, cu respiraţia măsurată de bătaia surdă, tenace, a termenelor. Stau de vorbă cu maistrul Ion Coste, autorul acelei prime „puşcări“ de sub albia Dunării, din dimineaţa de 12 octombrie 1969. Şi-a început cariera la Salva-Vişeu. Aici, îmi spune, ca şi atunci, la Salva, a „puşcat“ mereu, de atunci tot „puşcă“, de 23 de ani îi urlă încontinuu timpanele. „Vorbiţi mai tare, vă rog, nu vă aud“. Aici a puşcat milioane de metri cubi de pămînt şi de stînci, ca să facă loc „stabilopozilor“, acelor uriaşe şi stranii figuri de piatră despre care au scris toţi reporterii, destinate să fixeze apele fluviului într-o zbatere prizonieră, lentă şi dirijată. Locul din care apele vor irumpe prin gurile deversoarelor era, pînă acum cîteva luni, sediul acestor giganţi de piatră, care dormeau maiestuos, ca „figurile culcate“ ale lui Moore, insensibile la trecerea timpului, atingînd eternitatea cu umerii. Ultima operaţie pe care au executat-o Ion Coste şi oamenii lui pe marele şantier de la Dunăre a fost „puşcarea“ stabilopozilor, ca să facă loc apelor. Deci au aruncat în aer ceea ce, cîndva, construiseră, deci încă o jertfă, deşi, după toate aparenţele, după ciudata veselie cu care Coste îmi relata evenimentul, treaba aceasta n-a avut nimic dramatic. Un eveniment ce se include seriilor, obişnuitei „vieţi de constructor", pentru care în actul zidirii elementul suprem rămîne scopul, construcţia rotunjită şi încheiată, la temeliile căreia sacrificiile se îngroapă firesc, legitim şi anonim. Generaţiile * îşi răspund Un moment la fel de simbolic aveam să trăiesc, în aceste zile de început de octombrie, în misterioasele „încăperi speciale“ în care bate inima colosului de beton. Ar trebui, poate, înainte de asta, să trec în revistă întîmplările verii, adică să calc timpul care s-a aşternut de la dimineaţa aceea de primăvară, cînd îi chestionam pe Sălăgeanu şi Coste. (Coste o mai fi oare pe şantier ?) Sălăgeanu, prezent şi azi, căpitan de navă astrală rămas cel din urmă pe punte, între galaxiile celor cîteva milioane de kilowaţi izvorînd din cele şase turbine-gigant, mă asigură că nu s-a întîmplat nimic în vara asta, că totul şi toate s-au desfăşurat conform proiectelor şi previziunilor, inclusiv „inundarea aval şi amonte“, care sună atît de spectaculos, dîndu-ţi fiorul atingerii unor praguri înalte ale emoţiei. Totul şi toate s-au desfăşurat „în cele mai bune condiţii“, conform proiectelor, graficelor, previziunilor. Totul, în ultimul timp, n-a fost decît operaţii de finisare, perfecţionări, examene tehnice. Către priveliştea unei astfel de operaţii ne îndreptăm acum. Intrăm în incinta centralei electrice. De aici, coborîm sub pămînt pe trepte de piatră (200 de trepte !), spre sorburile pompelor de avarii. Din punctul acesta se deschid galeriile, care intră ca într-o mină în corpul barajului. Pornim pe una din ele, sub lumina prăfoasă, de mină, a unor becuri minuscule. Pereţii poroşi, scămoşaţi ca nişte hîrtii, absorb zgomotul paşilor. Parcă plutim într-un vid. în fund, nişte erupţii de flăcări (un aparat de sudat, mi se spune) decupează siluete de fum, ca într-un decor de teatru fantastic. Acolo se lucrează la ultimele retuşuri şi „perfecţionări“ ale instalaţiilor electrice şi ale celor ce vor înregistra, pas cu pas, comportarea acestui imens munte viu, reglîndu-i respiraţia, circulaţia, toate infinitezimalele sale mişcări străfunde, în toate fracţiile de secundă, în toate secundele, orele, zilele, anii, deceniile în care va da piept, de acum încolo, cu pieptul de apă al fluviului. La străpungerea acestei galerii au lucrat nişte tineri. O promoţie de tineri constructori care şi-a încheiat, de curînd, primul an de producţie. O promoţie de absolvenţi de şcoli profesionale, veniţi aici în zilele în care intra în probe tehnice hidroagregatul nr. 1 al centralei electrice. Străpungerea, mi se spune, a fost deosebit de pretenţioasă, o capodoperă tehnică, la care şi-au dat concursul cele mai noi procedee de lucru. N-au lipsit maşinile electronice. Mă gîndesc la Ion Coste, care în clipele acelea dinamita şi arunca în aer ciudatele figuri de piatră culcate sub cer, la marginea apelor. Mă gîndesc la tinerii care au construit galeria aceasta şi mă gîndesc că trăsura de unire care s-a stabilit între cei de la suprafaţă, din marginea apelor, şi cei de aici, de jos, din labirintul ultimei tehnici a veacului, între generaţia lui Salva-Vişeu şi cea a maşinilor electronice, defineşte un unic portret, privit în creşterile lui succesive. O generaţie a degajat — prin exploziile dinamitei — spaţiul construcţiei, o alta îl preia şi îl ridică la cote noi. Şi peste toate — răsărită din mîinile tuturor — se arcuieşte marea construcţie, una dintre cele mai frumoase ale Europei şi ale lumii. Bonjour, tristesse! încep să se audă din nou, în toamna aceasta, apele. Şi se aud mai bine şi oamenii. Acum, cînd pleacă. Au fost foarte ocupaţi pînă acum şi prea cuprinşi în vuietul marelui şantier, ca să-i auzi, ca să le auzi măcar inimile. Acum, de la un cap la celălalt al barajului, e linişte. Acum se aud doar oamenii care pleacă. Şi în urma lor se mai aude doar fluviul şi răsuflarea înceată a cerului, ale cărui frunze albastre veştejite de toamnă se scutură şi se topesc în adînc. Privesc din nou zidul de piatră. Desenul lui e doar o parte dintr-un desen, un fragment din tabloul marii hidrocentrale, ale cărei privelişti se leagă şi se topesc una în alta, ca piese ale aceluiaşi edificiu, convertite într-o unitate indestructibilă. Şi totuşi... în ansamblul unei cetăţi hidrotehnice, barajul rămîne un punct suprem, ca un simbol. Barajul e un gînd înfăptuit în piatră, edificiul cel mai simplu, cel mai lipsit de ornamente, cel mai impunător, cel mai definitoriu, cel mai patetic. în acest munte de piatră care ţine pe umerii lui un fluviu, artificial, ca la toate producţiile geniale ale minţii omeneşti, nu se vede. Nu se vede elaborarea interioară, se vede doar opera, perfectă, rotundă, totală, ivită parcă dintr-o singură suflare. Şi dacă există, pentru fiecare din noi, un moment, cel puţin unul, inevitabil, cine, cineva sau poate propriul nostru gînd, ne întreabă : „Ce-ai făcut pînă acum ?", deci ce-ai făcut în viaţă, există şi un om care poate răspunde simplu şi bărbăteşte, numind, laconic, numai fapta. Este omul care poate răspunde : „Am făcut un baraj, ca să opresc apele unui fluviu“. Ultimii dintre cei care au oprit apele fluviului se pregătesc acum de plecare. I-am văzut, în aceste zile, îmbarcîndu-se în autobuze şi camioane, i-am văzut întîrziind lîngă scara maşinilor, trăgînd ultimul fum de ţigară, imbrăţişînd pentru ultima oară panorama construcţiei. „Gata, băieţi, plecăm !“, se aude o voce, se aude şi claxonul maşinii din capul coloanei, dar strigătul se va repeta de cîteva ori pînă cînd, în sfîrşit, oamenii urcă. Nişte oameni se despart de nişte locuri şi de nişte ani, de o tinereţe a lor, de o geografie devenită propria lor geografie, transformată în album familial, de o istorie devenită, la fel, a lor. Mi se spune, curios, că cei ce se dezlipesc cel mai greu nu sînt localnicii, calificaţi aici şi deveniţi de curînd constructori, ci constructorii cu şcoala Vişeului, a Bicazului şi a Argeşului, aceşti romantici sau profesionişti ai provizoratului, care n-au cunoscut niciodată tihna aşezării definitive într-un loc anume, într-un oraş, într-un sat, pe o stradă, sub un cer împărţit pentru ei, sub un acoperiş care să le aparţină mai mult de un an sau doi. — De la un timp, totuşi — îmi spune Sălăgeanu — îţi dai seama că ceva nu mai merge, tînjeşti, ceva îţi lipseşte şi nu ştii ce. Acest „nu ştiu ce“ e, pentru fiecare, un lucru foarte concret, uneori foarte mic, te şi miri cînd auzi de el. Eu mi-am dat seama de mai mult timp că îmi lipseşte ceva, dar nu ştiam ce şi nu-mi găseam locuri Pe urmă, iar nu ştiu cum, aşa, într-o zi, am înţeles că-mi lipseşte un anume zgomot familiar. Şi ceea ce e curios este că zgomotul acesta familiar, particular, nu s-a mai afizit, nu l-am mai auzit de cîţiva ani. Este vorba de maşina unui anume Pricop. Acest Pricop, Aurel Pricop îi zicea (poţi să notezi cu toată încrederea numele, chiar ăsta e), conducea o maşină cu aer comprimat, un „berbec“ cum îi spunem noi, cu o forţă de şase tone, el care a bătut palplanşele, îţi aminteşti, scîndurile acelea de metal înzidite în digul amonte. A bătut aşa multă vreme, el şi echipa lui, bum, bum, zi şi noapte, bum, bum, bum, mereu, în acelaşi ritm, neobosit, egal cu sine, fie că era iarnă sau vară. Ne obişnuisem cu zgomotul acesta şi nu-1 mai auzeam, era ca un metronom, ca un puls. Şi nu-1 mai auzeam, fiindcă ritmul acesta nu se schimbase de loc, niciodată, nu deviase şi nu bătuse niciodată străin sau calp. Ca să menţii o maşină în aceeaşi cadenţă, în ciuda Condiţiilor grele, a apei care roade metalul, a iernilor care-l îngheaţă, nu e de loc o treabă uşoară, dar nu asta voiam să-ţi spun. Voiam să-ţi spun că n-am mai auzit de mult acest zgomot, şi anume de la cea dintîi puşcătură sub Dunăre, cînd „berbecul" şi-a încheiat rosturile aici. Sînt de-atunci aproape doi ani, şi uite, din tot ce s-a întîmplat şi s-a petrecut pe şantier, acum asta-mi lipseşte, maşina aceea a lui Pricop, maşina aceea a începuturilor. Inginerul Gh. Sălăgeanu, căpitanul rămas ultim pe punte, se pregăteşte şi el de plecare. Romanticii şi profesioniştii provizoratului pleacă, lăsînd în urmă lucruri durabile, menite să înfrunte eternitatea. La revedere, toamnă 1971. Ultima toamnă a şantierului, ultimul art, înaintea marelui gong inaugural. Barajul de la Porțile de Fier este gata. Încep să se audă din nou, în toamna aceasta, apele. Ilie PURCARU România literară 15