România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
traversez unul dintre lacurile continentului negru. Atunci începeau sirenele să urle, nea Tache trecea îndată spre postul de observație. Apoi începea uruitul monoton al vagoanelor, spart din cînd în cînd de loviturile tampoanelor, căutîndu-se orbește pe liniile secundare. Mă umfla de rîs graba oamenilor înaintea atacului aerian, era mult prea devreme, ceasul în împrejurări d-astea nu arată nimic, ca o cutie de cremă de ghete aruncată pe trotuar. Și Vrăbiasca, blestemînd pe nemți pentru că ei începuseră... Avea timp să-și adune toate bibilicile de prin șanțuri, de pe sub podeţe. Deşi are ceas electric şi două peroane, gara noastră nu reprezintă nimic. Chiar dacă pe aici trec zi şi noapte, de îţi înnebunesc auzul, trenuri cu benzină pentru al doilea front şi trenuri cu cherestea pentru sicriele Europei. Calculasem toate acestea foarte precis... Trebuia să mă trag repede din expediţii — tocmai mă aflam undeva în Alpi, şi coborîşul grăbit îmi putea scrînti piciorul... Mă propteam la fereastră, sticla era întunecată, dar se revedeau bine şi gara şi podul care trece peste Ialomiţa. Podul ăsta îmi aminteşte de fiecare dată că am stomac şi că cineva îl strînge în gheare, pe dinăuntru. Nu ştiu cum să-mi explic asta. Aş putea gusta din arpacaşul pe care mi l-a fiert mama şi care stă acum frumos acoperit în cămară. Dar este mai înţelept să nu mă înghesui, să-mi păstrez porţia întreagă pentru la prînz. îmi place arpacaşul, aşa cum îmi place călătoria. N-am de ce mă plînge. Aş fi vrut să ţie cît mai mult rezerva noastră de arpacaş, pentru ca mamei să nu-i mai vină niciodată în gînd să mă trimită la capătul lumii, la unchiu-meu, dirigintele poştei din Găeşti. Acolo, pentru o fiertură leşinată aş fi devenit cu siguranţă argat cu şorţ şi s-ar fi dus dracului lecturile, expediţiile, Marilena, îmi plac călătoriile, îmi place arpacaşul. Arpacaşul acesta cenuşiu, lipicios, cam sălciu şi cam sărat, grozav, la urma urmei. Nici nu-mi doresc altceva, spre Diaconu, înergeam în fundul grădinii. Adăpostul era un şanţ acoperit pe jumătate, cea mai reuşită operă a lui unchiu-meu Victor, arhitect căruia clienţii îi făceau fără încetare o mie de reproşuri pentru neajunsurile construcţiilor clădite de el. Avea acoperiş de bîrne, peste care pămîntul se bătătorise, o ferestruică zăbrelită şi capac greu din lemn negeluit. Ca în fiecare zi, coborîseră treptele tăiate în humă toţi vecinii noştri — şi colonelul Zamfirescu, şi familia Preotescu. Domnul Preotescu ţinea să ocupe locul cel mai afund. („Tremuri, domnule ? Eşti neam de fricoşi!“ . „Ei aş ! Sînt numai extrem de prudent". Venea, dacă n-avea cartofi pe foc, şi Marieta Sima. Cîţiva bărbaţi de la staţie, privind chiorîş cerul, apreciau din gura adăpostului înălţimea valului argintiu de bombardiere: „2 500 ! — afirma careva. Mai jos decît ieri. Tactica lor este să coboare în fiecare zi mai mult, ca să ne dea în cele din urmă un atac razant“. „Fugi de-aici! Sunt pe puţin la 4 000 de metri", vorbea ca în vis Marieta Sima. Marieta Sima, croitoreasă, se descurca mai bine în sistemul metric. Colonelul, pensionat doar de cîteva oprea sub crengile înflorite ale unui prun și privea pieziș pilcurile de avioane. Cu mîna tremurîndă își încărca țevile puştii. „E nebun“, decretau cei din tranşee, strîngîndu-se unul lîngă celălalt pe-o scîndură închipuind o bancă. Avioanele zburau acum deasupra capetelor. Priveam cerul. Grozav spectacol: cum se mai umflau norii. Italia ieşea deodată din ape albastre, suplă şi înaltă, cu golfuri şi promontorii nebănuite, ca să se răstoarne pe cer ca Ursa Mare, apoi ieşea din valuri un bărbat cu halebardă şi îndată, vînăt, înspumat, tropăind prin spaţii, un cal, şi curînd ieşea din spume o mătuşă a lui taică-meu, cea care a fost la Viena în 1932, bătrînă, căutîndu-şi încă salba furată în ziua nunţii, şi ieşea şi balonul lui Picard, vedeam nacela lui atîrnînd sub cer, şi ieşea un soldat care semăna cu o rîşniţă de cafea, dar era înalt ca și Italia și în ape începeau să tremure deodată stelele, să strice liniile adîncurilor. Nu erau stele. Proiectilele antiaeriene explodau scurt, semănînd lagunele cu flori albe, rotunde, și golful se umplea de fum. Din avion era lovit: geamătul lui înfiora văzduhul. Dar a CA SA AJUNG LA CAMARA înseamnă să trag drugul la uşă, să trec prin spatele gării, unde în grădină Marilena îşi întinde picioarele alea splendide în şezlong şi se face că citeşte. Să cobor în cămară. Dar timp pentru aşa ceva nici n-a mai rămas. Ora calculată a sosit. Ceasul de bucătărie arată 12, comandamentul aliat n-a făcut nici de astă dată vreo minune, nea Tache şi-a îndeplinit patriotic serviciul, învîrtind un ochean pe deasupra casei lui Niculcea, cel cu nevasta tînără, şi mai ales pe la ferestrele ei. Ca orice funcţionar conştiincios, îndeplinise cu sîrguinţă ordinele antoneştilor, sunase alarma încă de dimineaţă. Ca să se achite cu o oră mai devreme de sarcini, cum scria în proclamaţie. Cît priveşte pe cei de la Bucureşti, se văzuse cît de colo că trăiesc toţi cu frica în oase, înnebuniţi de veştile proaste de pe front, unde nemţii pierd terenul de sub picioare. Fiecare avion, bîzîind pe deasupra capului, îi aruncă în panică. începea să se distingă zumzetul ştiut, surd, masiv, ca al unor ciocane lungi căzîiîd în funduri de apă. Pentru o clipă aveai impresia că cineva, foarte supărat şi foarte surd, a început să cînte. Scoteam din cufăr harta mototolită şi, sărind gardul dinluni, se pare în urma unor erori în aprovizionarea frontului, se enerva: „Civili ! Cum puteţi, domnilor, să faceţi calcule atît de aproximative ? 5 000, nici un metru mai sus sau mai jos !“ Cu pas măsurat şi opriri indignate, sosea pe poteca dintre pruni socrul Marietei Sima, un octogenar ţanţoş şi drept ca un steag. Purta în mînă o puşcă de vînătoare, cu cocoş. „La adăpost, la adăpost, domnu’ Iureş !“, îl întîmpinau cei de faţă. „Lasă-i să treacă, nu-mi pasă“, le răspundea bătrînul. „Dar ne descoperi, domnule !“, se răstea colonelul Zamfirescu. „De la 5 000 se vede perfect şi nasturele de la vestă. Dacă te observă în arrofit, îşi deşartă pe noi tot sacul..." De altă părere, domnul Iureş sevioanele continuau să tălăzăiască înainte, spre Cîmpina, spre Ploieşti. Toată pricina era petrolul. îl gustaseră iunkcerii şi baronii. Era bun Nu-l puteau da din mînă. Parcă petrolul ăsta ar ţine de foame. Ca arpacaşul... „Nu te încăpăţîna, domnu’ Iures ! Strică să mai trăieşti un andoi ?“ „Nu mai am chef să mai trăiesc nici o lună !“, răspundea maiestuos bătrînul. „Dar să ştiţi de la mine, nu mă las pînă nu dobor măcar unul. Cu ţeava stingă bat fără greş la 300 de metri ! Il dau jos cît ai zice peşte !“ „Lăsaţi-l în pace de boşorog!“, încheia noră-sa, Marieta. Asta însemnează că am calculat bine, mă felicitam în răstimpuri. Păi nu ? Mai e vreo îndoială că au plecat la 5 fix de la Foggia, că au avut o medie orară de 240 ? Şi e mai mult ca sigur că se vor întoarce de la Ploieşti exact pe la unu şi jumătate, ca să prindă cina înainte de căderea nopţii. Sunt ceva kilometri de înghiţit . Toată întinderea aşezată pe harta asta, într-o singură zi. Drumurile, vezi bine, cu cît sînt tăiate mai aproape de cer, sînt mai scurte. Geografia este cel mai interesant lucru de pe lume. Face să trăieşti pentru aşa ceva, pe cuvîntul meu. O preţuiesc, îmi place. Şi arpacaşul e bun, îmi place. Fără arpacaş, călătoriile mele... Stai să vezi : a sosit ora prînzului. DACA, în loc să clănţăne ca şobolanii în adăpost, deştepţii ăştia ar urmări pe hartă, ca mine, mersul lucrurilor... Cînd au intrat nemţii, dealde Preotescu s-a lăsat tras pe sfoară, îi ameţise mintea idealul despre ordinea prusacă. Grozav ! Dar Hitler căuta cereale şi petrol. Făcea în felul lui, călătorii. Era evident. Degeaba se dădea în vînt bietul avocat să-i cumpere colonelului Sturm o ediţie Schiller editată la noi Preotescu, Zamfirescu şi alţii, că mai sînt alţi doi pe care-i ştiu numai eu. îşi închipuiau că nemţii n-au o ediţie Schiller, ei care tipăresc de la Guttemberg încoace numai pe Schiller. Călătoria te învaţă de toate, printre altele, cît eşti de mizerabil dacă te cheamă Zamfirescu, sau ca pe ceilalţi doi, pe care-i ştiu numai eu. Călătoria te învaţă cît eşti de naiv faţă de ei toţi... Sînt naiv şi poate neputincios, nu zic ba, pentru că n-am mîncat astăzi mai nimic. Arpacaşul pregătit de mama îl vom mînca abia la 4, cînd se vor întoarce ai mei de pe la servicii. Călătoria este cea mai frumoasă dintre ocupaţii, pentru că prin ea îţi dai seama cine eşti şi ce vrei pe lume. Din acest punct minuscul de pe hartă, întărit măgulitor cu tuş, poţi judeca lumea şi oamenii cu mintea limpede. Banalităţi ! Parcă eu nu ştiu prea bine că sunt banalităţi ? Geografia este, zică ce-ar zice profesorii, o fereastră deschisă... O ştiinţă a evadării... Ce idee ! De ce să evadezi ? Toate sînt bune, lumea îşi vede de treabă, trenurile trec, stăm la adăpost cu plăcere, alţii îi însoţesc pe nemţi pe front, de asemenea cu plăcere, unii mai şi cîntă, uneori, la radio, la ora ostaşului. N-am de ce să mă plîng. Sînt liber, pot să citesc cît mi-o pofti inima. Pot străbate Sahara. Arpacașul ! Uite, mi-a venit o poftă nebună să mă strecor în cămară și să înfig lingura în pasta groasă, îndulcită cu zaharină. Să mă satur pentru toată ziua. Ai mei nu se poate să nu fi înfulecat cîte ceva, pe acolo pe unde i-a prins alarma, se știe că spaimele fac o foame de nu mai ştii pe ce lume te afli... Stau rezemat cu coatele pe pervazul ferestrei şi savurez fiecare lingură. Geografia este o ştiinţă exactă, ca atare îţi oferă ceva ce seamănă cu explicaţiile. Arpacaşul e bun, are un gust nu cine ştie ce, dar e foarte hrănitor, conţine o grămadă de substanţe nutritive. Geografia îţi destăinuie intenţiile oamenilor, de pildă teoria spaţiului vital... Nu cred să facă rău la stomac, de vreme ce se extrage din cereale, chiar dacă se opreşte printre dinţi sau alunecă pe sub limbă şi n-ai cum să-l prinzi în (Continuare in pagina ÎS) Ovidiu GENARU nou născut Bucură-te noule ilustra lebădă a lunii vîsleşte sporeşte lumina pe lacuri şi munţii sînt atît de înalte morminte de roade numai pe-aici sprinceana Costinului e miezul vergilian de floare şi sufletul tău se va lega de toate mai veşnic decît de trup. Au nu cumva de pe-acum ţi se pare că eşti pasărea vestitoare cu o rază de viitor în cioc ? liră de toamnă Vîntul răsfoieşte cronici, frunzele pădurii ard. Floarea ce-am aprins aseară se-ofileşte pe cărare, tîmpla mea de cîntăreţ cît şi cui s-o mai împart piatra asta de mormînt fragedă şi gînditoare. Pe sub trunchiuri de mesteceni stau în umbra lor de lapte. Unde-s paserile verii dacă nu la mine-n carte ? Eu rămîn tot sub luceafăr fie ziuă fie noapte cît ar fi el de deasupra, de aproape şi departe. Stau în luminişul limbii ca-ntr-un rai fără paragini. Mîna mea cade pe liră dintr-o frunte înzeită care ştie să se-mpartă în privelişti şi imagini unde frunza este scrisă și cîntată și sfințită. România literară 17