România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

traversez unul dintre lacurile conti­nentului negru. Atunci începeau sire­nele să urle, nea Tache trecea îndată spre postul de observaţie. Apoi înce­pea uruitul monoton al vagoanelor, spart din cînd în cînd de loviturile tampoanelor, căutîndu-se orbeşte pe liniile secundare. Mă umfla dé rîs graba oamenilor înaintea atacu­lui aerian, era mult prea devreme, ceasul în împrejurări d-astea nu ara­tă nimic, ca o cutie de cremă de ghete aruncată pe trotuar. Şi Vrăbi­­asca, blestemînd pe nemţi pentru că ei începuseră... Avea timp să-şi adune toate bibilicile de prin şanţuri, de pe sub podeţe. Deşi are ceas electric şi două peroane, gara noastră nu re­prezintă nimic. Chiar dacă pe aici trec zi şi noapte, de îţi înne­bunesc auzul, trenuri cu benzină pentru al doilea front şi trenuri cu cherestea pentru sicriele Europei. Cal­culasem toate acestea foarte precis... Trebuia să mă trag repede din expe­diţii — tocmai mă aflam undeva în Alpi, şi coborîşul grăbit îmi putea scrînti piciorul... Mă propteam la fe­reastră, sticla era întunecată, dar se >• vedeau bine şi gara şi podul care trece peste Ialomiţa. Podul ăsta îmi aminteşte de fiecare dată că am sto­mac şi că cineva îl strînge în gheare, pe dinăuntru. Nu ştiu cum să-mi ex­plic asta. Aş putea gusta din arpacaşul pe care mi l-a fiert mama şi care stă acum frumos acoperit în cămară. Dar este mai înţelept să nu mă înghesui, să-mi păstrez porţia întreagă pentru la prînz. îmi place arpacaşul, aşa cum îmi place călătoria. N-am de ce mă plînge. Aş fi vrut să ţie cît mai mult rezerva noastră de arpacaş, pentru ca mamei să nu-i mai vină niciodată în gînd să mă trimită la capătul lumii, la unchiu-meu, dirigintele poştei din Găeşti. Acolo, pentru o fiertură leşi­nată aş fi devenit cu siguranţă argat cu şorţ şi s-ar fi dus dracului lectu­rile, expediţiile, Marilena. îmi plac călătoriile. îmi place arpacaşul. Arpa­caşul acesta cenuşiu, lipicios, cam sălciu şi cam sărat, grozav, la urma urmei. Nici nu-mi doresc altceva. CA SA AJUNG LA CAMARA în­seamnă să trag drugul la uşă, să trec prin spatele gării, unde în grădină Marilena îşi întinde picioarele alea splendide în şezlong şi se face că ci­teşte. Să cobor în cămară. Dar timp pentru aşa ceva nici n-a mai rămas. Ora calculată a sosit. Ceasul de bu­cătărie arată 12, comandamentul aliat n-a făcut nici de astă dată vreo mi­nune, nea Tache şi-a îndeplinit pa­triotic serviciul, învîrtind un ochean pe deasupra casei lui Niculcea, cel cu nevasta tînără, şi mai ales pe la fe­restrele ei. Ca orice funcţionar con­ştiincios, îndeplinise cu sîrguinţă or­dinele antoneştilor: sunase alar­ma încă de dimineaţă, Ca să se achite cu o oră mai devreme de sarcini, cum scria în proclamaţie. Cît priveşte pe cei de la Bucureşti, se văzuse cît de colo că trăiesc toţi cu frica în oase, înnebuniţi de veştile proaste de pe front, unde nemţii pierd terenul de sub picioare. Fiecare avion, bîzîind pe deasupra capului, îi aruncă în panică. începea să se distingă zumzetul ştiut, surd. masiv, ca al unor ciocane lungi căzîiîd în funduri de apă. Pen­tru o clipă aveai impresia că cineva, foarte supărat şi foarte surd. a în­ceput să cînte. Scoteam din cufăr harta mototolită şi, sărind gardul din­spre Diaeonu, înergeam în fundul gră­dinii. Adăpostul era un şanţ acoperit pe jumătate, cea mai reuşită operă a lui unchiu-meu Victor, arhitect căruia clienţii îi făceau fără încetare o mie de reproşuri pentru neajunsurile con­strucţiilor clădite de el. Avea acope­riş de bîrne, peste care pămîntul se bătătorise, o ferestruică zăbrelită şi capac greu din lemn negeluit. Ca în fiecare zi, eoborîseră treptele tăiate în humă toţi vecinii noştri — şi colo­nelul ZamfirescU, şi . familia Preo­­tescu. Domnul Preotescu ţinea să ocu­pe locul cel mai afund. („Tremuri, domnule ? Eşti neam de fricoşi!“ ; „Ei aş ! Sínt numai extrem de pru­dent".) Venea, dacă n-avea cartofi pe foc, şi Marieta Sima. Cîţiva bărbaţi de la staţie, privind chiorîş cerul, a­­preciau din gura adăpostului înălţimea valului argintiu de bombardiere: „2 500 ! — afirma careva. Mai jos decît ieri. Tactica lor este să coboare în fiecare zi mai mult, ca să ne dea în cele din urmă un atac razant“. „Fugi de-aici! Sínt pe puţin la 4 000 de metri", vorbea ca în vis Marieta Sima. Marieta Sima, croitoreasă, se descurca mai bine în sistemul metric. Colonelul, pensionat doar de cîteva oprea sub crengile înflorite ale unui prun şi privea pieziş pilcurile de a­­vioane. Cu mîna tremurîndă îşi în­cărca ţevile puştii. „E nebun“, decre­tau cei din tranşee, strîngîndu-se unul lîngă celălalt pe-o scîndură închipu­ind o bancă. Avioanele zburau acum deasupra capetelor. Priveam cerul. Grozav spectacol: cum se mai umflau norii. Italia ieşea deodată din ape albastre, suplă şi înaltă, cu golfuri şi promontorii ne­bănuite, ca să se răstoarne pe cer ca Ursa Mare, apoi ieşea din valuri un bărbat cu halebardă şi îndată, vînăf, înspumat, tropăind prin spaţii, un cal, şi curînd ieşea din spume o mă­tuşă a lui taică-meu, cea care a fost la Viena în 1932, bătrînă, căutîndu-şi încă salba furată în ziua nunţii, şi ieşea şi balonul lui Picard, vedeam nacela lui atîrnînd sub cer, şi ieşea un soldat care semăna cu o rîşniţă de cafea, dar era înalt ca şi Italia şi în ape începeau să tremure deodată stelele, să strice liniile adîncurilor. Nu erau stele. Proiectilele antiaerie­ne explodau scurt, semănînd lagunele cu flori albe, rotunde, şi golful se umplea de fum. Lin avion era lovit: geamătul lui înfiora văzduhul. Dar a­Ovidiu GENARU nou născut Bucură-te noule ilustra lebădă a lunii vîsleşte sporeşte lumina pe lacuri şi munţii sínt atît de înalte morminte de roade numai pe-aici sprinceana Costinului e miezul vergilian de floare şi sufletul tău se va lega de toate mai veşnic decît de trup. Au nu cumva de pe-acum ţi se pare că eşti pasărea vestitoare cu o rază de viitor în cioc ? liră de toamnă medie orară de 240 ? Şi e mai mult ca sigur că se vor întoarce de la Plo­ieşti exact pe la unu şi jumătate, ca să prindă cina înainte de căderea nop­ţii. Sínt ceva kilometri de înghiţit î Toată întinderea aşezată pe harta asta. într-o singură zi. Drumurile, vezi bine, cu cît sínt tăiate mai a­­proape de cer, sínt mai scurte. Geo­grafia este cel mai interesant lucru de pe lume. Face să trăieşti pentru aşa ceva, pe cuvîntul meu. O preţuiesc, îmi place. Şi arpacaşul e bun. îmi place. Fără arpacaş, călătoriile mele... Stai să vezi : a sosit ora prînzului. DACA, în loc să clănţăne ca şobo­lanii în adăpost, deştepţii ăştia ar ur­mări pe hartă, ca mine, mersul lu­crurilor... Cînd au intrat nemţii, de­­alde Preotescu s-a lăsat tras pe sfoară, îi ameţise mintea idealul despre or­dinea prusacă. Grozav ! Dar Hitler căuta cereale şi petrol. Făcea în felul lui, călătorii. Era evident. Degeaba se dădea în vînt bietul avocat să-i cumpere colonelului Sturm o ediţie Schiller editată la noi Preotescu, Zamfirescu şi alţii, că mai sínt alţi doi pe care-i ştiu numai eu. îşi închi­puiau că nemţii n-au o ediţie Schil­ler, ei care tipăresc de la Guttem­­berg încoace numai pe Schiller. Călă­toria te învaţă de toate, printre al­tele, cît eşti de mizerabil dacă te cheamă Zamfirescu, sau ca pe cei­lalţi doi, pe care-i ştiu numai eu. Călătoria te învaţă cît eşti de naiv faţă de ei toţi... Sínt naiv şi poate neputincios, nu zic ba, pentru că n-am mîncat astăzi mai nimic. Arpacaşul pregătit de mama îl vom mînca abia la 4, cînd se vor întoarce ai mei de pe la servicii. Călătoria este cea mai frumoasă dintre ocupaţii, pentru că prin ea îţi dai seama cine eşti şi ce vrei pe lume. Din acest punct mi­nuscul de pe hartă, întărit măgulitor cu tuş, poţi judeca lumea şi oamenii cu mintea limpede. Banalităţi ! Parcă eu nu ştiu prea bine că sínt banali­tăţi ? Geografia este, zică ce-ar zice profesorii, o fereastră deschisă... O ştiinţă a evadării... Ce idee ! De ce să evadezi ? Toate sínt bune, lumea îşi vede de treabă, trenurile trec, stăm la adăpost cu plăcere, alţii îi înso­ţesc pe nemţi pe front, de asemenea cu plăcere, unii mai şi cîntă, uneori, la radio, la ora ostaşului. N-am de ce să mă plîng. Sínt liber, pot să citesc cît mi-o pofti inima. Pot străbate Sa­hara. Arpacaşul ! Uite, mi-a venit o pof­tă nebună să mă strecor în cămară şi să înfig lingura în pasta groasă, în­dulcită cu zaharină. Să mă satur pen­tru toată ziua. Ai mei nu se poate să nu fi înfulecat cîte ceva, pe acolo pe unde i-a prins alarma, se ştie că spaimele fac o foame de nu mai ştii pe ce lume te afli... Stau rezemat cu coatele pe perva­zul ferestrei şi savurez fiecare lin­gură. Geografia este o ştiinţă exactă, ca atare îţi oferă ceva ce seamănă cu explicaţiile. Arpacaşul e bun, are un gust nu cine ştie ce, dar e foarte hrănitor, conţine o grămadă de sub­stanţe nutritive. Geografia îţi destăi­­nuie intenţiile oamenilor, de pildă teo­ria spaţiului vital... Nu cred să facă rău la stomac, de vreme ce se ex­trage din cereale, chiar dacă se o­­preşte printre dinţi sau alunecă pe sub limbă şi n-ai cum să-l prinzi în (Continuare in pagina ÎS) Vîntul răsfoieşte cronici, frunzele pădurii ard. Floarea ce-am aprins aseară se-ofileşte pe cărare, tîmpla mea de cîntăreţ cît şi cui s-o mai împart piatra asta de mormînt fragedă şi gînditoare. Pe sub trunchiuri de mesteceni stau în umbra lor de lapte. Unde-s paserile verii dacă nu la mine-n carte ? Eu rămîn tot sub luceafăr fie ziuă fie noapte cît ar fi el de deasupra, de aproape şi departe. Stau în luminişul limbii ca-ntr-un rai fără paragini. Mîna mea cade pe liră dintr-o frunte înzeită care ştie să se-mpartă în privelişti şi imagini unde frunza este scrisă şi cîntată şi sfinţită. luni, se pare în urma unor erori în aprovizionarea frontului, se enerva: „Civili ! Cum puteţi, domnilor, să fa­ceţi calcule atît de aproximative ? 5 000, nici un metru mai sus sau mai jos !“ Cu pas măsurat şi opriri indignate, sosea pe poteca dintre pruni socrul Marietei Sima, un octogenar ţanţoş şi drept ca un steag. Purta în mînă o puşcă de vînătoare, cu cocoş. „La a­­dăpost, la adăpost, domnu’ Iuteş !“, îl întîmpinau cei de faţă. „Lasă-i să treacă, nu-mi pasă“, le răspundea bă­­trînul. „Dar ne descoperi, domnule !“, se răstea colonelul Zamfirescu. „De la 5 000 se vede perfect şi nasturele de la vestă. Dacă te observă înarrrfit, îşi deşartă pe noi tot sacul..." De altă părere, domnul Iuteş se vioanele continuau să tălăzăiască îna­inte, spre Cîmpina, spre Ploieşti. Toată pricina era petrolul. îl gus­taseră iunkerii şi baronii. Era bun Nu-t puteau da din mînă. Parcă pe­trolul ăsta ar ţine de foame. Ca ar­pacaşul... „Nu te încăpăţîna, domnu’ Iuteş ! Strică să mai trăieşti un an­­doi ?“ „Nu mai am chef să mai tră­iesc nici o lună !“, răspundea maiestuos bătrînul. „Dar să ştiţi de la mine, nu mă las pînă nu dobor măcar unul. Cu ţeava stingă bat fără greş la 300 de metri ! Il dau jos cît ai zice peşte 1“ „Lăsaţi-1 în pace de boşo­­rog!“, încheia noră-sa, Marieta. Asta însemnează că am calculat bine, mă felicitam în răstimpuri. Păi nu ? Mai e vreo îndoială că au plecat la 5 fix de la Foggia, că au avut o România literară 17

Next

/
Thumbnails
Contents