România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

Toma CARAGIU: De ce joc în „Interesul general“?... — Bun sau rău, obiceiul de a „împrumuta“ actori s-a împămîntenit. Nu-i de mirare, așadar, dacă numele lui Tom­a Cara­­giu — întîlnit pe afișele Teatrului Bulandra, pe genericul marelui și mi­cului ecran, în emisiuni­le de radio — va apărea, in curînd, pe afişul Teatru­lui de Comedie ! — Ba e de mirare. Gîndesc contrariul. Nu-mi place să joc prea mult. Am evitat, de obi­cei, să apar pe alte scene, mai ales că scena „mamă“, pe care am jucat ani de zile, m-a soli­citat din plin. Nicăieri nu e mai bine decit acasă. Și, spre deose­bire de alţii, mie mi s-au creat acasă, la „Bulandra“, toate con­diţiile, multe şi variate prile­juri de joc. — Ce va impine atunci spre Interesul general? — Dacă spun că m-a tentat rolul Tom­a Hrisanide , „direc­tor general în ministerul con­strucţiei de maşini paralele“, spun un adevăr, dar nu întreg. Adevărul adevărat e că am ve­nit aici, la Comedie, pentru că Baranga nu poate fi refuzat, mai ales atunci cînd insistă. — Şi de ce credeţi c-a insistat ? Reprezentaţi oare soluţia cea mai co­modă, ori cea ideală ? — Da’ de unde ! Aparent, aşa ar fi. Întîlnirea mea cu Baran­ga a fost, îndeobşte, de bun au­gur. Interpretarea directorului Cristea din Sfintul Mitică Bla­­jina ne-a prilejuit amîndurora şi... publicului mari satisfacţii. Cu ani în urmă, la o decadă a dramaturgiei originale, am ob­ţinut un premiu pentru inter­pretarea colonelului Ciolac din Arcul de triumf. Dacă m-aş lua după felul cum au fost recep­tate aceste roluri de public şi de critică (nu m-au contestat nici cei ce nu mă plac), aş putea zice că au reprezentat soluţii ideale. Comode, în nici un caz. Aşa-zi­­sul proces al individualizării — deşi partiturile erau foarte di­ferite — mi-a ridicat destule probleme. Acum, Interesul gene­ral îmi creează mari dificultăţi. „Tomiţă“, aşa cum îi zic şi îl răsfaţă uneori în scenă celelal­te personaje, nu e un rol de răsfăţ. Există aci o mare pri­mejdie. Structural, ca gen, Hri­sanide e foarte apropiat de Cristescu. Sunt din aceeaşi fa­milie tipologică. Diferenţierea lor va fi un act artistic greu de realizat atît pentru mine ca interpret, cit şi pentru regizor. Personajul merită însă tot efor­tul. După părerea mea, această piesă plină de „şocuri“, în care autorul condamnă cu violenţă, necruţător, cu forţa unui ultim avertisment al istoriei, atitudini nocive, care primejduiesc sănă­tatea publică, întreprinde, mai ales prin intermediul demască­rii lui Hrisanide, o asanare mo­rală. Ca interpret şi ca cetă­ţean, dacă vrei, îmi asum, a­­lături de autor şi de regizor, a­­ceastă nobilă datorie. Intenţio­nez să relev foarte clar şi cu aceeaşi violenţă ca şi a autoru­lui nuditatea ticăloasă a acestui personaj. V. D. Retrospectivă Horia Lovinescu , „Surorile Boga" la Naţional, după 12 ani SURORILE BOGA reprezintă o tri­plă reîntîlnire , cu epoca aceea extraor­dinară, de flacără, poetică şi dură, care a fost începutul revoluţiei noastre, cu dramaturgul tînăr Horia Lovinescu, d­ar şi profund, febril şi lucid deopotrivă, şi cu noi înşine, cei de odinioară. Mai e şi o reîntîlnire, în plan strict scenic, cu cîţiva din interpreţii premierei ab­solute din august 1959, montată de Moni Ghelerter şi Paul Bortnovski : Eugenia Popovici, azi ca şi atunci, jucînd inega­labil rolul unei bătrîne secretare teh­nice a comitetului judeţean de partid dintr-un tîrguşor moldovenesc, Gheor­­ghe Cozorici — atunci în rolul tînărului pictor Gorăscu, acum în rolul consuma­tei lichele care e aventurierul Mirescu — Ion Henter, atunci, ca şi acum, un speculant şi soţ încornorat, nefericit în ambele ipostaze. Politicianul reacţionar Bontaş era Ion Anastasiad. Flaş­netarul, comentator liric în forul cita­din al pieţei, era Constantin Rauţchi... E tandră revederea cu propria ta ti­nereţe, nu în postura ei statică, a filei de album în care a înmărmurit o ima­gine singulară, ci în clocotul faptelor şi gîndurilor care au fost şi ale tale. Şi poate că din acest unghi retrospectiv istoric, regizoarea Sorana Coroamă a a­­vut dreptate să tragă un chenar nostal­gic, de duioasă aducere aminte, în ju­rul romanticelor întîmplări de atunci. Căci de atunci au trecut 27 de ani — nici mulţi, nici puţini, dar plini şi grei de substanţă. Una din întrebările care se pun la o atare reluare — deci după doisprezece ani de la întîia reprezentare — e dacă piesa rezistă la eroziunea vremii, dacă, adică, îşi păstrează nealterată valoarea, dacă mai emană aromele prime şi mai iscă meditaţii înalte. Fiindcă, deşi lite­ratura dramatică autentică nu se demo­dează, se pare că în epocile din pro­ximitatea istorică a apariţiei unei piese sau alteia, lucrările suferă o anume deteriorare a prospeţimii, peripeţiile incluse fiind prea cunoscute contempo­ranilor, şi în realitatea lor şi în mate­rie literară, temele uzîndu-se oarecum prin intensă frecventare. Totuşi, în­­trucît Horia Lovinescu s-a aplecat aici, cu luare aminte, asupra intersectărilor unor destine, urmărindu-le traiectele înainte şi după momentul cardinal al lui 23 August 1944 (acţiunea se desfă­şoară între anii 1943-1946) şi cum dra­ma a absorbit cu talent evenimentele generale în constituţia psihică a eroi­lor, biografiile îşi conservă autenticita­tea şi ne apar şi azi revelatorii în ra­port cu timpul. Cele trei surori Boga, care trăiesc în oraşul lor mărunt o e­­xistenţă contorsionată , ca altă dată, în altă parte, cele trei surori cehoviene, capătă o posibilitate inedită de împli­nire a personalităţii şi de resorbţie a zbuciumului sufletesc, în perioada de după Eliberare. Erotica piesei se modu­lează şi ea, printr-o suplă observare a întortochiatei psihologii feminine, în funcţie de convulsiile sociale ale mo­mentului. Căci, într-adevar, cum remar­ca Zarifopol explicîndu-1 pe La Roche­foucauld, nimic din ce trăieşte în sufle­tul nostru nu rămîne exterior puterii vieţii sociale, sufletul numit natural nu e un complex care persistă în afara a­­cestei puteri. Tot astfel ni se arată, în cazul luptătorului comunist Pavel Go­lea, ori a ziaristului Mereuţă, cum ati­tudinea morală se realizează, prin de­terminări sociale, ca o stare de conştiin­ţă ce poate birui vicisitudini ale vieţii afective. Dar dramaturgul e, în acelaşi timp, ostil simplificărilor şi conştient de faptul că revoluţia nu e un panaceu pentru toate dramele personale , de a­­bia prin integrarea deliberată a indivi­dului în fluxul puternic al luptei şi creaţiei se dobîndeşte o premisă decisi­vă a izbînzii sale şi asupra sa însăşi. Despre toate acestea ne-a vorbit, po­tolit şi afectuos, spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti, invitîndu-ne, deopotrivă, să redescoperim scriitura originală, concentrată, de un laconism stendhalian şi o elegantă precizie a ideii, a celui mai bun constructor român de drame actuale. Evocarea scenică e frumoasă, dar i-ar mai fi fost de trebu­inţă şi atmosfera de furtună purifica­toare, a realităţilor evocate. Inciziile săvîrşite în text de regizoare îşi au, a­­proape toate, motivaţiile lor , nu însă şi anularea indicaţiilor privind cadrul general al acţiunii. Au dispărut, din ambianţă, „lumina roşie a unui uriaş incendiu“ care colorează ferestrele, „ru­moarea mulţimii“, „huiduielile, în pia­ţă, împotriva jandarmilor, împuşcătu­rile, lozincile strigate, îmbulzeala cres­­cîndă“, aţîţarea stenică din clipa pre­mergătoare luptei, — elemente care de­cid un personaj, Ioana Boga, să vor­bească la miting. S-a volatilizat „coloa­na de tineri în marş, cu unelte pe u­­meri, cîntînd“, ca să nu mai vorbim de „zgomotul tancurilor pe şosea, lovituri­le înfundate ale tunurilor, rafalele dis­parate“ menite să contribuie la înalta tensiune din interioare. A pierit indica­ţia finală „se aud coloanele mergînd în pas din ce în ce mai apăsat, aşa incit ele simbolizează parcă puterea nestăvi­lită de care vorbeşte Iulia Boga“. Toate, absolut toate, s-au sublimat într-un cîn­­tec de muzicuţă... Desigur, suspomenitele indicaţii îşi puteau găsi echivalenţe scenice moder­ne, metaforizări stilizate, ambianţa putea fi creată cu mijloace mult mai sugestive şi mai subtile decit la prima versiune. Acum, tîrguşorului din piesă îi lipseşte strada, piaţa, îi prisosesc, în schimb, odăile. Spectacolul nu suferă de absenţa sentimentelor, ci de vibraţia ideilor. Evident, nu cred că trebuie preţuit sau amendat critic global în comparaţie cu cel de altă dată. Nici noi nu mai avem ochii de altă dată. O echipă mai tînără s-a străduit acum serios şi cu suflet, obţinînd însă rezultate oscilante. Ansamblul e cam monoton. Sora cea mare, Eva Pătrăşcanu, e remarcabilă prin exactitatea interpretării. Sora mijlocie, Aimée Iacobescu, reţine bine mai ales ieşirile personajului în clipe de exasperare, nu şi intrările acestuia în sine — care erau esenţiale ; eroina ei nu pare să aibă dramă. Sora cea mică, debutanta Tamara Creţulescu, are toată tinereţea cerută de rol şi cam puţin din chinul maturizării prin sufe­rinţă. Emanoil Petruţ, cînd n-a fost re­pezit şi sec, adică neinteresant, i-a dat un contur realist lui Pavel Golea, Cos­­tel Constantin a siluetat nervos un ne­mernic înnăscut. I-am mai aplaudat pe Matei Gheorghiu, cîteodată, cînd nu poza, pe Cella Dima (Catinca Gorăscu) mai cu seamă în actul ultim, pe Ale­xandru Drăgan (Mereuţă) mai ales în actul prim, unde are spirit, pe Raluca Zamfirescu în rolul unei bătrîne zălude. Nu i-am aplaudat de loc pe mai toţi cei ce figurează diletant în roluri episodice, cu îngroşări antiartistice. Cum spuneam, principalul element so­nor e furnizat de o muzicuţă. Un tînăr cîntă din muzicuţă o altetă melancolică, la fiecare schimbare de tablou, dînd clipei de tranziţie un anume farmec. E un farmec mic, puţin obscur, dar totuşi farmec şi de aceea nu plecăm din sală total nemulţumiţi, ci cu un sentiment de gratitudine pentru autor şi de con­sideraţie cordială pentru eforturile re­­constitutive ale realizatorilor. V. s. Surorile Boga — scenă aprigă între membrii familiei boiereşti Gorăscu (Coste, Constantin şi Celia Dima) România literară 21

Next